Continuam starea de lipsă și de amărăciuni nespuse, iar în aceasta dimineață a venit adorabilul meu Isus și m-a purtat cu duhul. Îmi părea că ar fi Roma. Câte manifestări se vedeau la toate categoriile de oameni! Chiar și în Vatican se vedeau lucruri care erau dezgustătoare. Apoi, ce se poate spune despre inamicii Bisericii? Cât sunt roși de mânie împotriva ei, câte masacre complotează, dar ei nu le pot îndeplini, pentru că Domnul nostru îi ține încă legați. Dar ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost că Îl vedeam pe iubitul meu Isus, cât pe ce să le dea libertate.
Cine poate spune cât de consternată am rămas? Prin urmare, văzându-mi tristețea, Isus mi-a spus:„Fiică, pedepsele sunt absolut necesare. În toate categoriile a intrat putregaiul și gangrena, așa că e nevoie de fier și de foc ca să nu piară toți; deci aceasta este ultima oară când îți spun să te conformezi Vrerii Mele, iar Eu îți promit salvarea parțială”.
Și eu: „Dragul meu Bine, inima nu îmi dă voie să mă conformez Ție ca apoi să pedepsești oamenii”. Și El: „Dacă nu te conformezi, fiind absolut necesar să faci aceasta, Eu nu voi veni ca de obicei și nu îți voi spune când voi revărsa pedepsele, iar tu nu vei ști aceasta și Eu negăsind pe cineva, care în oarecare măsură, să-Mi frângă dreapta indignare, voi da frâu liber furiei Mele și nu vei avea nici măcar binele de a evita parțial pedeapsa. Și dacă nu vin și nu revărs în tine acele haruri pe care ar fi trebuit să le revărs, îmi provoci Mie o [mare] amărăciune, așa cum în zilele trecute în care nu am prea venit, am harul cuprins în Mine [pe care trebuia să-l revărs asupra ta]”.
Și în timp ce spunea asta, a arătat că vrea să se elibereze și, apropiindu-se de gura mea, a turnat un lapte foarte dulce și a dispărut.
În această dimineață eram complet deprimată și cu teamă că nu ar fi binecuvântatul Isus cel care a lucrat în mine, ci diavolul, dar cu toate acestea nu m-am putut abține să nu-L caut și să nu-L doresc și de îndată ce s-a gândit să vină, mi-a spus: „Cine este cel care dă siguranță că iese soarele, dacă nu lumina care risipește întunericul nocturn și căldura care se răspândește în aceeași lumină? Dacă s-ar spune că soarele a ieșit și cu aceasta s-ar vedea mai dens întunericul nopții și nu s-ar simți nicio căldură, ce ai spune? Că cel ce a ieșit nu este adevăratul soare, ci unul fals, deoarece efectele soarelui nu sunt văzute. Deci, dacă vederea Mea te scapă de întuneric și îți arată lumina adevărului, simțind căldura harului Meu, de ce vrei să-ți storci creierul gândindu-te că nu sunt Eu care lucrez în tine?”
Doar, pentru că așa vrea ascultarea adaug, că data trecută mă gândeam: „Dacă într-adevăr ar apărea atât de multe pedepse pe care le-am scris în aceste cărți, cine va avea inimă să asiste la așa ceva?”
Și binecuvântatul Domn m-a făcut să înțeleg cu claritate că unele se vor întâmpla în timp ce sunt încă pe acest pământ, altele după moartea mea, iar altele vor fi cruțate parțial. Deci m-am simțit puțin mai ușurată, gândind că nu urma să le văd pe toate.
Iat-o mulțumită pe doamna ascultare, care începuse să se încrunte, să se plângă și să se înfurie; încât părea că această binecuvântată domnișoară nu vrea să se adapteze în vreun fel rațiunii umane, nu vrea să se învăluie în nicio circumstanță, ba chiar nu are deloc dreptate, și este destul de dureros să ai de-a face cu cineva care nu are dreptate. Pentru a rămâne într-o formă bună este necesar să se piardă propria rațiune, pentru că domnișoara începe să se laude: „Eu nu am nicio rațiune umană, de aceea nu știu să mă adaptez uzului uman; rațiunea Mea este divină, și oricine vrea să trăiască în pace cu Mine este absolut necesar să o piardă pe a lui, pentru ca să o obțină pe a Mea”.
Iată cât de bine gândește domnișoara, ce-ar mai fi de spus? Este mai bună tăcerea, pentru că, oricum ar fi, vrea întotdeauna să aibă dreptate și se mândrește cu faptul de a nu-ți da dreptate.
În timp ce scriam, gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități sunt în aceste scrieri! Merită să fie aruncate în foc. Dacă ascultarea mi-ar permite, aș face-o, pentru că le simt ca pe un obstacol în suflet, mai ales dacă le-ar vedea vreo persoană, pentru că în anumite momente, arată cât iubesc și împlinesc câte ceva pentru Dumnezeu, în timp ce în alte momente nu fac nimic și nu-L iubesc și sunt sufletul cel mai rece care poate fi în lume. Așadar, m-ar considera diferită de ceea ce sunt și asta este o durere pentru mine; întrucât este ascultarea care vrea să scriu și acesta fiind pentru mine unul dintre cele mai mari sacrificii, mă las cu totul în seama ei, cu oarecare speranță că își va cere scuze pentru mine și va motiva cauza mea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.
Dar, în timp ce spun acestea, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și a început să mă certe, pentru că vrea să retrag ceea ce am spus, nevoind ca eu să continui să scriu dacă nu-mi retrag cuvintele, adică să anulez ceea ce am scris [mai sus]. Cu alte cuvinte, îmi spune că, vorbind astfel, m-am separat de adevăr, iar acesta este cel mai esențial lucru al unui suflet, să nu părăsească niciodată cercul adevărului: „Cum, nu Mă iubești? Cu ce curaj spui? Nu vrei să suferi pentru Mine?” Și eu, roșind toată: „Ba da Doamne”. Și El: „Ei bine, ce ți-a venit să ieși din adevăr?”
Spunând acestea, s-a retras în interiorul meu, fără să se mai facă simțit, iar eu am rămas de parcă aș fi primit o lovitură. Câte face doamna ascultare! Dacă nu ar fi pentru ea, nu m-aș afla în aceste încercări cu iubitul meu Isus. De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată ascultare!
Așadar, reiau să spun ceea ce trebuia să spun, deoarece Domnul m-a făcut să mă abat puțin de la ceea ce am început. Deci, venind, binecuvântatul Isus a răspuns gândurilor mele, spunându-mi:
„Sigur că aceste scrieri ale tale merită arse, dar vrei să știi în care foc? În focul Iubirii Mele, pentru că nu există nicio pagină care să nu arate clar felul cum Eu iubesc sufletele; chiar dacă sunt lucruri referitoare la tine, cât și privitoare la lume; iar Iubirea Mea, în aceste scrieri ale tale, își găsește o ieșire în ceea ce privește sentimentele Mele preocupate și iubitoare”.
După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea și, părăsind trupul, am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ce chin este pentru mine să trebuiască să mă reîntorc de multe ori în trupul meu, pentru că este sigur că acum nu îl am și doar sufletul este împreună cu Tine; și apoi nu știu cum [se întâmplă] că mă găsesc întemnițată în bietul meu trup ca într-o închisoare întunecată și acolo pierd acea libertate, fiindcă îmi este dată doar împreună cu ieșirea [din trup]. Nu este acesta un chin pentru mine, cel mai greu care s-ar putea da?”
Și Isus: „Fiica Mea, ceea ce spui tu nu este un chin, nici nu este vina ta pentru ceea ce ți se întâmplă; într-adevăr trebuie să știi că sufletul nu poate ieși din trup decât din două motive: este prin forța durerii atunci când apare moartea naturală sau prin forța iubirii reciproce dintre Mine și suflet, pentru că, fiind această iubire atât de puternică, nici sufletul nu i-ar rezista și nici Eu nu pot aștepta mult fără să Mă bucur de el. Așadar, Mă duc să-l atrag spre Mine și apoi să îl așez din nou în starea lui naturală; iar sufletul, atras mai mult decât de un fir electric, se duce și se întoarce cum Îmi place Mie. Iată, că ceea ce crezi că este chin, este cea mai delicată iubire”.
Și eu: „Ah, Doamne, dacă iubirea mea ar fi suficientă și puternică, cred că aș avea puterea să stau în fața Ta și nu aș fi obligată să mă întorc în trup; dar din moment ce este foarte slabă, sunt supusă acestor evenimente”.
Și El: „Dimpotrivă, îți spun că este cea mai mare iubire, este extrasă din iubirea sacrificiului, fiindcă de dragul Meu și de dragul fraților tăi, te lipsești [de Mine] și revii la mizeriile vieții”.
După aceea, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul într-un oraș unde păcatele care se săvârșeau erau atât de multe, încât ieșeau ca o ceață foarte deasă, puturoasă, ce se ridica spre cer; și din cer cobora o altă ceață groasă, iar în interiorul ei erau condensate atâtea pedepse, ce păreau suficiente pentru exterminarea acestui oraș, iar eu am spus: „Doamne, unde ne aflăm?Ce părți [ale lumii] sunt acestea?” Și El: „Aici este Roma, unde sunt atât de multe atrocități care se comit, nu numai de către laici, ci și de către religioși, care merită ca această ceață să-i orbească, exterminându-i”.
Într-o clipă am văzut mizeria care se petrecea și părea că Vaticanul ar primi o parte din zguduieli; nici măcar preoții nu au fost cruțați. Prin urmare, total consternată, am spus: „Domnul meu, salvează-ți orașul iubit și pe mulții Tăi slujitori, [dintre care], Papa. Oh, cu câtă bunăvoință mă ofer să îndur chinurile lor, cu condiția să-i salvezi”.
Iar Isus, emoționat, mi-a spus: „Vino cu Mine și îți voi arăta cât de departe ajunge răutatea umană”, și m-a purtat într-un palat. Într-o cameră secretă erau cinci sau șase deputați și își spuneau unul altuia: „Atunci ne vom preda, când îi distrugem pe creștini” și părea că voiau să-l oblige pe rege să scrie cu propria lui mână decretul morții împotriva creștinilor și promisiunea de a lua în stăpânire bunurile acestora, spunând că, atâta timp cât le era permis, nu-și făceau probleme că nu o puteau îndeplini pe moment; dar la timpul și circumstanța potrivită, ar face acest lucru. După aceea m-a dus în altă parte și mi-a arătat că trebuie să moară unul dintre cei care se numesc lideri, iar acest om părea atât de unit cu diavolul, că nici măcar în acel moment nu tremura; toată puterea lui o lua de la demonii care îl curtau ca pe un prieten de încredere de-al lor.
Demonii, văzându-mă, s-au cutremurat, și unii voiau să mă bată, alții voiau să-mi facă un rău, iar alții un alt rău. Dar nepăsându-mi de hărțuirea lor, pentru că mă interesa mai mult[1] mântuirea acelui suflet, eu m-am străduit să mă apropii de acel om. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare, mai mult decât înșiși demonii! În ce stare jalnică zăcea el? Mai dur decât piatra, nu l-a mișcat deloc prezența noastră, părea într-adevăr că își bate joc de prezența noastră. Isus m-a tras imediat din acel loc și am început să vorbesc cu El pentru mântuirea acelui suflet.
Continua aproape la fel. Venind în această dimineață, și-a vărsat amărăciunile Sale și eu am rămas[1] în mare suferință, încât am început să-L rog pe Domnul să-mi dea putere și să mă aline puțin, pentru că nu puteam să rezist. Atunci am fost luminată și anume că păcătuiam făcând aceasta; și apoi, ce va spune binecuvântatul Isus? În timp ce cu alte ocazii L-am rugat atât de mult să toarne, încât de data aceasta a turnat fără să fie rugat, iar eu voiam alinare! Pare că devin mai rea, iar răutatea mea ajunge atât de departe, încât nici în fața Lui nu mă abțin să comit greșeli și păcate. Așadar, neștiind ce să fac pentru a repara, am hotărât de data aceasta în interiorul meu, să fac un sacrificiu mai mare și să-mi acord o penitență, încât natura mea să nu îndrăznească să caute iarăși alinare; să renunț la venirea Domnului nostru și, dacă ar fi venit, ar fi trebuit să-i spun: „Nu veni, Iubire; ai milă de mine și alină-mă”.
Așa am făcut, am petrecut câteva ore într-o suferință densă, fără Isus; cât de amar m-a costat! Dar Isus, având compasiune pentru mine a venit, fără ca eu să-L caut, iar eu imediat i-am spus: „Ai răbdare, nu veni, pentru că nu vreau alinare”.
Și El: „Fiica Mea, sunt mulțumit de sacrificiul tău, dar ai nevoie de alinare, altfel leșini”. Iar eu: „Nu, Doamne, nu vreau alinare”. Dar El, apropiindu-se de gura mea, a turnat aproape cu forța din gura Sa câteva picături de lapte dulce, care mi-au atenuat suferința. Cine poate spune confuzia și îmbujorarea pe care le-am simțit în fața Lui, așteptându-mă la un reproș? Dar Isus, ca și cum nu mi-ar fi simțit neatenția, s-a arătat mai binevoitor, mai dulce.
Eu, văzându-L așa, am zis: „Adorabilul meu Isus, o dată ce ai turnat în mine și eu sufăr, nu trebuie să salvezi lumea? Este adevărat?” Și El: „Fiica Mea, crezi că Eu am turnat totul în tine? Și apoi, cum ai putea înfrunta toată pedeapsa pe care o voi revărsa asupra lumii? Tu însăți ai văzut că pentru puținul pe care L-am turnat, nu puteai rezista, și dacă nu aș fi venit să te ajut, ai fi fost terminată. Acum, ce ar fi fost dacă aș fi turnat totul în tine? Draga Mea, ți-am dat cuvântul Meu, te voi mulțumi în parte”.
După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea în mijlocul oamenilor și continuam să văd multele rele, mai ales cum complotau pentru a se revolta împotriva Bisericii și a societății, pentru a-i ucide pe Sfântul Părinte și pe preoți. Eu îmi simțeam sufletul sfâșiat văzând acestea și mă gândeam: „Dacă ar ajunge să îndeplinească aceste comploturi – și asta să nu se întâmple niciodată – atunci ce va fi? Câte rele vor veni?”
Și foarte necăjită, m-am uitat la Isus, și El mi-a zis: „Și ce zici despre revolta care s-a întâmplat aici?” Și eu: „Ce revoltă? În zona mea nu s-a întâmplat nimic”. Și El: „Nu-ți amintești revolta din Andria?” „Ba da, Doamne”. Și El: „Ei bine, pare că nu este nimic, dar nu este așa [în realitate]. Aceea [din Andria] a fost o ocazie pentru a incita de asemenea și alte țări să se revolte și să verse sânge, provocând ofense persoanelor sacre și sanctuarelor Mele; și pentru că fiecare vrea să arate care e mai bun, să atragă spre rău, se vor lua la întrecere pentru a vedea cine poate face mai mult [rău]”. Și eu: „Ah, Doamne, dă pacea Bisericii și nu permite multe nenorociri!” Și voind să spun mai mult, a dispărut, lăsându-mă complet îndurerată și îngrijorată.
[1] Luisa spune deseori „am fost lăsată”, în loc să spună „am rămas”. Nu va fi repetată nici această notă.
Title: Those who oppose the legitimate teaching authority of the Church and develop a habit of defiance are, perhaps without realising it, defying Christ Himself
În această dimineață, adorabilul meu Isus nu venea. După o lungă așteptare a venit și mi-a spus: „Fiica Mea, cel mai bun lucru este să te reașezi în Mine și în Vrerea Mea, astfel că reașezându-te în Mine, Eu, fiind pace, chiar dacă M-ai vedea trimițând pedepse, ai rămâne în pace, fără să te simți tulburată”.
Iar eu: „Ah, Doamne, mereu vorbești de pedepse. Potolește-te o dată și nu mai flagela. Și apoi, în ce privește aceasta, nu pot să mă așez în Vrerea Ta”.
Și El a adăugat: „Nu Mă pot liniști. Ce ai spune dacă ai vedea o persoană goală care, în loc să-și acopere goliciunea, s-ar îngriji să se orneze cu tot felul de lucruri banale, lăsând cele mai necesare părți expuse goliciunii?”
Și eu: „M-aș îngrozi să o văd și cu siguranță aș critica-o aspru”.
Și El: „Ei bine, așa sunt sufletele, complet dezbrăcate, nu mai au virtuți ca să le acopere, așadar este necesar să le lovesc, să le biciuiesc, să le dezbrac, să le fac să reintre în ele însele și să le facă să aibă grijă să-și acopere goliciunea sufletelor lor, mai necesare decât trupul. Și dacă Eu nu aș face aceasta, aș avea grijă, ca persoana pe care o învinovățeai, pentru banalitățile, care sunt lucrurile referitoare la trup, nu aș fi atent la lucrul cel mai esențial, care este sufletul, pe care l-au redus atât de monstruos, încât nu se mai recunoaște”.
După aceea îmi părea că ținea în mână o coardă și, punând-o, în jurul gâtului meu, mă lega și apoi îl lega pe al Său de aceeași coardă, apoi la fel a făcut cu inima și cu mâinile, și cu aceasta părea că m-ar lega cu totul de Vrerea Sa. Făcând acestea, a dispărut.
În această dimineață, luând Împărtășania și continuând aceeași stare de confuzie, stăteam cu totul încordată, când L-am văzut pe adorabilul meu Isus, care venea spre mine în grabă, spunându-mi: „Fiica Mea, îndepărtează puțin furia Mea, altfel…!” Iar eu, toată speriată, am spus: „Ce vrei să fac ca să-ți îndepărtez furia?” Și El: „Chemând în tine suferințele Mele, îmi vei calma furia”.
În acest timp, vedeam cum l-ar fi chemat pe Confesor, trimițând o rază de lumină, iar acesta imediat a avut intenția ca eu să sufăr răstignirea. Binecuvântatul Domn a fost de acord cu promptitudine, iar eu m-am trezit cu foarte multe suferințe, încât, din cauza tăriei durerilor, simțeam că îmi iese sufletul din trup. Când am crezut că sunt pe cale să-mi dau duhul și bucurându-mă că Isus mi-ar fi primit sufletul, am văzut Confesorul, spunând „destul, destul”, care mă rechema să-mi revin. Atunci, Isus mi-a spus: „Ascultarea te cheamă”. Și eu: „Oh, Doamne, vreau să plec!” Și Isus: „Ce vrei de la Mine? Ascultarea continuă să te cheme”.
Și așa se pare că această nouă ascultare nu a lăsat să avanseze suferințele. Dar ascultarea, cu siguranță era crudă cu mine, pentru că, în timp ce părea că-mi iau zborul, am fost trimisă în afară, să-mi continui drumul.
Apoi, deși am rămas în suferință, nu simțeam că mor, iar Domnul meu binevoitor a început să spună din nou: „Fiica Mea, dacă tu azi nu mi-ai fi oprit furia, să știi că ajunsese să înainteze atât de mult, încât nu numai că aș fi distrus plantele, dar și oamenii; iar dacă însuși Confesorul nu ar fi intervenit chemând suferințele Mele în tine, n-aș fi avut grijă nici măcar de el. Este adevărat că pedepsele sunt necesare, dar este necesar ca din când în când, tu să-Mi oprești furia Mea când ea avansează, în caz contrar, fiica Mea, câte flageluri în plus voi mai trimite!”
Și în timp ce spunea aceasta, îmi părea că-L văd foarte obosit, și lamentându-se spunea: când „Fiica mea,” când „Fiii mei, săracii Mei fii, în ce hal vă văd!”
Și, spre surprinderea mea, m-a făcut să înțeleg că, după ce s-a calmat puțin, trebuia să-și reia furia pentru a continua pedepsele, iar aceasta îi servise doar pentru a nu-L face să se înfurie prea mult împotriva oamenilor. Ah, Doamne, calmează-te și ai milă de cei care Tu însuți îi numești „fiii Mei!”
Title: Jesus said that it is a narrow gate that leads to life, and a hard road. Prayer is the gate. If we refuse to enter it, how can we ask for forgiveness, receive the sacraments, grow in the knowledge and love of God, receive His gifts in prayer, and follow the way to Heaven?
În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, de îndată ce L-am văzut pe adorabilul meu Isus, i-am spus: „Mirele meu iubit, de ce trimiți atât de multe pedepse? De data aceasta de ce nu vrei să Te liniștești? Pare că toate mijloacele sunt inutile, nici rugăciunea, nici spusele: „Doamne, toarnă amărăciunea Ta în mine”. Vai, nu a fost acțiunea Ta obișnuită [să procedezi] în acest mod!”
În timp ce spuneam aceasta, binecuvântatul Isus, întrerupându-mi cuvântul, a răspuns: „Totuși, fiica Mea, pedepsele pe care le trimit sunt încă nimic, în comparație cu cele care sunt pregătite. De aceea nu te întrista pentru acestea, pentru că nu este un motiv de mare suferință”.
În timp ce spunea acestea, în fața mea vedeam mulți oameni infectați cu boli molipsitoare, care mureau, așadar, fiind îngrozită, i-am spus: „Oh, Doamne, era necesar și aceasta? Ce faci? Ce faci? Dacă vrei să faci aceasta, ia-mă de pe acest pământ, pentru că nu-mi rezistă sufletul de a vedea astfel de scene fatale. Și apoi, cine va putea rezista să continue în această stare în care m-ai pus, pentru că nu vii, sau [apari] ca o umbra, și nu numai atât, dar mă lași confuză, pe jumătate adormită, încât nu mă faci să mai înțeleg ceva? Totuși mi-ai spus că m-ai fi lăsat să rămân în acea stare, până când Ți-ai fi revărsat furia într-un fel. Acum vrei să adaugi furie peste furie, deci se pare că nu vei termina deocamdată, vai, sărmana de mine! Sărmana de mine! Cine îmi va da puterea de a rămâne în această stare? Cine va putea rezista?”
În timp ce îmi exprimam suferința, Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Fiica Mea, nu te teme de starea ta de somnolență, aceasta spune că, așa cum Eu sunt față de oameni, parcă adormit, ca și cum nu i-aș auzi și nu i-aș privi, tot așa te-am pus pe tine în aceeași stare. De altfel, dacă îți pare rău, ți-am spus și altă dată; vrei să-ți suspend statutul de victimă?”
Iar eu: „Doamne, nu vrea ascultarea să accept suspendarea”.
Și El: „Ei bine, ce vrei de la Mine? Fii liniștită și ascultă!”
Cine poate spune cât de îndurerată am rămas? Nu numai atât, dar îmi pare că puterile interne au rămas atât de adormite, încât trăiam de parcă nu aș trăi. Ah, Doamne, ai milă de mine, nu mă lăsa în părăsire, într-o stare atât de compătimitoare și dureroasă!
În această dimineață, aflându-mă extrem de îndurerată de privarea iubitului meu Isus, și de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, câte măști vor fi îndepărtate în aceste vremuri de pedepse! Pentru că aceste pedepse prezente nu sunt altceva decât o predispoziție la toate pedepsele pe care le-am manifestat pe parcursul anului trecut”.
În timp ce spunea acestea, în interiorul meu spuneam: „Dacă Domnul continuă să facă la fel cum a făcut până acum, adică trimițând pedepse și nu vine, atunci nu-mi împărtășește durerile Sale, ci mă tratează în moduri neobișnuite; cine va putea rezista? Cine îmi va da putere să rămân în această stare?”
Iar Isus, răspunzând gândului meu, a adăugat într-un moment de compasiune: „Și atunci vrei să-ți suspend pentru o vreme statutul de victimă și apoi să ți-l dau din nou?”
În timp ce spunea acestea, am simțit o asemenea confuzie și amărăciune văzând cum Domnul, cu acea propunere, m-ar îndepărta de Sine, încât nu am putut spune nici da, nici nu, nici să aud ce decide ascultarea. Fără a aștepta spusele mele, a dispărut, lăsându-mi în inima mea un cui înfipt, gândind că Isus m-ar fi respins de la Sine. Durerea era atât de mare, încât nu am făcut altceva decât să plâng cu lacrimi amare.
Title: Some people are so engrossed in their own interests that it is only when an apparent disaster tears a jagged hole in their hearts or in the fabric of their lives that they look up, yearning for help – and allow the Holy Spirit, unceasingly ready to help, to bring light, truth and consolation into their lives.
Din moment ce adorabilul meu Isus continua să nu se arate cu claritate, după ce am primit Împărtășania în această dimineață, Confesorul a avut intenția să fiu răstignită. În timp ce eram în acele suferințe, binecuvântatul Isus, fiind atras de durerile mele, s-a arătat cu claritate.
O, Dumnezeule, cine poate spune chinurile pe care le suferea Isus și starea intensă în care se afla, pentru că în timp ce era obligat să trimită pedepse, îi părea rău, pentru că nu voia să le trimită? Era de plâns, văzându-L în această stare; dacă oamenii ar putea să-L vadă, chiar dacă inimile lor ar fi de piatră, s-ar fărâma din duioșie, ca o sticlă fragilă. Prin urmare am început să-L rog să se calmeze și să fie mulțumit să mă facă să sufăr ca să cruțe poporul.
Apoi am adăugat: „Doamne, dacă nu vrei să asculți rugăciunile mele, înseamnă că merit. Dacă nu vrei să ai compasiune pentru popoare, ai dreptate, pentru că sunt mari fărădelegile noastre, dar eu îți cer harul să ai compasiune de Tine însuți, calmează-Ți furia pe care o ai, [când] pedepsești imaginile Tale. Ah, da, îți cer din iubire pentru Tine, să nu trimiți pedepse, încât să iei pâinea copiilor Tăi și să-i faci să piară. Ah, nu, nu face parte din natura Inimii Tale să lucrezi astfel! Iată de ce simți această constrângere, care ți-ar da moartea, dacă ar avea putere”.
Iar El, complet îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea este cea care Mă obligă, iar iubirea pe care o am față de oameni Mă obligă și mai mult, încât Inima Mea moare de mâhnire, pedepsind creaturile”.
Iar eu: „De aceea, Doamne, descarcă dreptatea asupra mea, iar iubirea Ta nu va fi niciodată constrânsă de dreptate și nu se va găsi în contradicție cu pedepsirea oamenilor, căci, într-adevăr, ce vor face dacă împlinești ceea ce mă faci să înțeleg, încât să usuci tot ce este necesar pentru hrana omului? Oh, Te rog, lasă-mă pe mine să sufăr și să-i cruți pe ei, dacă nu în totalitate, măcar în parte!”
Și Isus, de parcă ar fi fost forțat de rugăciunile mele, s-a apropiat de gura mea și a turnat din a Sa puțină amărăciune densă și dezgustătoare încât, de îndată ce am înghițit, mi-a provocat multe feluri de dureri, încât simțeam că mor1. Atunci, binecuvântatul Isus a oftat de parcă s-ar fi ușurat de o [mare] greutate și, dacă nu m-ar fi sprijinit în acele dureri, aș fi rămas victimă (și totuși nu fusese decât puțin ceea ce turnase2; ce se va alege de Inima Sa adorabilă, care conținea atât de multe?).
Apoi mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea Mea hotărâse să distrugă totul, dar acum, revărsându-se puțin peste tine, de dragul tău, îi acordă o treime din ceea ce are nevoie omul pentru hrană”.3
Iar eu: „Ah, Doamne, e prea puțin, măcar jumătate!” Și El: „Nu, fiica Mea, mulțumește-te”. Iar eu: „Nu, Doamne, dacă nu vrei să mă mulțumești pentru toată lumea, măcar mulțumește-mă pentru Corato și pentru cei care îmi aparțin”.
Și Isus: „Astăzi se pregătește o grindină care trebuie să facă pagube mari. Rămâi cu durerile crucii; ieși din tine și sub formă de răstignită, mergi în aer și pune pe fugă demonii de deasupra orașului Corato, pentru că nu vor putea rezista formei răstignirii și vor merge în altă parte”.
Așadar, am ieșit din mine, răstignită, și am văzut grindina și fulgerele care erau pe cale să se dezlănțuie deasupra orașului Corato. Cine poate spune frica demonilor, care au fugit la vederea trupului meu răstignit, și cum își mușcau degetele de mânie și veneau împotriva Confesorului, fiindcă azi dimineață mi-a dat ascultarea de a suferi răstignirea, pentru că pe mine nu mă puteau atinge; într-adevăr au fost nevoiți să fugă de mine datorită semnului Răscumpărării pe care l-au văzut. Așadar, după ce i-am pus pe fugă, am revenit în mine, având o bună parte din suferință. Să fie totul pentru slava lui Dumnezeu.
Ezechiel 2,7-10:Spune-le cuvintele mele, fie că te vor asculta, fie că vor refuza, pentru că ei sunt niște răzvrătiți. 8 Tu, însă, fiul omului, ascultă ce-ți spun! Nu fi răzvrătit ca această casă răzvrătită! Deschide-ți gura și mănâncă ceea ce eu îți dau! 9 M-am uitat și, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. 10 El l-a desfășurat înaintea mea și, iată, era scris și pe față, și pe spate: erau scrise pe el lamentațiuni, gemete și vaiete.↩︎
Apocalips 10,8-11:Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: „Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”. 9 M-am dus la înger, spunându-i să-mi dea cartea cea mică, dar el mi-a zis: „Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea”. 10 Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune.11 Apoi mi-a zis: „Trebuie să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe regate”.↩︎
Geneza 18,31-33:[Abrahám] a zis: „Iată, am îndrăznit să mai vorbesc Domnului meu. Poate se vor găsi acolo douăzeci!”. A răspuns: „Nu o voi distruge de dragul celor douăzeci!”. 32 A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată! Poate se vor găsi acolo zece!”. A răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!” 33 Când Domnul a terminat de vorbit cu Abrahám a plecat, iar Abrahám s-a întors acasă.↩︎
Christ understands all our griefs and sorrows. When Christ prayed to His Father in Gethsemane, He was thinking not only of the horrors which lay ahead, but also about the wonderful joys of earthly life that He would soon be leaving behind. He was joyful about going home to Heaven, but His heart ached at the thought of leaving earthly friendships and earthly beauty.
