În această dimineață, de îndată ce L-am văzut pe adorabilul meu Isus, L-am auzit spunând, fără să știu [motivul]:
Biata Franță, biata Franță, te-ai ridicat, ai rupt și încălcat cele mai sacre legi, nerecunoscându-Mă ca Dumnezeul tău, și te-ai dat ca exemplu altor națiuni pentru a le atrage spre rău, iar exemplul tău are o putere atât de mare încât celelalte națiuni sunt pe cale să se ruineze; dar să știi, ca pedeapsă pentru acest fapt, vei fi cucerită.
După aceasta, s-a retras în interiorul meu și simțeam că El căuta ajutor, milă, compasiune pentru atât de multe dureri ale Sale. A fost sfâșietor să aud că binecuvântatul Isus dorea ajutorul creaturilor Sale.
În această dimineață, imediat ce L-am văzut pe iubitul meu Isus, părea că avea în mână o hârtie scrisă, în care se putea citi:
Mortificarea produce glorie. Oricine dorește să găsească izvorul tuturor plăcerilor, trebuie să se îndepărteze de tot ce Îl poate nemulțumi pe Dumnezeu.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus m-a purtat cu duhul în afara mea și mi-a spus: „Fiica Mea, se poate spune că toate virtuțile sunt darurile și atributele Mele, dar iubirea, nu se poate spune că este un atribut de-al Meu, ci însăși natura Mea. Așadar, toate virtuțile Îmi formează tronul și calitățile, dar iubirea Mă formează pe Mine”.
Auzind acest lucru, mi-am amintit că, înainte cu o zi, am spus unei persoane care se temea de nesiguranța mântuirii, că oricine Îl iubește cu adevărat pe Isus Cristos poate fi sigur că va fi mântuit. În ceea ce mă privește pe mine, consider că este imposibil ca Domnul nostru să îndepărteze de la Sine un suflet care Îl iubește din toată inima; de aceea, să ne gândim să-L iubim și vom ține mântuirea noastră în mâinile noastre. Deci, L-am întrebat pe iubitul Isus dacă spunând acest lucru am greșit și El a adăugat:
„Iubita Mea, cu dreptate ai spus astfel, pentru că iubirea are această caracteristică, de a forma din două obiecte unul singur, din două voințe una singură. Prin urmare, sufletul care Mă iubește formează o singură esență cu Mine, o singură voință: așadar, cum se poate separa de Mine? Mai mult de atât, iubirea fiind natura Mea, acolo unde găsește o scânteie de iubire în natura umană, o unește imediat cu Iubirea eternă. Prin urmare, așa cum este imposibil să se formeze dintr-un suflet două suflete, dintr-un trup două trupuri, tot așa este imposibil ca cineva care Mă iubește cu adevărat, să se piardă”.
În această dimineață, după multe frământări, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și am văzut că se afla îmbrățișat în mine, de parcă era susținut de o altă persoană. Am rămas uimită să văd acestea și Isus mi-a spus:
„Fiica Mea, interiorul sufletului este plin de vicii și, când sufletul distruge viciile, fiecare virtute își ia astfel locul, fiind însoțită de haruri dispuse ierarhic și, în funcție de modul în care se perfecționează virtutea, tot astfel harul îi administrează gradele sale [în mod ierarhic].
Și întrucât tronul Meu este format din virtuți, tot așa sufletul care posedă virtuțile Îmi oferă brațele lui pentru a Mă ține îmbrățișat și curtat continuu pentru ca Eu să pot domni în inima lui ca și cum ar fi tronul Meu, până a ajunge la a Mă bucura cu el.
Chiar dacă sufletul se poate păta, virtutea rămâne intactă atâta timp cât sufletul știe să-l păstreze [și] rămâne cu el, iar când nu, [virtutea] se întoarce la Mine, adică de unde a ieșit. Așadar, nu te mira dacă M-ai văzut așa în interiorul tău”.
Fiind în starea mea obișnuită, binecuvântatul Isus nu venea, și oh, cât a trebuit să sufăr și câte absurdități am spus; este inutil să le exprim. Așadar, după ce am obosit bine-bine, am simțit o persoană lângă mine, dar nu i-am văzut fața; mi-am întins mâna să o ating și i-am găsit capul sprijinit pe umărul meu, [dar era] inconștientă; m-am uitat și L-am recunoscut pe dulcele meu Isus și îmi părea leșinat din cauza multelor absurdități pe care le-am spus; de îndată ce am văzut că își revenea, nu știam câte alte absurdități voiam să rostesc, dar Isus mi-a spus: „Liniștește-te, liniștește-te, nu mai spune, altfel Mă vei determina să-mi pierd cunoștința. Tăcerea ta Mă va face să devin viguros și așa voi putea cel puțin să te sărut, să te îmbrățișez și să te mulțumesc”.
Așadar, am rămas tăcută și ne-am sărutat amândoi de multe ori; Isus îmi oferea multe demonstrații de iubire, dar nu știu să le explic. După aceea, m-am trezit în afara mea și Îl căutam pe Preaiubitul sufletului meu; negăsindu-L, am ridicat ochii spre cer, poate cine știe, l-aș fi regăsit și am văzut că acolo se aflau Regina Mama și Isus Cristos, cu spatele întors, și conversau. Stătea întors cu spatele fiindcă nu voia să-i dea dreptate Mamei și părea că focul mâniei Îi ieșea din gura Sa, fiind plin de furie. Și am înțeles doar că Domnul nostru în acea zi voia să distrugă cu focul mâniei Sale tot ce servea omului ca hrană; Preasfânta Fecioara nu voia și Isus spunea: „Așadar, peste cine să-Mi descarc acest foc aprins al mâniei Mele?”, Și Mama spunea: „Rămâi cu cine îl poți manifesta (arătând spre mine), nu vezi că ea este întotdeauna pregătită pentru Vrerile Noastre?”
Iar Isus, auzind acestea, s-a întors spre Mama [Sa], de parcă ar fi fost de acord împreună[1], i-au chemat pe îngeri, dând fiecăruia o scânteie din acel foc care ieșea de la Isus Cristos și aceia mi l-au adus mie, punându-mi una în gură și celelalte în mâini, în picioare și în inimă. Eu sufeream și mă simțeam mistuită, plină de amărăciune din cauza acelui foc, dar resemnată să suport totul. Binecuvântatul Isus și Mama [Sa] au fost spectatorii suferințelor mele și Isus părea oarecum împăcat. În acest timp, m-am trezit în mine însămi și acolo era Confesorul care mă chema la ascultare, ca de obicei, mai bine spus, în loc să mă cheme la ascultare, a pus intenția să mă facă să sufăr răstignirea. Isus a colaborat, împărtășindu-mi durerile Sale. Confesorul părea că a îndeplinit lucrarea începută de Regina Mamă. Să fie mereu binecuvântat și totul spre slava lui Dumnezeu.
În această dimineață, după ce m-am frământat foarte mult, a venit preadulcele meu Isus și eu, imediat ce L-am văzut, L-am strâns foarte tare și i-am spus: „Dragul meu Bine, de data asta Te voi strânge atât de tare încât să nu mai fugi”. În acest timp, m-am simțit complet plină de Dumnezeu, de parcă aș fi fost complet inundată, încât puterile sufletului meu au rămas uimite și inactive; doar priveau.
După ce am stat o vreme în această stare inactivă, dar dulce și plăcută, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Fiica Mea, uneori umplu atât de mult sufletul [omului] cu Mine, încât, rătăcindu-se în Mine, rămâne ca leneș; alteori îi las câte un loc gol, iar apoi sufletul, în fața prezenței Mele, depune eforturi minunate, izbucnind în acte de laude, mulțumire, iubire, reparare și multe altele, încât să umple cu acestea, golurile pe care i le las. Dar aceste două stări sunt sublime și își dau reciproc mâna”.
În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit pentru puțin, spunându-mi: Fiica Mea, cine dorește totul de la Dumnezeu, trebuie să se ofere în totalitate lui Dumnezeu.
Și s-a oprit pentru moment fără să-mi mai spună nimic; așa că eu, văzându-L aproape de mine, i-am spus: Doamne, ai milă de mine, nu vezi că totul este uscat și ofilit? Îmi pare că am devenit atât de uscată, de parcă nu aș fi avut niciodată un strop de ploaie”.
Și El: Mai bine așa. Nu știi că lemnul cu cât este mai uscat, cu atât focul îl devorează mai ușor și îl transformă în flacără? O singură scânteie este suficientă pentru a-l aprinde, dar dacă este plin de alte lucruri și nu este bine uscat, este nevoie de un foc mare pentru a-l aprinde și de mult timp pentru a-l transforma în foc. Tot așa sufletul, când este complet uscat, este suficientă o singură scânteie pentru a-l transforma în întregime în focul iubirii divine.
Și eu: „Doamne, râzi de mine? Cum, atunci totul este urât? Și apoi, ce trebuie să arzi dacă totul este uscat?”
Și El: Nu râd de tine, tu chiar nu înțelegi când nu este totul uscat în suflet? Starea de spirit reprezintă mulțumire, starea de spirit reprezintă satisfacție, starea de spirit reprezintă propriul gust, starea de spirit reprezintă propria stimă. În schimb, când totul este uscat și sufletul lucrează, aceste circumstanțe nu au de unde să se nască, iar Focul divin, găsind sufletul gol, uscat, așa cum a fost creat de El, fără alte conjuncturi străine și fiind lucrul Său, reușește foarte ușor să-l transforme în propriul Său foc divin.
Și după aceea Eu, îi insuflu o tendință spre pace, iar această pace, fiind păstrată de ascultarea interioară și păzită de ascultarea exterioară, dă naștere în suflet la tot ce Îi aparține lui Dumnezeu, adică la toate lucrările, virtuțile, căile Cuvântului Umanizat, încât să se vadă în El simplitatea Sa, smerenia, dependența vieții Sale din copilărie, perfecțiunea virtuților Sale adulte, mortificarea și răstignirea morții Sale. Așadar, totul începe întotdeauna cu aceasta: că oricine Îl dorește în întregime pe Cristos trebuie să dea totul lui Cristos.
În această dimineață m-am trezit în afara mea și, după ce am plecat în căutarea dulcelui meu Isus, L-am regăsit, dar într-o situație atât de compătimitoare încât îmi frângea inima. Avea mâinile rănite, strânse [spre sine] de asprimea durerii și nu puteau fi atinse.
Am încercat să-L ating, ca să-i pot întinde degetele și să-i vindec rănile, dar nu am putut, pentru că binecuvântatul Isus plângea din cauza durerilor foarte mari. Apoi, neștiind ce să fac, L-am strâns și i-am spus: „Iubitul meu Bine, a trecut ceva timp de când nu mi-ai împărtășit durerile rănilor Tale, poate de aceea s-au înăsprit atât de mult; Te rog împărtășește-mi-le; ca suferind eu, să se poată atenua ale Tale”.
În timp ce spuneam acestea, un înger a ieșit cu un cui în mână și mi-a străpuns mâinile și picioarele și, în timp ce îmi înfigea cuiul în mâinile mele, [durerile] degetelor Sale se micșorau și rănile dragului meu Isus se tămăduiau.
Și în timp ce sufeream, Domnul mi-a spus: Fiica Mea, crucea este sacrament. Fiecare dintre sacramente conține efectele sale speciale: unul elimină vinovăția, un altul conferă har, unul unește cu Dumnezeu, un altul dă putere și sunt multe alte efecte; doar crucea unește toate aceste efecte împreună, producându-le în suflet cu o așa de mare eficacitate, încât să-l formeze pe suflet într-un timp foarte scurt, similar cu originalul din care a ieșit.
După aceea, de parcă ar fi vrut să se odihnească, s-a retras în interiorul meu.
În această dimineață adorabilul meu Isus nu venea, iar eu, văzând că nu mai vine, am spus: „Ce rost are să mai stau în această stare, dacă cel care mă ținea captivă nu mai vine? Mai bine s-o termine o dată”.
În timp ce spuneam acest lucru, dulcele meu Isus a venit pentru puțin și mi-a spus:
Fiica Mea, trebuie dată toată atenția pentru oprirea primelor mișcări [pe care sufletul le face]. Dacă sufletul este atent în acest sens, totul va merge bine; dacă nu, la primele mișcări, viciile neînăbușite vor ieși la iveală și vor distruge tăria divină, care înconjoară sufletul ca un gard viu ce îl păzește foarte bine și alungă pe dușmanii care încearcă mereu să pună în primejdie și să-l rănească pe sărmanul suflet.
Dar dacă imediat ce [sufletul] simte [toate aceste capcane], intră în sine, se umilește, se căiește și curajos găsește soluții, tăria divină se strânge din nou în jurul sufletului; iar dacă nu găsește soluții, tăria divină va fi distrusă, și astfel va da libertate tuturor viciilor să iasă la iveală.
Așadar, dacă vrei ca tăria [divină] să nu te lase singură nicio clipă, atunci fii atentă la primele mișcări, gânduri, cuvinte care nu sunt drepte și sfinte, pentru că, dacă primele [simțuri] îți scapă, nu mai este sufletul cel care domnește, ci viciile”.
Continuând starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus vine, dar aproape întotdeauna în tăcere, sau îmi spune câte ceva ce aparține adevărului și se întâmplă că atâta timp cât Domnul este cu mine, înțeleg și îmi pare că o să știu să repet, dar când dispare, simt că acea lumină a adevărului care mi-a fost insuflată, dispare și nu știu să mai spun nimic.
Apoi, în această dimineață, a trebuit să mă frământ mult așteptându-L și venind, m-a purtat cu duhul, arătându-se foarte indignat. Prin urmare, eu, ca să-L liniștesc, am făcut diverse acte de penitență, dar lui Isus părea că nu-i place niciunul; eu mă străduiam să diversific actele de penitență, cine știe, poate totuși i-ar plăcea vreunul. În cele din urmă i-am spus: „Doamne, mă căiesc de ofensele făcute de mine și de toate creaturile pământului; mă căiesc și îmi pare rău pentru singurul motiv că Te-am ofensat pe Tine, supremul Bine, care, în timp ce meriți iubire, noi am îndrăznit să-ți dăm ofense”.
De această rugăciune de căință, Domnul părea mulțumit și calmat. După aceea m-a purtat în mijlocul unei străzi unde erau doi bărbați sub formă de fiare, ce intenționau să distrugă tot felul de bunuri morale. Păreau puternici ca leii și îmbătați de vicii. Doar văzându-i, răspândeau groază și spaimă.
Binecuvântatul Isus mi-a spus: Dacă vrei să Mă liniștești puțin, du-te și treci printre acei oameni, pentru a-i convinge de răul pe care îl fac, înfruntându-te cu furia lor.
Deși un pic timidă, am mers și imediat ce m-au văzut voiau să mă înghită. Dar eu le-am spus: „Permiteți-mi să vă vorbesc și apoi faceți ce doriți. Trebuie să știți că, dacă intenția voastră este de a distruge orice bun moral aparținând religiei, virtuții, dependenței și bunăstării sociale, voi, fără să vă dați seama de eroare, veți distruge toate bunurile fizice și temporare, deoarece când se ia mult din bunurile morale, mult se dublează relele fizice.
Deci, fără să vă dați seama, săvârșiți totul împotriva voastră, distrugând toate acele bunuri trecătoare și temporare pe care le iubiți atât de mult [și după aceea veți suferi și voi]; și nu doar atât, ci îi căutați pe cei care să vă distrugă propria viață, iar voi veți fi cauza pentru care supraviețuitorii voștri vor vărsa lacrimi amare”.
Apoi am făcut un act de smerenie foarte mare, pe care nici măcar nu știu cum să-l exprim din nou, și aceia precum au rămas ca unii cărora le-a trecut starea de nebunie, și foarte slăbiți, încât nici măcar nu au avut puterea să mă atingă. Astfel, am trecut liberă, [printre ei], înțelegând că nu există o forță care să reziste puterii rațiunii și a umilinței.
