În această dimineață, după ce m-am frământat foarte mult, a venit adorabilul meu Isus și de îndată ce L-am văzut, i-am spus: „Iubitul meu Bine, nu mai suport, ia-mă odată pentru totdeauna cu Tine în Cer, sau rămâi mereu cu mine pe acest pământ”.
Și El: „Lasă-mă să constat puțin unde a ajuns febra iubirii tale, care la fel ca febra naturală când atinge un grad înalt, are virtutea de a consuma trupul și de a-l face să moară, la fel și febra iubirii, dacă atinge un grad atât de înalt, are virtutea de a descompune trupul și de a face ca sufletul să-și ia zborul de-a dreptul spre Cer”.
Și în timp ce spunea acest lucru, mi-a luat inima în mâinile Sale, ca și când ar fi vrut s-o cerceteze, și a continuat să-mi spună: „Fiica Mea, puterea febrei iubirii nu a atins punctul [dorit]; este nevoie de încă puțin”.
Apoi a avut intenția de a turna[1], dar eu nu i-am spus nimic și El, aproape reproșându-mi cu dulceață, a adăugat: „Nu îți cunoști datoria, că primul lucru pe care ar trebui să-l faci când Mă vezi, este să vezi dacă există în Mine ceva care Mă chinuie și Mă amărăște și să Mă rogi să-l revărs peste tine. Aceasta este iubirea adevărată, să suferi durerile persoanei iubite, pentru a putea vedea mulțumită persoana iubită”.
Eu, rușinându-mă de asta, am spus: „Doamne, toarnă”, iar El a turnat și a dispărut.
„Nu îți cunoști datoria, că primul lucru pe care ar trebui să-l faci când Mă vezi, este să vezi dacă există în Mine ceva care Mă chinuie și Mă amărăște și să Mă rogi să-l revărs peste tine. Aceasta este iubirea adevărată, să suferi durerile persoanei iubite, pentru a putea vedea mulțumită persoana iubită”.
Isus către servitoarea lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta
În această dimineață, după ce m-am frământat mult așteptându-L pe adorabilul meu Isus (eu în timp ce îl așteptam, am făcut tot posibilul să unesc tot ce lucram în interiorul meu cu interiorul Domnului nostru, intenționând să-i dau toată acea glorie și reparare pe care i-a dat-o Preasfânta Sa Umanitate), dar în timp ce făceam aceasta, binecuvântatul Isus a venit și mi-a spus:
„Fiica Mea, când sufletul se servește de Umanitatea Mea ca mijloc de operare, chiar dacă ar fi și un gând, o respirație, un act oarecare, sunt ca multele pietre prețioase care ies din Umanitatea Mea și se prezintă înaintea Divinității și, din moment ce ies prin intermediul Umanității Mele, au aceleași efecte ale lucrărilor Mele, ca atunci când eram pe pământ”.
Și eu: „Ah, Doamne, simt de parcă aș avea o îndoială; cum ar putea fi că doar cu o simplă intenție de a lucra, chiar și în cele mai mici lucruri – în timp ce le considerăm lucruri de nimic, [lucruri] goale -, pare că doar singura intenție de a ne uni cu Tine și de a-ți plăcea doar Ție, le umple [acele goluri], iar Tu le înalți în acel mod suprem, făcându-le să apară ca lucruri foarte mari?”
„Ah, fiica Mea, lucrarea creaturii este goală, chiar de ar fi o lucrare mare, dar uniunea Mea și scopul simplu de a-Mi face plăcere, o umple, și întrucât lucrarea Mea, fiind chiar și o respirație, depășește într-un mod infinit toate lucrările tuturor creaturilor, iată cauza care o face atât de mare. Și apoi, tu nu știi că cine se folosește de Umanitatea Mea pentru a-și îndeplini acțiunile se hrănește cu roadele Umanității Mele și se alimentează cu propria Mea hrană? Dincolo de asta, nu este oare buna intenție cea care îl face pe om sfânt și cea rea care îl face pervers? Nu se fac întotdeauna lucruri diferite, dar cu aceleași acțiuni: unul se sfințește și celălalt se pervertește”.
Deci, în timp ce spunea acestea, vedeam înăuntrul Domnului nostru un copac înverzit, plin cu fructe frumoase [suflete], iar acele suflete lucrau numai pentru a-i plăcea lui Dumnezeu și prin mijlocirea Umanității Sale, vedeam [sufletele] în interiorul Lui pe acest copac, iar Umanitatea Lui servea ca locuință pentru aceste suflete. Dar cât de redus era numărul lor!
Coloseni 3,23-24:Orice faceţi să faceţi din inimă, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni, ştiind că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii! Pe Domnul Cristos îl slujiţi.
Filipeni 2,14-15:Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi străluciţi ca nişte luminători în lume!
După ce am petrecut diferite zile de absențe [ale lui Isus], în această zi, în timp ce mă pregăteam să meditez, mintea mea a fost distrasă de altceva și, prin intermediul luminii, am înțeles că sufletul, ieșind din trup, intră în Dumnezeu și, din moment ce Dumnezeu este Iubire foarte pură, atunci intră sufletul în Dumnezeu când este un complex de iubire, pentru că Dumnezeu nu primește pe nimeni în Sine dacă nu este complet asemănător Lui, și găsindu-l, îl primește și îl face părtaș la toate darurile Sale. Deci, vom rămâne în Dumnezeu dincolo de Cer, așa cum stăm aici în propria noastră încăpere. Așadar, acestea, par că s-ar putea face chiar și pe parcursul vieții noastre, pentru a evita oboseala focului purgatorului și durerea și astfel să fim introduși imediat, fără nicio întrerupere, în Supremul nostru Bine Dumnezeu.
Deci îmi părea că hrana focului este lemnul și suntem siguri că acel lemn se mistuie în foc când se vede că nu mai produce fum. Prin urmare, începutul și sfârșitul tuturor acțiunilor noastre trebuie să reprezinte focul iubirii lui Dumnezeu; lemnul care trebuie să alimenteze acest foc este reprezentat prin: cruci și mortificări; iar fumul care se ridică din mijlocul lemnelor și al focului îl reprezintă viciile și înclinațiile, care deseori sunt pe primul loc. Deci, când totul din noi a fost consumat în foc este semn că viciile noastre stau la locul lor și nu mai simțim înclinații către nimic care să nu se refere la Dumnezeu. Se pare că în acest fel vom fi liberi, fără niciun obstacol, pentru a locui în Dumnezeul nostru și vom ajunge chiar și aici [pe pământ] să ne bucurăm anticipat de Paradis.
Adorabilul meu Isus continua să vină, iar în această dimineață, imediat ce L-am văzut, m-am simțit nerăbdătoare să-l întreb dacă mi-a iertat toate păcatele; prin urmare i-am spus: „Iubirea mea dulce, cât de mult îmi doresc să aud din gura Ta dacă mi-ai iertat multele mele păcate”. Isus s-a apropiat de urechea mea și cu privirea Sa părea să-mi cerceteze întregul interior și mi-a spus: „Totul este iertat și te iert, nu-ți rămâne decât vreun defect trecător, pe care nu l-ai observat, și totuși te iert”.
După aceea, părea că Isus s-ar fi așezat în spatele meu și atingându-mi rinichii cu mâna Sa, mi-i întărea. Cine poate spune ce am simțit la acea atingere? Știu să spun doar că am simțit un foc răcoritor, o puritate unită cu o tărie. Așadar, după ce mi-a atins rinichii, l-am rugat să-i facă la fel inimii și Isus a fost de acord pentru a mă mulțumi.
După aceea, îmi părea că binecuvântatul Isus a fost obosit din cauza mea și i-am spus:„Dulcea mea Viață, ești obosit din cauza mea, nu-i adevărat?” Și El: „Da, cel puțin fii recunoscătoare pentru harurile pe care ți le dau, pentru că recunoștința este cheia pentru a deschide după bunul plac comorile pe care le conține Dumnezeu; dar să știi că ceea ce am făcut îți va servi pentru a te feri de corupție, pentru a te întări și pentru a-ți pregăti sufletul și trupul pentru gloria eternă”.
După aceea, părea că mă poartă cu duhul și îmi arăta o multitudine de oameni, binele pe care îl puteau face și nu-l fac și, prin urmare, slava pe care Dumnezeu ar trebui să o primească și nu o primește. Iar Isus, suferind complet, a adăugat: „Iubita Mea, inima Mea arde pentru onoarea slavei Mele și pentru binele sufletelor. Pentru tot binele pe care ei îl omit, gloria Mea primește multe goluri; și sufletele lor, chiar dacă nu ar face răul, nefăcând binele pe care l-ar putea împlini, sunt ca acele camere goale care, deși frumoase, nu au nimic care să fie de admirat, care să impresioneze privirea și, prin urmare, stăpânul nu primește nicio glorie. Și dacă se face un bine și celălalt este neglijat, ele sunt ca acele camere total depopulate, unde abia se întrezărește câte un obiect în dezordine.
Preaiubita Mea, intră în această parte a durerilor, a ardorilor pe care le simte Inima Mea pentru gloria Maiestății Divine și pentru binele sufletelor, și caută să umpli aceste goluri ale gloriei Mele. Vei putea s-o faci nelăsând să treacă niciun moment din viața ta care să nu fie unit cu a Mea, adică, în toate acțiunile tale, fie că este rugăciune sau suferință, odihnă sau muncă, tăcere sau conversație, tristețe sau bucurie, chiar și în mâncarea pe care o vei lua, pe scurt, în toate câte ți se pot întâmpla, vei avea intenția de a-Mi da toată gloria care în astfel de acțiuni ar trebui să Mi se dea și să compensezi binele pe care ar trebui să-l facă și nu-l fac, cu scopul de a reproduce intenția pentru câtă glorie nu primesc și pentru cât bine omit [oamenii]. Dacă vei face aceasta, vei umple într-un fel golul pentru slava pe care trebuie să o primesc de la creaturi, și Inima Mea va simți o răcorire pentru înflăcărările Mele și din această răcorire vor curge revărsări de haruri favorabile muritorilor, care vor insufla o mai mare tărie pentru a face bine”. După aceea, m-am regăsit în mine.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, preadulcele meu Isus s-a arătat pentru puțin [timp], complet contopit în mine, și mi-a spus: „Fiica Mea, vrei să cunoști care sunt semnele pentru a ști dacă sufletul posedă harul Meu?”
Și eu: „Doamne, după cum îi place bunătății Tale Preasfinte”.
Așadar, a răspuns: „Primul semn pentru a vedea dacă sufletul deține harul Meu, este că în ceea ce poate auzi sau vedea în exterior și care îi aparține lui Dumnezeu, el simte în interior o dulceață, o suavitate total divină, incomparabil cu orice lucru lumesc, uman. Se întâmplă ca acelei mame, care chiar și din respirație, din voce, cunoaște ceea ce naște din viscerele ei în persoana unui fiu și se bucură nespus; ca două prietene apropiate, care conversând împreună își dezvăluie aceleași sentimente, înclinații, bucurii, amărăciuni și găsind sculptate aceleași lucruri una în cealaltă, simt o plăcere, o bucurie și primesc atât de multă iubire, încât nu sunt în stare să se detașeze. La fel, harul interior care se află în suflet, văzând din exterior nașterea din propriile sale viscere, adică în a se găsi în aceleași lucruri care formează esența lui, se potrivesc împreună cu ele și fac în așa fel ca sufletul să simtă o astfel de bucurie și dulceață atât de mare, încât nu se poate exprima.
Prin vorbirea despre sufletul care posedă harul și este pașnic, reprezintă al doilea semn și are virtutea de a insufla pacea în alții; aceleași lucruri, spuse de cei care nu posedă harul, nu dau nicio impresie și nicio pace; în timp ce, spuse de cei care posedă harul, lucrează în mod minunat și redau pacea sufletelor. Apoi, fiica Mea, harul dezbracă sufletul de orice și face din umanitate un văl pentru a fi acoperit, încât, dacă acel văl este sfâșiat, se găsește Paradisul în sufletul celui care îl posedă.
Prin urmare, nu este de mirare că în acel suflet se găsește adevărata umilință, ascultarea și multe altele, deoarece din sine nu mai rămâne nimic decât un simplu văl și vede cu claritate că în sinea lui se află tot harul care acționează, care ține în ordine toate virtuțile și îl face să aibă o constantă atenție față de Dumnezeu”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus nu venea, dar după multe așteptări, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, răbdarea este superioară purității, pentru că sufletul fără răbdare, foarte ușor se dezlănțuie și este dificil să rămână pur și când o virtute are nevoie de cealaltă pentru a avea viață, se spune că aceasta este superioară celeilalte[1]; într-adevăr se poate spune că răbdarea nu este doar custodia purității, ci este scara pentru a urca pe muntele tăriei, încât, dacă vreunul ar urca fără scara răbdării, ar cădea imediat de la cea mai înaltă [treaptă] la cea mai joasă.
Mai mult de atât, răbdarea este germenul perseverenței și acest germen produce ramuri numite fermitate. Oh, cât de ferm și de stabil este sufletul răbdător în binele întreprins! Nu-l interesează ploaia, gerul, gheața, focul, dar tot interesul lui este să ducă la bun sfârșit binele început, pentru că nu există o absurditate mai mare a celui căruia astăzi îi place să facă un bine, iar mâine, pentru că nu-i mai place, îl lasă [deoparte]. Ce s-ar spune despre un ochi, care timp de o oră vede, și timp de altă oră rămâne orb, despre o limbă care acum vorbește și după aceea rămâne mută? Ah, da, fiica Mea, doar răbdarea este cheia secretă pentru a deschide tezaurul virtuților. Fără secretul acestei chei, celelalte virtuți nu ies să dea viață sufletului și să-l înnobileze”.
[1] Luisa spune: „aceea (este) superioară acesteia”. În mod evident este o eroare datorită neatenției.
În timp ce scriam, gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități sunt în aceste scrieri! Merită să fie aruncate în foc. Dacă ascultarea mi-ar permite, aș face-o, pentru că le simt ca pe un obstacol în suflet, mai ales dacă le-ar vedea vreo persoană, pentru că în anumite momente, arată cât iubesc și împlinesc câte ceva pentru Dumnezeu, în timp ce în alte momente nu fac nimic și nu-L iubesc și sunt sufletul cel mai rece care poate fi în lume. Așadar, m-ar considera diferită de ceea ce sunt și asta este o durere pentru mine; întrucât este ascultarea care vrea să scriu și acesta fiind pentru mine unul dintre cele mai mari sacrificii, mă las cu totul în seama ei, cu oarecare speranță că își va cere scuze pentru mine și va motiva cauza mea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.
Dar, în timp ce spun acestea, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și a început să mă certe, pentru că vrea să retrag ceea ce am spus, nevoind ca eu să continui să scriu dacă nu-mi retrag cuvintele, adică să anulez ceea ce am scris [mai sus]. Cu alte cuvinte, îmi spune că, vorbind astfel, m-am separat de adevăr, iar acesta este cel mai esențial lucru al unui suflet, să nu părăsească niciodată cercul adevărului: „Cum, nu Mă iubești? Cu ce curaj spui? Nu vrei să suferi pentru Mine?” Și eu, roșind toată: „Ba da Doamne”. Și El: „Ei bine, ce ți-a venit să ieși din adevăr?”
Spunând acestea, s-a retras în interiorul meu, fără să se mai facă simțit, iar eu am rămas de parcă aș fi primit o lovitură. Câte face doamna ascultare! Dacă nu ar fi pentru ea, nu m-aș afla în aceste încercări cu iubitul meu Isus. De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată ascultare!
Așadar, reiau să spun ceea ce trebuia să spun, deoarece Domnul m-a făcut să mă abat puțin de la ceea ce am început. Deci, venind, binecuvântatul Isus a răspuns gândurilor mele, spunându-mi:
„Sigur că aceste scrieri ale tale merită arse, dar vrei să știi în care foc? În focul Iubirii Mele, pentru că nu există nicio pagină care să nu arate clar felul cum Eu iubesc sufletele; chiar dacă sunt lucruri referitoare la tine, cât și privitoare la lume; iar Iubirea Mea, în aceste scrieri ale tale, își găsește o ieșire în ceea ce privește sentimentele Mele preocupate și iubitoare”.
După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea și, părăsind trupul, am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ce chin este pentru mine să trebuiască să mă reîntorc de multe ori în trupul meu, pentru că este sigur că acum nu îl am și doar sufletul este împreună cu Tine; și apoi nu știu cum [se întâmplă] că mă găsesc întemnițată în bietul meu trup ca într-o închisoare întunecată și acolo pierd acea libertate, fiindcă îmi este dată doar împreună cu ieșirea [din trup]. Nu este acesta un chin pentru mine, cel mai greu care s-ar putea da?”
Și Isus: „Fiica Mea, ceea ce spui tu nu este un chin, nici nu este vina ta pentru ceea ce ți se întâmplă; într-adevăr trebuie să știi că sufletul nu poate ieși din trup decât din două motive: este prin forța durerii atunci când apare moartea naturală sau prin forța iubirii reciproce dintre Mine și suflet, pentru că, fiind această iubire atât de puternică, nici sufletul nu i-ar rezista și nici Eu nu pot aștepta mult fără să Mă bucur de el. Așadar, Mă duc să-l atrag spre Mine și apoi să îl așez din nou în starea lui naturală; iar sufletul, atras mai mult decât de un fir electric, se duce și se întoarce cum Îmi place Mie. Iată, că ceea ce crezi că este chin, este cea mai delicată iubire”.
Și eu: „Ah, Doamne, dacă iubirea mea ar fi suficientă și puternică, cred că aș avea puterea să stau în fața Ta și nu aș fi obligată să mă întorc în trup; dar din moment ce este foarte slabă, sunt supusă acestor evenimente”.
Și El: „Dimpotrivă, îți spun că este cea mai mare iubire, este extrasă din iubirea sacrificiului, fiindcă de dragul Meu și de dragul fraților tăi, te lipsești [de Mine] și revii la mizeriile vieții”.
După aceea, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul într-un oraș unde păcatele care se săvârșeau erau atât de multe, încât ieșeau ca o ceață foarte deasă, puturoasă, ce se ridica spre cer; și din cer cobora o altă ceață groasă, iar în interiorul ei erau condensate atâtea pedepse, ce păreau suficiente pentru exterminarea acestui oraș, iar eu am spus: „Doamne, unde ne aflăm?Ce părți [ale lumii] sunt acestea?” Și El: „Aici este Roma, unde sunt atât de multe atrocități care se comit, nu numai de către laici, ci și de către religioși, care merită ca această ceață să-i orbească, exterminându-i”.
Într-o clipă am văzut mizeria care se petrecea și părea că Vaticanul ar primi o parte din zguduieli; nici măcar preoții nu au fost cruțați. Prin urmare, total consternată, am spus: „Domnul meu, salvează-ți orașul iubit și pe mulții Tăi slujitori, [dintre care], Papa. Oh, cu câtă bunăvoință mă ofer să îndur chinurile lor, cu condiția să-i salvezi”.
Iar Isus, emoționat, mi-a spus: „Vino cu Mine și îți voi arăta cât de departe ajunge răutatea umană”, și m-a purtat într-un palat. Într-o cameră secretă erau cinci sau șase deputați și își spuneau unul altuia: „Atunci ne vom preda, când îi distrugem pe creștini” și părea că voiau să-l oblige pe rege să scrie cu propria lui mână decretul morții împotriva creștinilor și promisiunea de a lua în stăpânire bunurile acestora, spunând că, atâta timp cât le era permis, nu-și făceau probleme că nu o puteau îndeplini pe moment; dar la timpul și circumstanța potrivită, ar face acest lucru. După aceea m-a dus în altă parte și mi-a arătat că trebuie să moară unul dintre cei care se numesc lideri, iar acest om părea atât de unit cu diavolul, că nici măcar în acel moment nu tremura; toată puterea lui o lua de la demonii care îl curtau ca pe un prieten de încredere de-al lor.
Demonii, văzându-mă, s-au cutremurat, și unii voiau să mă bată, alții voiau să-mi facă un rău, iar alții un alt rău. Dar nepăsându-mi de hărțuirea lor, pentru că mă interesa mai mult[1] mântuirea acelui suflet, eu m-am străduit să mă apropii de acel om. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare, mai mult decât înșiși demonii! În ce stare jalnică zăcea el? Mai dur decât piatra, nu l-a mișcat deloc prezența noastră, părea într-adevăr că își bate joc de prezența noastră. Isus m-a tras imediat din acel loc și am început să vorbesc cu El pentru mântuirea acelui suflet.
În această dimineață, adorabilul Isus m-a purtat cu duhul și mi-a arătat numeroasele rele care se comit împotriva carității față de aproapele. Câtă durere Îi provocau răbdătorului Isus. Părea că le primea El însuși; prin urmare, total îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, cine face rău aproapelui își face singur rău; ucigându-l pe aproapele, își ucide sufletul propriu și, din moment ce caritatea predispune sufletul la toate virtuțile, tot astfel sufletul, neavând caritate, este predispus să comită tot felul de rele viciate”.
După aceasta, ne-am retras și, deoarece de câteva zile sufeream din cauza unei dureri intense la coaste, mă simțeam epuizată. Binecuvântatul Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Iubita Mea, ai vrea să vii, nu-i așa?” Și eu: „Dacă Cerul ar vrea Domnul meu, ca această durere să fie cauza de a veni la Tine, cât de recunoscătoare i-aș fi, cât de drag mi-ar fi și ar fi unul dintre cei mai de încredere prieteni ai mei. Dar cred că vrei să mă ispitești ca și celelalte dăți și stimulându-mă cu invitațiile Tale, voi rămâne apoi dezamăgită și în acest fel îmi faci[1] mai crud și mai îngrozitor martiriul meu. Dar te rog, ai milă de mine și nu mă mai lăsa mult pe pământ; absoarbe în Tine acest mizerabil vierme, pentru că am dreptate și pentru că din Tine însuți am ieșit”.
Binevoitorul Isus, emoționându-se complet și ascultându-mă, mi-a zis: „Sărmană fiică, nu te teme, fiindcă este sigur că pentru tine va veni ziua în care vei rămâne absorbită în Mine. Să știi că dezlănțuirile tale neîncetate de a veni la Mine, mai ales în urma invitațiilor Mele, îți sunt de mare folos și te determină să trăiești în acea atmosferă, plutind cu bucurie, fără umbra niciunei greutăți pământești; cu atât mai mult cu cât tu ești ca acele flori care nu au nici măcar rădăcina în pământ și, trăind așa suspendată în aer, vii să recreezi Cerul și pământul.1 Iar tu, privind Cerul, doar din acesta te recreezi și te hrănești: din tot ce este ceresc și, privind pământul, ți-e milă și îl ajuți atât cât îți este cu putință; dar când găsești parfumul Cerului, simți imediat duhoarea care se emană de pe pământ și o detești. Aș putea să te așez într-o conjunctură mai dragă Mie și Cerului și mai utilă pentru tine și pentru lume?”
Și eu: „Dar totuși, o, Domnul meu, ar trebui să ai milă de mine și să nu-mi lungești șederea aici, pentru multele motive pe care le am, mai ales pentru vremurile triste care se pregătesc; cine va avea inima de a vedea masacrul atât de sângeros? Și apoi, lipsa Ta continuă mă costă mai mult decât moartea”.
În timp ce spuneam acestea, am văzut o mulțime de îngeri în jurul Domnului nostru, care ziceau: „Doamne Dumnezeul nostru, mulțumește-o, n-o mai lăsa să Te stânjenească; noi o așteptăm cu nerăbdare. Impresionați de glasul ei, am venit aici pentru a o asculta și suntem nerăbdători să o ducem cu noi. Și tu, o, aleas-o, vino să ne bucuri în șederea noastră cerească”.
Binecuvântatul Isus, emoționat, părea că vrea să fie binevoitor, a dispărut de la mine și, regăsindu-mă în mine îmi simțeam durerea foarte sporită, încât aveam continuu spasme, dar nu îmi înțelegeam mulțumirea.
Isaia 65,17:Căci, iată, eu creez ceruri noi şi un pământ nou: nu vor mai fi amintite cele dinainte şi nici nu se vor mai sui la inimă. Isaia 66,22-23:Căci cum cerurile noi şi pământul nou pe care eu le fac stau înaintea mea, aşa vor sta descendenţa voastră şi numele vostru. Şi de la lună nouă până la lună nouă, de la sabát până la sabát, orice făptură va veni să se prosterneze înaintea mea, spune Domnul.↩︎
Evrei 12,25-29: Vedeţi să nu-l respingeţi pe cel care vorbeşte, căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins când vorbea pe pământ, cu atât mai mult noi, dacă ne îndepărtăm de [cel care ne vorbeşte] din ceruri, al cărui glas a zguduit odinioară pământul, iar acum ne-a promis: „Încă o dată voi mai zgudui nu numai pământul, ci şi cerul”. Acest „încă o dată” înseamnă schimbarea celor zguduite, întrucât sunt create, ca să rămână cele nezguduite. De aceea, noi care am primit împărăţia nezdruncinată avem harul prin care aducem cult într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu evlavie şi teamă, fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor.
2 Petru 3,12-13:Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi! Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea.
Apocalips 21,1-2:Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalímul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.
El continua să vină, dar o mare parte a nopții am stat fără Isus. Când a venit, mi-a zis: „Fiica Mea, ce vrei, de Mă aștepți cu atât de mare nerăbdare? Oare ai nevoie de ceva?” Iar eu, din moment ce știam că trebuie să iau împărtășania, am spus: ”Doamne, toată noaptea Te-am[1] așteptat, mai ales pentru că trebuia să iau împărtășania; mă tem că inima mea nu este bine pregătită să Te pot primi; de aceea e nevoie ca sufletul meu să fie revăzut de Tine pentru a mă putea pregăti să mă unesc în mod sacramental cu Tine”.
Iar Isus, cu bunăvoință, mi-a reexaminat sufletul pentru a mă pregăti să-L primesc; apoi m-a transportat în afara mea și împreună (cu El) am găsit-o pe Mama noastră Regină care îi spunea lui Isus: „Fiul meu, acest suflet va fi mereu gata de a face și a suferi ceea ce vrem Noi și aceasta este ca o legătură care leagă dreptatea; de aceea, salvează multele masacre și foarte mult sânge pe care trebuie să-l verse oamenii”.
Și Isus a zis: „Mama Mea, este necesară vărsarea de sânge, pentru că vreau ca această descendență de regi[2] să decadă din stăpânire și acest lucru nu poate fi fără curgere de sânge și [e necesar] chiar să se purifice și Biserica Mea, pentru că e foarte infectată. Cel mult pot să permit salvarea parțială, în ceea ce privește suferința”.
În acest timp, am văzut majoritatea deputaților care complotau cum să-l determine pe rege să cadă și se gândeau să așeze pe tron pe unul dintre acei deputați, ales de ei. După aceea, m-am regăsit în mine… Câte nenorociri umane! Ah, Doamne, ai milă de orbirea în care este cufundată biata omenire!
Prin urmare, continuând să-i văd pe Domnul și pe Regina Mamă, l-am văzut cu ei și pe Confesor, iar Preasfânta Fecioară a spus: „Vezi, Fiul Meu, avem un al treilea, care este Confesorul; el vrea să Ni se alăture, angajându-se prin munca lui, să participe pentru a o face să sufere [pe Luisa] și în felul acesta să satisfacă Dreptatea Divină, iar el [Confesorul] face ca funia care Te leagă să fie mai puternică pentru a Te potoli; și apoi, când ai mai rezistat vreodată puterii uniunii celor care suferă și se roagă și a celor care participă cu Tine în mod pur, cu singurul scop de a Te glorifica; și asta, spre binele popoarelor?”
Isus și-a ascultat Mama și a ținut cont de Confesor, dar nu a pronunțat o sentință complet favorabilă, ci s-a limitat la a salva în parte [oameni].
[1] De multe ori Luisa i se adresează lui Isus cu „Dumneavoastră” așa cum se obișnuiește la Corato. Dar noi aici scriem „Tu”.
[2] Nu doar dinastiile care pe vremea aceea domneau în Italia sau în Europa, dar și în actuala generație care stăpânește pământul.
