În această dimineață, după ce m-am frământat foarte mult, a venit preadulcele meu Isus și eu, imediat ce L-am văzut, L-am strâns foarte tare și i-am spus: „Dragul meu Bine, de data asta Te voi strânge atât de tare încât să nu mai fugi”. În acest timp, m-am simțit complet plină de Dumnezeu, de parcă aș fi fost complet inundată, încât puterile sufletului meu au rămas uimite și inactive; doar priveau.
După ce am stat o vreme în această stare inactivă, dar dulce și plăcută, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Fiica Mea, uneori umplu atât de mult sufletul [omului] cu Mine, încât, rătăcindu-se în Mine, rămâne ca leneș; alteori îi las câte un loc gol, iar apoi sufletul, în fața prezenței Mele, depune eforturi minunate, izbucnind în acte de laude, mulțumire, iubire, reparare și multe altele, încât să umple cu acestea, golurile pe care i le las. Dar aceste două stări sunt sublime și își dau reciproc mâna”.
În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit pentru puțin, spunându-mi: Fiica Mea, cine dorește totul de la Dumnezeu, trebuie să se ofere în totalitate lui Dumnezeu.
Și s-a oprit pentru moment fără să-mi mai spună nimic; așa că eu, văzându-L aproape de mine, i-am spus: Doamne, ai milă de mine, nu vezi că totul este uscat și ofilit? Îmi pare că am devenit atât de uscată, de parcă nu aș fi avut niciodată un strop de ploaie”.
Și El: Mai bine așa. Nu știi că lemnul cu cât este mai uscat, cu atât focul îl devorează mai ușor și îl transformă în flacără? O singură scânteie este suficientă pentru a-l aprinde, dar dacă este plin de alte lucruri și nu este bine uscat, este nevoie de un foc mare pentru a-l aprinde și de mult timp pentru a-l transforma în foc. Tot așa sufletul, când este complet uscat, este suficientă o singură scânteie pentru a-l transforma în întregime în focul iubirii divine.
Și eu: „Doamne, râzi de mine? Cum, atunci totul este urât? Și apoi, ce trebuie să arzi dacă totul este uscat?”
Și El: Nu râd de tine, tu chiar nu înțelegi când nu este totul uscat în suflet? Starea de spirit reprezintă mulțumire, starea de spirit reprezintă satisfacție, starea de spirit reprezintă propriul gust, starea de spirit reprezintă propria stimă. În schimb, când totul este uscat și sufletul lucrează, aceste circumstanțe nu au de unde să se nască, iar Focul divin, găsind sufletul gol, uscat, așa cum a fost creat de El, fără alte conjuncturi străine și fiind lucrul Său, reușește foarte ușor să-l transforme în propriul Său foc divin.
Și după aceea Eu, îi insuflu o tendință spre pace, iar această pace, fiind păstrată de ascultarea interioară și păzită de ascultarea exterioară, dă naștere în suflet la tot ce Îi aparține lui Dumnezeu, adică la toate lucrările, virtuțile, căile Cuvântului Umanizat, încât să se vadă în El simplitatea Sa, smerenia, dependența vieții Sale din copilărie, perfecțiunea virtuților Sale adulte, mortificarea și răstignirea morții Sale. Așadar, totul începe întotdeauna cu aceasta: că oricine Îl dorește în întregime pe Cristos trebuie să dea totul lui Cristos.
În această dimineață m-am trezit în afara mea și, după ce am plecat în căutarea dulcelui meu Isus, L-am regăsit, dar într-o situație atât de compătimitoare încât îmi frângea inima. Avea mâinile rănite, strânse [spre sine] de asprimea durerii și nu puteau fi atinse.
Am încercat să-L ating, ca să-i pot întinde degetele și să-i vindec rănile, dar nu am putut, pentru că binecuvântatul Isus plângea din cauza durerilor foarte mari. Apoi, neștiind ce să fac, L-am strâns și i-am spus: „Iubitul meu Bine, a trecut ceva timp de când nu mi-ai împărtășit durerile rănilor Tale, poate de aceea s-au înăsprit atât de mult; Te rog împărtășește-mi-le; ca suferind eu, să se poată atenua ale Tale”.
În timp ce spuneam acestea, un înger a ieșit cu un cui în mână și mi-a străpuns mâinile și picioarele și, în timp ce îmi înfigea cuiul în mâinile mele, [durerile] degetelor Sale se micșorau și rănile dragului meu Isus se tămăduiau.
Și în timp ce sufeream, Domnul mi-a spus: Fiica Mea, crucea este sacrament. Fiecare dintre sacramente conține efectele sale speciale: unul elimină vinovăția, un altul conferă har, unul unește cu Dumnezeu, un altul dă putere și sunt multe alte efecte; doar crucea unește toate aceste efecte împreună, producându-le în suflet cu o așa de mare eficacitate, încât să-l formeze pe suflet într-un timp foarte scurt, similar cu originalul din care a ieșit.
După aceea, de parcă ar fi vrut să se odihnească, s-a retras în interiorul meu.
În această dimineață adorabilul meu Isus nu venea, iar eu, văzând că nu mai vine, am spus: „Ce rost are să mai stau în această stare, dacă cel care mă ținea captivă nu mai vine? Mai bine s-o termine o dată”.
În timp ce spuneam acest lucru, dulcele meu Isus a venit pentru puțin și mi-a spus:
Fiica Mea, trebuie dată toată atenția pentru oprirea primelor mișcări [pe care sufletul le face]. Dacă sufletul este atent în acest sens, totul va merge bine; dacă nu, la primele mișcări, viciile neînăbușite vor ieși la iveală și vor distruge tăria divină, care înconjoară sufletul ca un gard viu ce îl păzește foarte bine și alungă pe dușmanii care încearcă mereu să pună în primejdie și să-l rănească pe sărmanul suflet.
Dar dacă imediat ce [sufletul] simte [toate aceste capcane], intră în sine, se umilește, se căiește și curajos găsește soluții, tăria divină se strânge din nou în jurul sufletului; iar dacă nu găsește soluții, tăria divină va fi distrusă, și astfel va da libertate tuturor viciilor să iasă la iveală.
Așadar, dacă vrei ca tăria [divină] să nu te lase singură nicio clipă, atunci fii atentă la primele mișcări, gânduri, cuvinte care nu sunt drepte și sfinte, pentru că, dacă primele [simțuri] îți scapă, nu mai este sufletul cel care domnește, ci viciile”.
Continuând starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus vine, dar aproape întotdeauna în tăcere, sau îmi spune câte ceva ce aparține adevărului și se întâmplă că atâta timp cât Domnul este cu mine, înțeleg și îmi pare că o să știu să repet, dar când dispare, simt că acea lumină a adevărului care mi-a fost insuflată, dispare și nu știu să mai spun nimic.
Apoi, în această dimineață, a trebuit să mă frământ mult așteptându-L și venind, m-a purtat cu duhul, arătându-se foarte indignat. Prin urmare, eu, ca să-L liniștesc, am făcut diverse acte de penitență, dar lui Isus părea că nu-i place niciunul; eu mă străduiam să diversific actele de penitență, cine știe, poate totuși i-ar plăcea vreunul. În cele din urmă i-am spus: „Doamne, mă căiesc de ofensele făcute de mine și de toate creaturile pământului; mă căiesc și îmi pare rău pentru singurul motiv că Te-am ofensat pe Tine, supremul Bine, care, în timp ce meriți iubire, noi am îndrăznit să-ți dăm ofense”.
De această rugăciune de căință, Domnul părea mulțumit și calmat. După aceea m-a purtat în mijlocul unei străzi unde erau doi bărbați sub formă de fiare, ce intenționau să distrugă tot felul de bunuri morale. Păreau puternici ca leii și îmbătați de vicii. Doar văzându-i, răspândeau groază și spaimă.
Binecuvântatul Isus mi-a spus: Dacă vrei să Mă liniștești puțin, du-te și treci printre acei oameni, pentru a-i convinge de răul pe care îl fac, înfruntându-te cu furia lor.
Deși un pic timidă, am mers și imediat ce m-au văzut voiau să mă înghită. Dar eu le-am spus: „Permiteți-mi să vă vorbesc și apoi faceți ce doriți. Trebuie să știți că, dacă intenția voastră este de a distruge orice bun moral aparținând religiei, virtuții, dependenței și bunăstării sociale, voi, fără să vă dați seama de eroare, veți distruge toate bunurile fizice și temporare, deoarece când se ia mult din bunurile morale, mult se dublează relele fizice.
Deci, fără să vă dați seama, săvârșiți totul împotriva voastră, distrugând toate acele bunuri trecătoare și temporare pe care le iubiți atât de mult [și după aceea veți suferi și voi]; și nu doar atât, ci îi căutați pe cei care să vă distrugă propria viață, iar voi veți fi cauza pentru care supraviețuitorii voștri vor vărsa lacrimi amare”.
Apoi am făcut un act de smerenie foarte mare, pe care nici măcar nu știu cum să-l exprim din nou, și aceia precum au rămas ca unii cărora le-a trecut starea de nebunie, și foarte slăbiți, încât nici măcar nu au avut puterea să mă atingă. Astfel, am trecut liberă, [printre ei], înțelegând că nu există o forță care să reziste puterii rațiunii și a umilinței.
În această dimineață, aflându-mă în afara mea, L-am văzut pentru scurt timp pe adorabilul meu Isus în momentul Învierii Sale, îmbrăcat în întregime într-o lumină strălucitoare, încât soarele rămânea întunecat în fața acelei lumini. Așadar, am rămas uimită și am spus: „Doamne, dacă nu sunt vrednică să ating Umanitatea Ta slăvită, lasă-mă să ating cel puțin hainele Tale”.
Și El mi-a spus: „Iubita Mea, ce spui? După ce am înviat nu am mai avut nevoie de haine materiale, pentru că hainele Mele sunt din soare, din cea mai pură lumină, care acoperă Umanitatea Mea și care va străluci veșnic, dând o bucurie de nespus tuturor simțurilor binecuvântaților înțelepți. Și aceasta a fost acordată Umanității Mele, pentru că nu a existat nicio parte din Ea care să nu fie acoperită de orori, dureri și răni”.
Spunând acestea, a dispărut, fără ca eu să fi găsit Umanitatea, sau hainele; adică, în timp ce îi luam hainele sacre în mâini, îmi scăpau și nu le găseam[1].
[1] De câte ori Luisa îl atinge în mod sensibil pe Isus! „Pipăiți-mă și vedeți: duhul nu are carne și oase cum mă vedeți pe mine că am” (Luca 24,39; Ioan 20, 27; Matei 28, 9) În acest caz Luisa (Magdalena a fost numele primit ca terțiară dominicană) nu-L poate atinge (cfr. Ioan 20,17). Dacă Isus înviat a apărut Apostolilor săi și discipollor în sembianțe „normale”, după ce a împlinit răscumpărarea, a fost pentru a se adapta în mod milostiv capacității lor.
Aflându-mă în afara mea, m-am dus să-L caut pe dulcele meu Isus și, în timp ce mă plimbam, L-am văzut în brațele Reginei Mame. Era obosită, dar cu toată îndrăzneala, aproape că L-am smuls și L-am luat în brațele mele, spunându-i: „Iubirea mea, aceasta este promisiunea de a nu mă lăsa, în timp ce în zilele trecute nu ai venit nici măcar puțin sau deloc?”
Și El: „Fiica Mea, am fost cu tine, doar că tu nu m-ai văzut cu claritate și apoi, dacă dorințele tale ar fi fost atât de înflăcărate încât să ardă vălul care te-a împiedicat să Mă vezi, cu siguranță M-ai fi văzut”.
Apoi, de parcă ar fi vrut să mă îndemne, a adăugat: „Nu trebuie să fii doar dreaptă, dar și corectă; și în această dreptate intră [datoria] de a Mă iubi, de a Mă lăuda, de a Mă glorifica, de a-Mi mulțumi, de a Mă binecuvânta, de a-Mi oferi reparare, de a Mă adora, nu numai pentru tine, ci și pentru toate celelalte creaturi. Acestea sunt drepturi ale Justiției [Divine] pe care le cer de la orice creatură și care, în calitate de Creator, îmi aparțin, și oricine îmi refuză doar unul dintre aceste drepturi nu se poate spune niciodată că este drept. De aceea, gândește-te la îndeplinirea datoriei tale de dreptate, pentru că în dreptate vei găsi începutul, mijlocul și sfârșitul sfințeniei”.
După multă frământare, a venit dulcele meu Isus și mi-a spus: Fiica Mea, sprijinul adevăratei sfințenii stă în cunoașterea de sine.
Și eu: „Într-adevăr?”
Și El: Bineînțeles, deoarece cunoașterea de sine se descompune singură și se bazează în întregime pe cunoașterile pe care le dobândește de la Dumnezeu, în modul în care lucrarea lui are aceeași manieră de a lucra în mod divin, ne mai rămânând nimic din propria ființă.
Apoi a adăugat: Când interiorul se îmbibă și se ocupă în totalitate de Dumnezeu și de tot ce Îi aparține, Dumnezeu se dezvăluie sufletului în totalitate; dar când interiorul este ocupat când cu Dumnezeu, când cu alte lucruri, Dumnezeu se dezvăluie doar în parte sufletului.
Persistam [să am] părere de rău, dar Domnul a continuat totuși să vină și, dorind să repar ceea ce făcusem cu o zi înainte, i-am spus: „Doamne, hai să mergem să vedem ce fac creaturile, sunt imaginile Tale, nu vrei să ai milă de ele?”
Și El: „Nu, nu vreau să merg; ele s-au degradat din propria lor voință și Eu voi permite să fie infectate cu ceea ce le servește lor ca hrană. Vrei să mergi tu să le ajuți, să le oferi confort și să faci ceva [pentru ele]? Du-te; dar Eu nu”.
Așadar, L-am lăsat pe iubitul meu Isus și m-am dus printre creaturi, am ajutat chiar pe cineva să aibă o moarte bună. Apoi am văzut de unde venea aerul infectat și am făcut diverse penitențe pentru a-l îndepărta; apoi m-am întors, iar binecuvântatul Isus a continuat să se arate, dar în tăcere.
În această dimineață mă simțeam neliniștită din cauza absenței adorabilului meu Isus, așa că, după ce am primit Împărtășania, imediat ce a intrat în inima mea, am început să spun multe absurdități: „Dulcele meu Bine, nu este atât de ușor să fiu liniștit când nu vii. Tu, văzându-mă calmă, profiți și nu te gândești să vii; deci este necesar să fac pe naiva, altfel, nu se poate”.
El, auzindu-mă, s-a mișcat în interiorul meu, s-a arătat zâmbind și ascultând absurditățile mele, mi-a spus: „Atunci tu vrei să sufăr, pentru că, dacă ești neliniștită, Eu voi suferi mai mult; dacă nu încerci să rămâi calmă, înseamnă că vrei să Mă faci să sufăr mai mult”.
Și eu, naivă cum eram, am spus: „Mai bine să suferi, pentru că din propria Ta suferință poți avea mai multă compasiune pentru suferința mea; și apoi, suferința care Îți parvine din cauza păcatului, este urâtă, important este să nu fie aceea”.
Și Isus: „Dacă Eu vin, Mă obligi să nu revărs pedepse, în timp ce acestea sunt atât de necesare. Atunci ar trebui să te conformezi Mie pentru a dori ceea ce vreau Eu”. Și eu, amintindu-mi de ceea ce văzusem zilele trecute, am spus: „Ce pedepse? Ce, vrei să-i faci pe oameni să moară? Lasă-i să moară, odată și odată tot trebuie să vină la Tine în propria lor patrie, cu condiția să-i salvezi; ceea ce vreau este să-i eliberezi de relele molipsitoare”.
Domnul nu m-a ascultat și a dispărut. Revenind, s-a arătat cu spatele întors spre lume și, am făcut tot ce mi-a stat în putință, dar a fost imposibil să-L conving să privească [lumea], iar când am vrut să-l oblig, mi-a spus: „Nu Mă forța, altfel Mă constrângi să te privez de prezența Mea”.
Așa că am rămas cu părere de rău și simt că am făcut multe greșeli.
