Voința Divină

La puține zile după cele spuse mai sus, mi-am dat seama că-mi pierd din nou simțurile [Îmi amintesc că la început, ori de câte ori simțeam că îmi vine o astfel de stare, credeam că trebuie să părăsesc viața]. În timp ce mi-am pierdut simțurile, Domnul nostru s-a arătat din nou cu coroana de spini pe cap, picurând sânge, și adresându-se către mine, a zis: „Fiica Mea, uite ce îmi fac oamenii. În aceste vremuri triste, mândria lor este atât de mare, încât au contaminat tot aerul și este atât de multă duhoare, că se răspândește peste tot și a ajuns înaintea tronului Meu în Cer. Fac în așa fel încât ei înșiși își închid Cerul. Săracii de ei, nu au ochi ca să cunoască adevărul, pentru că sunt acoperiți de păcatul mândriei și de o serie de alte vicii pe care le poartă cu sine. Oh, dă-Mi alinare la atâtea convulsii intense și reparare pentru foarte multe nedreptăți care Mi se fac!”

Și spunând așa, Și-a scos coroana, care nu părea coroană, ci era o bucată întreagă, care acoperea tot capul fără să lase nicio părticică liberă și tot capul era străpuns de acei spini. În timp ce și-a scos coroana, s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă o accept. Mă simțeam foarte anihilată, simțeam atâta durere pentru ofensele care se provoacă, încât simțeam că mi se frânge inima și i-am spus: „Doamne, fă din mine tot ce vrei”.Atunci a luat coroana, mi-a fixat-o pe cap și a dispărut.

Cine ar putea spune spasmele pe care le-am simțit când am revenit în interiorul meu? Cu fiecare mișcare a capului credeam că-mi dau ultima suflare, atât de mari erau durerile și înțepăturile pe care le simțeam în cap, în ochi, în urechi, în ceafă. Simțeam că spinii îmi pătrund și-n gura care se strângea, încât nu puteam să o deschid ca să mănânc. Și stăteam așa, când două zile, când trei zile, fără să pot mânca ceva. Când durerile se calmau într-o oarecare măsură, simțeam o mână sensibilă care mă apăsa pe cap și îmi reînnoia durerile. Uneori spasmele erau atât de puternice, încât din cauza durerii îmi pierdeam cunoștința.

Acestea se întâmplau de când au început durerile, în anumite zile da, în altele nu; când se repeta de trei-patru ori pe zi, când dura un sfert de oră, când o jumătate de oră și când o oră și apoi rămâneam liberă; doar că mă simțeam foarte slăbită și suferindă. Așadar, în acea stare de amorțeală mi-au fost transmise durerile și în acest fel rămâneam mai mult sau mai puțin suferindă. Îmi amintesc că în anumite momente când sufeream din cauza durerilor de cap așa cum am spus nu-mi puteam deschide gura să mănânc. Familia știa că nu-mi face plăcere să stau la țară[1], iar atunci când vedeau că nu mâncam, spuneau că fac mofturi și în mod normal se supărau, se îngrijorau și mă tachinau. Natura omenească voia să se revolte în privința asta, pentru că vedeam că nu era adevărat ce spuneau, dar Domnul nu voia acest resentiment și iată cum s-a întâmplat.

---

[1] Motivul era că Luisa, când trebuia să stea tot timpul la țară nu putea să asiste la Liturghie.

În sfârșit, după aproximativ un an și jumătate această luptă s-a terminat; s-au terminat și cruzimile demonilor, iar eu am început o viață total nouă. Demonii nu au încetat să mă maltrateze din când în când, dar nu era atât de frecventă și nici atât de aprigă lupta, iar eu m-am obișnuit să-i disprețuiesc.

Noua viață pe care am început-o a fost la fermă, numită Tore Disperata[1]. Într-o zi, în timp ce mai mult ca niciodată, am fost chinuită de diavol, atât de mult încât am simțit că-mi pierd forțele și leșin, seara, în timp ce stăteam așa, am simțit că mă cuprinde ceva mortal și mi-am pierdut simțurile[2]. În această stare L-am văzut pe Isus Cristos înconjurat de foarte mulți dușmani. Care Îl băteau, care Îl pălmuiau, care Îi înțepau Capul cu spini, care Îi rupeau picioarele și brațele și, după ce L-au făcut bucăți, L-au depus în brațele Maicii Domnului. Și aceasta se întâmpla puțin mai departe de mine. După aceea Preasfânta Fecioară L-a luat în brațe, s-a apropiat de mine și plângând mi-a zis: „Fiica mea, vezi cum este tratat Fiul meu de către oameni? Ofensele oribile pe care le comit nu-i dau niciodată tihnă. Privește-L cum suferă!”

Eu încercam să-L privesc și Îl vedeam în întregime însângerat, complet rănit și aproape sfărâmat, redus la o stare mortală. Simțeam o durere foarte mare văzându-L pe Domnul meu că suferă atât de mult, încât aș fi vrut să mor de mii de ori și mă rușinam de micile mele suferințe. Preasfânta Fecioară a adăugat, plângând întruna: „Apropie-te și sărută Rănile Fiului meu. El te alege ca victimă și, dacă atât de mulți Îl ofensează, tu, oferindu-te să suferi ceea ce suferă El, Îi vei da alinare în durerea Lui foarte mare. Accepți?”

Mă simțeam complet distrusă; mă vedeam foarte rea [și încă sunt] și nevrednică, încât nu îndrăzneam să spun da. Natura omenească tremura. Mă simțeam foarte slăbită pentru durerile trecute, încât îmi lăsau abia un fir de viață. Apoi, nu știu cum, din depărtare îi vedeam pe demoni care urlau foarte tare și că tot ce am văzut că i-au făcut Domnului, trebuiau să-mi facă mie, dacă acceptam. Simțeam în mine suferințe foarte mari, dureri, nervi încordați, încât credeam că trebuie să părăsesc viața. În sfârșit, m-am apropiat de Isus și i-am sărutat rănile. Părea că, făcând aceasta, acele membre sfâșiate se vindecau, iar Domnul care mai înainte părea aproape mort, acum reînvie la o nouă viață. În interiorul meu primeam lumini cu privire la ofensele care se fac și atracția de a accepta să fiu victimă, chiar dacă ar fi trebuit să sufăr mii de morți, pentru că Domnul merita totul și că eu nu aș fi putut să mă opun la ceea ce voia El. Aceasta se petrecea în tăcere, dar acele priviri pe care ni le dădeam reciproc, erau multe invitații, multe săgetări înflăcărate care îmi străpungeau inima. În mod special, Preasfânta Fecioară, mă îndemna să accept. Dar cine poate spune prin tot ce am trecut?

În sfârșit privindu-mă cu bunăvoință, Domnul mi-a spus. „Ai văzut cât Mă ofensează și câți [oameni] merg pe calea nelegiuirii, care, fără să-și dea seama, cad în abis. Vino în fața Justiției Divine să te oferi ca victimă de reparare pentru ofensele care se fac și pentru convertirea păcătoșilor, care, cu ochii închiși beau din izvorul otrăvit al păcatului. Un teren larg de suferințe, dar și de haruri ți se deschide înainte. Eu nu te voi mai lăsa; voi veni să sufăr în tine tot ce Îmi fac oamenii, făcându-te părtașă la chinurile Mele. Ți-o dăruiesc pe Mama Mea ca ajutor și mângâiere.”

Părea că m-a încredințat Ei, iar Ea m-a acceptat. De asemenea și eu m-am oferit complet Lui și Fecioarei, pregătită să fac ceea ce dorea; și așa s-a încheiat prima dată[3].

După ce mi-am revenit din acea stare, simțeam dureri mari și anihilarea mea, încât mă vedeam ca un vierme sărman, care nu știa să facă altceva decât să se târască pe pământ, și-i spuneam Domnului: „Ajutor! Atotputernicia Dumneavoastră mă nimicește. Văd că dacă Dumneavoastră nu mă ridicați, nimicul meu se descompune și se va risipi. Dați-mi suferința, dar Vă rog să-mi dați și putere, altfel simt că mor.”

Și așa a început o alternanță de vizite ale Domnului nostru și de chinuri din partea diavolilor. Cu cât mai mult mă resemnam, cu atât mai mult creștea furia lor.

---

[1] Distanța este de 27 de km. de Corato, este o proprietate agricolă tipică în locul cel mai înalt al acelei zone (Murge). Acea zonă pe vremuri se numea „Bazinul de aur”, pentru că acolo se aduna grâul, până când, din cauza unei mari secete, țăranii disperați au început să o numească „Torre Disperata”.

[2] Era pentru prima dată când Luisa își pierdea simțurile.

[3] Într-un caiet intitulat „Vicisitudinea (dificultatea) unui suflet care tinde spre perfecțiune” vorbind la a treia persoană, spune că a îmbrățișat starea de victimă de la vârsta de 16 ani (Cf. Vol. 6, 14.04.1904: „Încă din 1882”)

Acest chin – deși nu-mi amintesc prea bine – a durat trei ani[1], cu intervale de zile sau săptămâni. Nu înseamnă că au încetat total, dar au început să se atenueze[2]. Îmi amintesc că după o Sfântă Împărtășanie Domnul m-a învățat modul cum trebuia să fac ca să-i pun pe fugă: disprețuindu-i și să nu-i bag în seamă, și că trebuia să mă comport ca și cum ar fi fost foarte multe furnici. M-am simțit însuflețită de o așa putere, că nu mai simțeam acea teamă ca înainte. Și am făcut în felul următor: când făceau gălăgie, le spuneam: „Se vede că nu aveți ce lucra, iar ca să treacă timpul, faceți atât de multe imbecilități. Faceți, faceți, când veți obosi, veți înceta.” Uneori încetau, alteori se înfuriau atât de tare, încât făceau zgomote și mai puternice. Îi simțeam aproape, devenind tot mai puternici și violenți, încercând să mă ducă cu ei, simțeam duhoarea oribilă și căldura focului. Este adevărat că în interiorul meu simțeam un anumit fior, dar îmi făceam curaj și le spuneam: „Mincinoși ce sunteți! Dacă aceasta ar fi adevărat, din prima zi ați fi făcut-o, dar din moment ce este fals, nu aveți nicio putere asupra mea. Aveți doar câtă vi se dă de Sus, așadar cântați, cântați, iar când veți obosi, veți crăpa.”

Dacă se văitau și urlau, le spuneam: „Ce, nu v-ați făcut planul pe astăzi ori v-a fost luat vreun suflet, că vă plângeți? Sărăcuții de ei, nu se simt bine! Vreau să vă fac și eu să vă mai lamentați puțin,” și începeam să mă rog pentru păcătoși, sau să fac acte de reparare. Uneori râdeam de ei când își începeau activitatea obișnuită și le spuneam:

„Cum pot să mă tem de voi, rasă de lași? Dacă ați fi fost ființe serioase, nu ați fi făcut atâtea prostii. Voi înșivă nu vă rușinați și nu vă lăsați batjocoriți?”

Dacă mă ispiteau cu insulte și ură împotriva lui Dumnezeu, îi ofeream acea durere foarte amară, acel curaj pe care mi-l făceam, pentru că vedeam că Domnul merita toată iubirea, toate laudele, iar eu eram constrânsă să fac contrariul, ca să repar pentru foarte mulți care îl insultă în mod liber și care nici măcar nu-și aduc aminte că există un Dumnezeu și că sunt obligați să-L iubească din nou.

Dacă mă duceau la disperare, în interiorul meu spuneam: „Nu mă îngrijesc nici de Paradis, nici de iad; ceea ce contează pentru mine este să-L iubesc pe Dumnezeul meu. Acesta nu este momentul să mă gândesc la altceva, dimpotrivă este timpul să-L iubesc cât de mult pot, pe bunul meu Dumnezeu. Paradisul și iadul le pun în Mâinile Sale. El, care este atât de bun, îmi va oferi ceea ce mi se cuvine mai mult și îmi va dărui un loc unde voi putea să-L glorific mai mult.”

Isus m-a învățat că cel mai eficient mijloc pentru a face ca sufletul să rămână liber de orice reținere zadarnică, de orice îndoială, de orice teamă, este să declare înaintea Cerului, a pământului și chiar a demonilor că nu dorește să-L ofenseze pe Dumnezeu, chiar cu prețul vieții și că nu acceptă nicio ispită de la diavol și aceasta, sufletul trebuie să o facă imediat ce simte că vine ispita, dacă poate fie în timpul luptei, fie de îndată ce se simte liber, chiar și în timpul zilei. Făcând așa, sufletul nu va pierde timpul gândindu-se dacă a consimțit sau nu, pentru că amintindu-și de declarația lui, se va instala liniștea, iar dacă diavolul încearcă să-l neliniștească, el îi va putea răspunde că dacă avea intenția să-l ofenseze pe Dumnezeu, nu ar fi declarat contrariul și astfel va rămâne ferit de orice teamă.

Cine ar putea reda furia diavolului, văzând că toate vicleniile lui s-au întors împotriva lui, punându-l în confuzie și unde credea că poate câștiga, el pierdea, iar de propriile lui ispite și stratageme și făcând în acest fel sufletul se folosea, pentru a aduce acte de reparare și de iubire pentru Dumnezeul lui.

Celălalt mod despre care m-a învățat [Isus] pentru a alunga ispitele, este următorul: dacă mă ispiteau cu sinuciderea, eu trebuia să răspund: „Nu am avut nicio permisiune de la Dumnezeu, dimpotrivă, în ciuda voastră vreau să trăiesc, pentru a-L putea iubi mai mult pe Dumnezeul meu.” Dacă apoi mă loveau și mă băteau, eu trebuia să mă umilesc, să îngenunchez și să-i mulțumesc Dumnezeului meu pentru că acestea se întâmplau pentru ispășirea păcatelor mele, nu numai, și să ofer totul ca act de reparare pentru toate ofensele care i se aduceau Lui Dumnezeu în lume.

În sfârșit, o ispită urâtă, care a durat puțin, a fost că prin contactul continuu de aproximativ un an și jumătate cu acești urâți diavoli, eu ar fi trebuit să fiu însărcinată și să nasc apoi un mic diavol cu coarne[3]. Imaginația mea se degrada, încât mă vedeam în fața unei confuzii oribile pentru ceea ce s-ar fi spus despre mine, pentru o așa urâtă întâmplare.

---

[1] Această perioadă a durat de la 13 la 16 ani, când Luisa a acceptat starea de victimă.

[2] Deși suferințele Luisei din această perioadă amintesc descrierile Sfântului Ioan al Crucii cu privire la suferințele purificării pasive a sufletului, acest pasaj indică faptul că suferințele provocate Luisei de către demoni aveau în Planul divin un caracter prioritar al reparării, mai degrabă decât al purificării.

[3] Din aceste cuvinte se vede ingenuitatea și inocența Luisei; și totuși avea aproximativ 15 ani.

Cine ar putea spune ce schimbare s-a produs în interiorul meu? Totul era de groază pentru mine. Acea iubire pe care mai înainte o simțeam în mine, acum o simțeam schimbată în ură cumplită. Ce durere să nu-L mai poți iubi! Îmi sfâșia sufletul, gândul că acel Domn [e acela care a fost atât de bun cu mine]! Acum mă vedeam constrânsă să-L detest, să-L blestem ca și cum ar fi cel mai crud dușman, să nu-L pot privi nici măcar în imaginile Sale, care doar privindu-le, ținând rozarii în mână, sărutându-le îmi veneau atare impulsuri de ură și o atare forță de a le face toate bucăți, iar uneori opuneam foarte mare rezistență, încât natura mea umană tremura din cap până în picioare. O, Dumnezeule, ce durere foarte amară! Eu cred că dacă în iad nu ar mai fi dureri, singura durere de a nu-L putea iubi pe Dumnezeu ar forma cel mai oribil iad.

De multe ori diavolul îmi punea înainte harurile pe care Domnul mi le-a dat ca o lucrare a imaginației mele. Prin urmare mă îndemnau să duc o viață mai liberă, mai confortabilă, ca și cum ar fi adevărat și îmi reproșau spunându-mi: „Acesta este binele pe care ți-l voia? Aceasta este răsplata, că te-a lăsat în mâinile noastre? Ești a noastră, ești a noastră, pentru tine totul s-a terminat, nu mai poți spera!”Iar în interior simțeam că arunc împotriva Domnului astfel de impulsuri de indignare și de disperare, că de multe ori, aflându-mă cu câte o imagine în mâinile mele, era atât de mare forța indignării, că am rupt-o; dar în timp ce făceam aceasta plângeam și o sărutam, dar nu știu cum să spun, dar parcă eram nevoită să o fac.

Cine ar putea spune sfâșierea sufletului meu? Demonii sărbătoreau și râdeau; care făcea zgomot fie dintr-un loc, fie dintr-altul, care răcnea, care mă asurzea cu strigăte, spunând: „Vezi că ești a noastră? Nu rămâne altceva decât să te ducem în iad, cu trupul și sufletul. Vei vedea că o vom face.”

Uneori simțeam că mă trage cineva, când de haine, când îmi trăgea scaunul pe care eram îngenunchiată, și atât de tare îl mișcau și răcneau, că nu mă puteam ruga. Uneori era atât de mare frica mea, încât mă duceam la culcare crezând că mă pot elibera de ei, dar chiar și acolo veneau după mine, urmându-mă cu aceste zgomote, care se întâmplau în mare parte a nopții, trăgându-mi perna și păturile. Acum cine poate spune spaima, pe care o simțeam? Nici eu însămi nu știam unde mă aflu: pe pământ sau în iad?

Era atât de mare teama că mă vor duce cu ei, încât ochii nu mi se mai puteau închide să dorm. Stăteam ca unul care avea un dușman crud, care a jurat că trebuie cu orice preț să-i ia viața, și asta credeam că trebuia să mi se întâmple înainte să închid ochii. Aveam senzația că cineva ar pune ceva înăuntrul meu, așa că eram obligată să țin ochii larg deschiși pentru a vedea când trebuiau să mă ducă [demonii]. Cine știe, poate că mă puteam întări pentru a mă opune la ceea ce voiau să-mi facă. Așadar simțeam că mi se ridică firele de păr de pe cap, unul câte unul, și o sudoare rece curgea pe tot trupul meu și-mi pătrundea până în oase, îmi simțeam nervii și oasele că se desprind, unul câte unul, zbătându-se împreună, de frică. În alte momente mă simțeam provocată la astfel de ispite de disperare și de sinucidere, că uneori, aflându-mă aproape de fântână, simțeam că eram trasă[1] înăuntru, sau îmi venea să iau cuțitul și să mă sinucid. Era atât de mare efortul pe care trebuia să-l fac pentru a fugi, încât simțeam dureri de moarte, iar în timp ce fugeam, îi simțeam venind după mine. Mi se inocula gândul că pentru mine era inutil să trăiesc, după ce am săvârșit atât de multe păcate. Dumnezeu m-a abandonat, deoarece nu i-am fost credincioasă, ba chiar vedeam că am făcut multe răutăți pe care niciun suflet din lume nu le-a comis, așa că, pentru mine nu mai era speranță de milostivire. În adâncul sufletului meu simțeam că se repetă: „Inamică a Lui Dumnezeu, cum mai poți trăi? Știi tu cine este acel Dumnezeu pe care L-ai insultat atât de mult, pe care L-ai hulit și L-ai pizmuit? Vai, pe acel Dumnezeu imens, care te înconjura peste tot, ai îndrăznit să-L ofensezi chiar sub privirea Lui. L-ai pierdut pe Dumnezeul sufletului tău. Cine-ți va mai da pace, cine o să te elibereze de atât de mulți dușmani?”

Era atât de mare durerea, că nu făceam altceva decât să plâng. Uneori începeam să mă rog, iar pe diavoli, ca să mărească chinul meu, îi simțeam deasupra mea, care mă loveau, care mă înțepau și care mă sufocau. Odată îmi amintesc că, în timp ce mă rugam, mi-am simțit picioarele trase de jos, pământul deschizându-se și flăcările ieșind, iar eu mă scufundam înăuntru. A fost atât de mare spaima și durerea, că am rămas pe jumătate moartă. Ca să-mi revin din această stare, a venit Isus Cristos și m-a încurajat, m-a făcut să înțeleg că nu era adevărat că a fost voința mea să-L ofensez, și că eu însămi puteam să-mi dau seama din durerea foarte amară pe care o simțeam, că diavolul era un mincinos, și că nu trebuia să-l ascult. Deocamdată trebuia să am răbdare să mai sufăr acele hărțuiri și apoi trebuia să vină pacea.

Așa se întâmpla din când în când, când ajungeam la extreme și, uneori, în mijlocul celor mai aspre chinuri în acel act de mângâiere, sufletul era convins deoarece înaintea acelei lumini era imposibil ca sufletul să nu înțeleagă adevărul, dar după ce mă aflam în luptă, mă găseam în aceeași stare ca înainte.

Mă ispitea să nu mă împărtășesc, convingându-mă că după ce am săvârșit atât de multe păcate, era o mare îndrăzneală să o fac, și că dacă îndrăzneam, nu Isus Cristos ar fi venit, ci diavolul, și că atât de multe chinuri mi-ar fi dat, că aș fi murit. Totuși, ascultarea o învingea. Este adevărat că uneori sufeream dureri mortale, încât cu dificultate puteam să-mi revin după împărtășanie, dar din moment ce Confesorul voia în mod absolut să o fac, nu puteam să fac altfel. Totuși, îmi amintesc că de mai multe ori în timp ce mă rugam seara, îmi stingeau becul. Alteori urlau în așa hal că era de speriat, alteori se auzeau voci slabe, de parcă erau muribunzi. Dar cine poate spune tot ce făceau? Este imposibil.

---

[1] Adică, „să mă arunc înăuntru”.

După ce am petrecut o perioadă când cu El, când fără El, într-o zi după Împărtășanie m-am simțit mai afectiv unită cu El. Îmi punea diverse întrebări, ca de exemplu, dacă Îl iubesc, dacă eram pregătită să fac ceea ce El dorea, chiar și sacrificiul vieții din iubire pentru El. Și îmi mai spunea: „Și tu spune-Mi ce vrei; dacă ești pregătită să faci ceea ce vreau, și Eu voi face ceea ce dorești tu.”

Mă vedeam complet confuză, pentru că nu înțelegeam acel mod al Său de a acționa, dar cu timpul am înțeles că acel mod de a acționa este atunci când vrea să dispună sufletul la o nouă și grea cruce, și știe să atragă sufletul foarte mult către Sine cu acele subtilități, încât sufletul nu îndrăznește să se opună la ceea ce dorește El. Așadar, Îi spunea: „Da, Vă iubesc, dar spuneți-mi Dumneavoastră: pot găsi o realitate mai frumoasă, mai sfântă, mai binevoitoare decât Dumneavoastră? Și apoi, de ce mă întrebați dacă sunt pregătită să fac ceea ce Dumneavoastră doriți, în timp ce V-am încredințat de mult timp voința mea și V-am rugat să nu mă cruțați, chiar să mă faceți bucăți, în ideea ca să vă pot oferi mulțumire? Eu mă abandonez în Dumneavoastră, oh, Mire Sfânt. Acționați în mod liber, fă din mine ceea ce vrei, dați-mi harul Dumneavoastră, că eu sunt nimic și nu pot face nimic.”

Isus mi-a repetat: „Într-adevăr ești pregătită pentru tot ce vreau?”

Mă vedeam și mai confuză și mai anihilată și spuneam:„Da, sunt pregătită”, dar tremurând, iar El, compătimindu-mă, continua să-mi spună: „Nu te teme, voi fi puterea ta. Nu vei suferi tu, ci voi fi Eu cel care voi suferi și voi lupta în tine. Vezi, vreau să purific sufletul tău chiar și de cel mai mic defect care ar putea împiedica Iubirea Mea în tine. Vreau să testez fidelitatea ta, dar cum pot să văd dacă acest lucru este adevărat, dacă nu te pun în mijlocul bătăliei? Să știi așadar, că vreau să te pun în mijlocul demonilor. Le voi da libertatea să te chinuie și să te ispitească, iar după ce ai învins viciile cu ajutorul virtuților[1], vei fi înzestrată cu virtuți proprii, pe care credeai că le vei pierde. După aceea sufletul tău, curățat, înfrumusețat, îmbogățit, va fi ca un rege care se întoarce învingător dintr-un aprig război. Acest rege credea că va pierde tot ce avea, dar s-a întors din luptă mai glorios și mai bogat. Atunci voi veni Eu să formez în tine locuința Mea și vom sta mereu împreună. Este adevărat că starea ta va fi dureroasă, demonii nu îți vor mai da pace, nici ziua, nici noaptea. Vor fi mereu pe picior de război, dar tu să ai mereu drept țintă ceea ce doresc să fac din tine, adică să te fac asemănătoare Mie, pentru că nu vei putea ajunge la aceasta decât prin intermediul multelor și marilor chinuri, încât vei fi mai curajoasă să suporți durerile.”

Cine poate spune cât de înspăimântată am rămas la un astfel de anunț? Simțeam că îmi îngheață sângele, că mi se zburlește părul și imaginația mea era prea plină de fantome negre care păreau că voiau să mă devoreze de vie. Îmi părea că Domnul, înainte de a mă pune în această stare dureroasă, dădea libertate la tot ce trebuia să sufăr, și mă vedeam înconjurată de toate. Apoi m-am adresat Lui, spunându-i: „Doamne, ai milă de mine! Oh, nu mă lăsa singură și abandonată! Văd diavolii și este atât de mare furia lor, că nu vor lăsa din mine nici măcar praful. Cum voi putea face față? Dumneavoastră cunoașteți mizeria mea și cât sunt de rea. Așadar, dă-mi un nou har ca să nu te ofensez. Dar, Doamne, chinul care sfâșie mai mult sufletul meu este să văd că și Dumneavoastră trebuie să mă lăsați. Ah, cui voi putea să-i mai spun un cuvânt? Cine trebuie să mă învețe? Dar să fie făcută întotdeauna Voința Voastră și binecuvântez Vrerea Ta Sfântă.”

Iar El a continuat să spună cu bunăvoință: „Nu-ți face multe griji. Să știi că nu voi permite niciodată să fii ispitită peste puterile tale. Dacă permit aceasta, este pentru binele tău. Niciodată nu așez sufletele în bătălii ca să piară. Mai întâi măsor puterile lor, le dăruiesc harul Meu, și apoi le introduc, iar dacă un suflet cade, înseamnă că nu este unit cu Mine prin rugăciune. Nemaisimțind sensibilitatea Iubirii Mele, ei cerșesc iubire din partea făpturilor, în timp ce doar Eu pot sătura inima umană. Ei nu se lasă călăuziți de calea sigură a ascultării, crezând mai mult în propria lor judecată decât în cei care îi conduc în locul Meu. Așadar, de ce să ne mirăm că ei cad? Prin urmare, ceea ce te sfătuiesc Eu, este rugăciunea. Chiar dacă ar fi trebuit să suferi dureri de moarte, nu trebuie să lași niciodată ceea ce obișnuiești să faci, dimpotrivă, cu cât vei vedea că te prăbușești mai mult, cu atât mai mult vei invoca ajutorul celui care te poate elibera.[2]

Mai mult de atât, vreau să te așezi orbește în mâinile Confesorului, fără să examinezi ce ți se spune. Vei fi înconjurată de întuneric și vei fi ca unul care nu are ochi și care are nevoie de o mână care să-l călăuzească. Pentru tine ochiul va fi vocea Confesorului, care, ca o lumină, va lumina întunericul, mâna va fi ascultarea care te va conduce și va fi sprijin pentru a ajunge în portul[refugiul] sigur.

Ultimul lucru pe care îl recomand este curajul: vreau să intri în luptă cu neînfricare. Lucrul care face ca o armată inamică să se teamă cel mai mult, este să vadă curajul, tăria, felul în care sfidează cele mai periculoase lupte, fără teamă. Așa sunt demonii: de nimic nu se tem mai mult, decât de un suflet curajos susținut în întregime de Mine. Se duce printre ei cu suflet puternic, nu pentru a fi rănit, ci cu hotărârea de a-i răni și de a-i extermina. Demonii rămân înspăimântați, îngroziți și ar vrea să fugă, dar nu pot, pentru că sunt legați de Voința Mea și sunt obligați să rămână acolo pentru mai marele lor chin. Așadar, nu te teme de ei, că nimic nu îți pot face fără Vrerea Mea. Apoi, când voi vedea că nu mai poți rezista și vei cădea, dacă tu îmi vei fi credincioasă, voi veni imediat, îi voi pune pe toți pe fugă și îți voi da har și tărie. Curaj, așadar curaj!”

---

[1] Luisa scrie: „Când ai învins viciile cu ajutorul virtuților…” În mod evident este o neatenție.

[2] Armele victoriei sunt perseveranța și încrederea în Domnul, și acesta este semnul umilinței.

Îmi aminteam de toate harurile, cuvintele, îndreptările și mustrările [pe care mi le făcea]. Vedeam cu ochiul limpede că întreaga lucrare [realizată] până aici a fost în totalitate opera harului Său și că din mine nu rămânea altceva decât nimicul pur și înclinația spre rău. Îmi dădeam seama, că fără El nu mai simțeam iubirea cu atâta sensibilitate, nici acele lumini atât de clare în meditație, încât stăteam câte două sau trei ore și făceam ceea ce făceam atunci când le simțeam sensibil dar făceam tot ce puteam pentru a împlini toate acestea când simțeam să fac aceasta, pentru că auzeam în mine repetându-se acele cuvinte: „Dacă îmi vei fi credincioasă, voi veni pentru a te răsplăti; dacă vei fi nerecunoscătoare, voi veni pentru a te pedepsi.”

Așa am petrecut când două zile, când patru, mai mult sau mai puțin, după cum îi plăcea Lui. Unica mea mulțumire era să-L primesc în Preasfântul Sacrament. Oh, da, doar acolo Îl găseam, nu puteam să am îndoieli și îmi amintesc că de câteva ori nu s-a făcut auzit, dar L-am rugat, L-am implorat și am insistat mult să se facă auzit, încât mă mulțumea, dar totuși nu iubitor și binevoitor, ci sever.[1]

După ce am petrecut acele zile în starea pe care am descris-o mai sus (mai ales dacă i-am fost credincioasă), îl simțeam întorcându-se în interiorul meu, îmi vorbea mai clar, iar dacă zilele trecute nu am putut să-mi spun în interiorul meu niciun cuvânt, nici să aud ceva, în acest fel am știut că nu este imaginația mea și din moment ce de multe ori spuneam mai întâi – pentru că ceea ce am spus până aici nu spuneam nimic Confesorului niciunui alt suflet viu -; făceam tot ce puteam pentru a corespunde [cerințelor lui Isus], pentru că altfel mă certa, încât nu-mi găseam pacea. Ah, Doamne, ai fost atât de bun cu mine, iar eu atât de rea!

Continuând ceea ce începusem, Îl simțeam în interiorul meu, Îl îmbrățișam, Îl strângeam, și-i spuneam: „Binele meu iubit, vezi cât de amară a fost pentru mine despărțirea noastră?”iar El îmi spunea: „Este nimic prin ceea ce ai trecut, pregătește-te pentru încercări mai grele. De aceea am venit, pentru a dispune inima ta și a o întări. Acum îmi vei spune despre tot ce ți s-a întâmplat, despre toate, despre îndoielile și temerile tale, despre toate dificultățile tale, pentru a te putea învăța cum să te comporți în absența Mea.”

Așadar, i-am povestit despre durerile mele, spunân-du-i: „Doamne, vezi, fără Dumneavoastră nu am putut face nimic bun. Am fost complet neatentă și dezagreabilă la meditație, încât nu am avut curajul să V-o ofer. Când am primit Sfânta Împărtășanie, nu am putut să rămân [în meditație] ore întregi ca atunci când Vă auzeam. Mă vedeam singură, nu găseam cu cine să mă pot înțelege, mă simțeam golită [sufletește] în întregime. Durerea absenței Voastre mă făcea să experimentez agonii mortale, natura omenească voia să se grăbească să scape imediat de acea durere, foarte mult încât îmi părea că nu făceam altceva decât să pierd timpul. Apoi aveam acea teamă că Dumneavoastră întorcându-vă, m-ați fi pedepsit pentru că nu eram credincioasă. De aceea nu știam ce să fac. Aveam și durerea că Dumneavoastră sunteți continuu ofensat, dar și durerea că nu știam când să fac așa cum mai învățat înainte, acele acte de reparare, acele vizite la Preasfântul Sacrament, pentru diferitele ofense pe care Dumneavoastră le primiți. Așadar, spuneți-mi puțin, cum trebuia să procedez?”

Iar El, învățându-mă cu bunăvoință, spunea: „Ai făcut rău că te-ai tulburat atât. Nu știi tu că Eu sunt Duh de pace și că primul lucru pe care ți-l recomand este de a nu tulbura pacea inimii? Când nu poți fi atentă la rugăciune, nu vreau să te gândești la altceva sau la cealaltă, cum este sau cum nu este. Făcând așa, tu însăți chemi neatenția. În schimb, când te afli în acea stare, primul lucru este să te umilești, recunoscând că meriți acele dureri, așezându-te ca un mielușel smerit în brațele călăului, care, în timp ce îl ucide, îi atinge mâna. Așa și tu, în timp ce te vei vedea lovită, istovită, singură, te vei resemna sfintelor mele dispoziții, Îmi vei mulțumi din toată inima, Îmi vei săruta acea mână care te lovește, recunoscându-te nedemnă de acele dureri. Apoi Îmi vei oferi acele amărăciuni, chinuri, plictiseli profunde, rugându-Mă să le accept ca pe un sacrificiu de laudă, de satisfacție pentru greșelile tale și de reparare a ofenselor care Mi se aduc. Făcând așa, rugăciunea ta se va înălța înaintea tronului Meu ca o tămâie foarte parfumată, va impresiona Inima Mea, îți vei atrage noi haruri și noi carisme. Văzându-te smerită și resemnată, cufundată în întregime în nimicnicia ta, diavolul nu va avea putere să se apropie. Iată că acolo unde credeai că ai pierdut, vei avea mari câștiguri.

În ceea ce privește Împărtășania, nu vreau să fii tristă pentru că nu știi să accepți starea. Să știi că este o umbră a durerii pe care am suferit-o în Ghethsemani. Ce va fi când te voi face părtașă la biciuire, spini și cuie? Gândul la durerile mari te va face să suferi cu mai mult curaj durerile mici. Când la împărtășanie te vei afla singură, agonizând, gândește-te că te vreau [să stai] puțin în compania Mea în Grădina Măslinilor. Așadar, așază-te aproape de Mine și fă o comparație între durerile tale și durerile Mele. Vezi așadar că tu ești singură fără Mine, iar Eu sunt singur și abandonat de cei mai credincioși prieteni, care au adormit. Până și Tatăl Meu Divin M-a lăsat singur. Apoi, în mijlocul durerilor îngrozitoare, când eram înconjurat de șerpi, de vipere, de câini furioși, ce reprezentau păcatele oamenilor chiar și păcatele tale, care contribuiau să Mă mistuie de viu. Inima Îmi era copleșită de asemenea contracții, simțind că ar fi fost sub presă, încât am transpirat Sânge. Spune-Mi, când ai mai suferit tu atât de mult? Așadar, când ești fără Mine, când ești îndurerată, golită de orice consolare, preaplină de tristețe, de greutăți, de dureri, vino lângă Mine, șterge-Mi acel sânge, oferă-Mi acele dureri pentru ușurarea agoniei Mele foarte amare. Comportându-te astfel vei găsi modul în care să poți sta cu Mine după Împărtășanie. Nu înseamnă că nu vei suferi, pentru că durerea cea mai amară pe care o pot da sufletelor dragi Mie, este să le privez de Mine, dar tu, gândindu-te că prin acea suferință a ta Îmi vei da Mie alinare, vei fi chiar mulțumită.

Referitor la vizitele și actele tale de reparare, trebuie să știi că tot ce am făcut în cursul celor treizeci și trei de ani, de când M-am născut și până am murit, continui în Sacramentul Altarului. De aceea vreau să mă vizitezi de 33 de ori pe zi, onorând anii Mei și să te unești împreună cu Mine în Preasfântul Sacrament al Sfintei Euharistii, cu propriile Mele intenții, adică de reparare și de adorație. Aceasta o vei face în toate momentele zilei. Primul gând al dimineții să zboare imediat în fața Tabernacolului, unde stau din iubire pentru tine, iar ultimul gând al serii, în timpul somnului, înainte și după masă, la începutul tuturor acțiunilor tale, în timpul mersului și al muncii, [gândul să-ți fie la Tabernacol].”

În timp ce îmi spunea așa, mă vedeam în întregime confuză și, neștiind dacă pot reuși să fac acestea, i-am spus:„Doamne, Vă rog să stăm împreună, ca să mă pot obișnui să le fac, deoarece cu Dumneavoastră pot face totul, dar fără Dumneavoastră, ce pot face, sărmana de mine?”

Iar El a adăugat cu bunăvoință: „Da, da, te voi mulțumi. Când te-am părăsit vreodată? Pentru bunăvoința ta, vreau să-ți ofer ajutorul de câte ori ai nevoie.” Și așa făcea.

---

[1] A-l auzi pe Isus sau a-L vedea nu depindea de dorința Luisei, după cum ea concluzionează (termină) mai târziu.

Îmi amintesc că Isus îmi spunea de multe ori după ce am primit Sfânta Împărtășanie:

„Nu vei putea fi cu adevărat asemănătoare Mie, decât prin suferință. Până acum am stat împreună cu tine. Acum vreau să te las puțin singură, fără să mă fac simțit. Vezi, până acum te-am dus de mână, învățându-te și corectându-te în toate, iar tu nu ai făcut altceva decât să Mă urmezi. Acum vreau să te descurci singură, dar să fii mai atentă decât înainte, gândindu-te că mă uit țintă la tine, fără să-Mi simți prezența. Atunci când Mă voi întoarce și vei simți prezența Mea, să știi că am venit fie pentru a te răsplăti pentru fidelitatea ta, fie pentru a te pedepsi pentru că ai fost nerecunoscătoare.”

Rămâneam foarte speriată și terorizată la această veste, încât Îi spuneam: „Doamne, totul meu și viața mea, cum pot supraviețui fără Tine? Cine îmi va da putere? Cum, după ce m-ai făcut să las tot, după ce m-ai făcut să simt că nimeni nu există pentru mine, vrei să mă lași singură și abandonată? Ce, ați uitat, poate, cât sunt de rea? Nu pot face nimic fără Dumneavoastră.”

Din această cauză, luând o înfățișare mai serioasă, mi-a spus: „Vreau să te fac să înțelegi bine cine ești tu. Ceea ce fac este spre binele tău, nu te întrista. Vreau să-ți pregătesc inima să primească harurile pe care le-am pregătit pentru tine. Până acum te-am asistat simțitor, acum va fi mai puțin afectiv. Te voi face să-ți simți nimicul, te voi cufunda bine într-o umilință profundă, pentru a construi ziduri foarte înalte asupra ta. Așadar, în loc să te îndurerezi, ar trebui să te bucuri și să-Mi mulțumești, deoarece cu cât te fac să treci mai repede prin marea furtunoasă, cu atât vei ajunge mai devreme în portul de siguranță. Cu cât te voi supune la mai multe teste grele, cu atât îți voi da haruri mai mari. Curaj, așadar! Curaj, că voi veni în curând.”

Și spunându-mi astfel, îmi părea că m-a binecuvântat și a plecat. Cine poate spune durerea pe care o simțeam, golul pe care îl lăsa în interiorul meu, lacrimile amare pe care le vărsam? Mă resemnam doar sfintei Sale Voințe. Părea că de la distanță am sărutat mâna care mă binecuvântase, spunându-i: „Adio, o, Mire Sfânt, adio!” Vedeam că pentru mine totul s-a terminat, pentru că-L aveam doar pe El, iar în absența Lui nu exista altă consolare, ci totul se transforma în dureri foarte amare. Ba chiar și întreaga creație îmi accentua durerea, astfel încât privind creația părea să-mi spună: „Vezi, suntem opera Iubitului tău, dar El unde e?” Dacă priveam apa, focul, florile, chiar și pietrele, imediat gândul spunea: „Ah, acestea sunt lucrările Mirelui tău! Ah, pe ele am plăcerea de a le vedea, iar pe El nu-l văd! Oh, lucrări ale Domnului meu, dați-mi vești, spuneți-mi unde se află! Mi-a spus că va veni în curând, dar cine știe când!”[1].

Uneori ajungeam la o dezolare atât de amară, încât simțeam că îmi lipsește respirația și că totul se răcește [în mine] și că un fior îmi străbate tot trupul. Câteodată familia observa, dar ei atribuiau aceasta vătămărilor trupești, așa că voiau să mă trateze și să-i cheme pe medici. Uneori insistau atât de mult, că ajungeau să o facă, dar eu, pe cât mi-a stat în putință, am căutat să rămân singură, pentru că, de puține ori își dădeau seama.

---

[1] Luisa repetă aceleași lamentări mistuitoare în „Amintiri din copilărie”. Și în multe pasaje ale scrierilor ei se exprimă literal precum Mireasa din Cartea „Cântarea Cântărilor”: „În pat, în [timpul] nopților, l-am căutat pe cel pe care îl iubește sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit… l-ați văzut pe cel pe care-l iubește sufletul meu? „… Eu i-am deschis iubitului meu, dar iubitul meu se întorsese, plecase. Mi-a ieșit sufletul după cuvântul lui, l-am căutat dar nu l-am găsit, l-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (Ct 5,6). Este exclus că ea ar fi citit această carte.

După aceste întâmplări, într-o bună zi, după Sfânta Împărtășanie, simțeam toată Iubirea Lui în mine și faptul că îmi voia foarte mult bine, încât eu însămi rămâneam foarte uimită, pentru că mă vedeam foarte rea și necorespunzătoare, și îmi spuneam: „Măcar dacă eram bună, cel puțin să corespund! Mi-e teamă că mă părăsești din nou”(Această teamă de a fi lăsată de El am avut-o întotdeauna și încă o mai am, iar uneori este foarte mare durerea pe care o simt, încât cred că chinul morții ar fi mai mic, iar dacă El nu vine să mă calmeze, nu mai pot avea pace)[1]. Dar în schimb, vrea să se închidă și mai afectuos în interiorul meu.

În timp ce Îl simțeam în interiorul meu, cu vocea interioară mi-a spus: „Iubita Mea, lucrurile din trecut nu au fost decât o pregătire. Acum vreau să trec la fapte, iar pentru a dispune inima ta să facă ceea ce vreau din tine (adică imitația vieții Mele) vreau să intri în marea imensă a Pătimirii Mele. Iar tu, când ai înțeles bine amărăciunea Durerilor Mele, Iubirea cu care le-am suferit și Cine sunt Eu, care am suferit atât de mult, și cine ești tu, cea mai nedemnă făptură, vai, inima ta nu va îndrăzni să se opună loviturilor, crucii, deoarece Eu le țin pregătite doar pentru binele tău. Dimpotrivă, doar la gândul că Eu, Învățătorul tău am suferit foarte mult, durerile tale îți vor părea umbre, le vei confrunta cu ale Mele și astfel, suferința îți va fi dulce și vei ajunge la stadiul în care nu vei mai putea sta fără să suferi.”

Natura [umană] tremura doar gândindu-se la pătimiri; Îl rugam ca El însuși să-mi dea putere, pentru că fără El m-aș fi folosit de propriile Sale daruri pentru a-L ofensa pe Donator. Așadar, am început să meditez pătimirea, iar aceasta i-a prins bine sufletului meu, încât cred că tot binele l-am avut din acel izvor. Vedeam patima lui Isus Cristos ca pe o mare imensă de lumină, care cu razele sale nenumărate mă învăluia complet, adică aceste raze reprezentau: răbdarea, umilința, ascultarea și multe alte virtuți. Mă vedeam complet înconjurată de această lumină și rămâneam nimicită văzându-mă foarte diferită de El. Acele raze care mă învăluiau reprezentau foarte multe reproșuri pentru mine. Simțeam că mi se spune: Un Dumnezeu răbdător, iar tu?… Un Dumnezeu umil și supus chiar și propriilor săi dușmani, iar tu?… Un Dumnezeu care suferă foarte mult din iubire pentru tine, iar suferințele tale unde sunt din iubire pentru El?”

Uneori, El însuși îmi relata chinurile suferite de El, iar eu rămâneam foarte tulburată, încât plângeam amarnic.

Într-o zi, în timp ce lucram, mă gândeam la durerile foarte aprige pe care le-a suferit bunul meu Isus. Îmi simțeam inima foarte chinuită de durere, încât îmi lipsea respirația. Temându-mă de ceva, am vrut să-mi distrag atenția, ieșind la balcon. Dau să privesc în mijlocul străzii, dar ce văd? Văd strada plină de oameni și, în mijloc, iubitul meu Isus, cu crucea pe umeri – și unii îl trăgeau de o parte și alții de cealaltă parte – fără suflare, iar Fața Lui picura sânge, și-a ridicat ochii spre mine, cerându-mi ajutor.

Cine poate spune durerea pe care am simțit-o, impresia pe care a făcut-o sufletului meu o viziune atât de impresionantă? Am intrat imediat înăuntru; eu însămi nu știam unde mă aflu, îmi simțeam inima sfâșiată de durere, urlam plângând; îi spuneam: „Isuse al meu, cel puțin dacă V-aș putea ajuta! Dacă V-aș putea elibera de acei lupi furioși! Vai, aș vrea cel puțin să sufăr acele dureri în locul Dumneavoastră, pentru a da mângâiere durerii mele! Oh, Binele meu, dați-mi suferința, că nu e corect ca Dumneavoastră să suferiți atât de mult și eu, păcătoasă, să rămân fără să sufăr!”[2]

De atunci, îmi amintesc faptul că s-a aprins în mine o dorință foarte mare de a suferi, încât nu s-a stins. Îmi mai amintesc faptul că după Sfânta Împărtășanie, Îl rugam în mod arzător să-mi acorde suferința, iar El, uneori, pentru a mă mulțumi, părea că lua spinii din coroana Sa și îmi înțepa inima. Alteori îmi simțeam inima luată în mâinile Sale și mi-o strângea atât de tare, încât din cauza durerii îmi pierdeam simțurile. Când mi-am dat seama că persoanele ar intui ceva, fiind El dispus să-mi dea aceste dureri, i-am spus imediat: „Doamne, ce faci? Te rog să-mi dai suferința, dar să fie ascunsă tuturor.”

M-a mulțumit într-o oarecare măsură[3], dar păcatele mele m-au făcut nevrednică de a suferi în ascuns, fără ca cineva să-și dea seama.

---

[1] Această „teamă sfântă de Dumnezeu” reflectă mereu sensul Maiestății Divine, pe care o simte Luisa, amețeala ei și nulitatea înaintea măreției lui Dumnezeu, și de asemenea este și pentru ocrotirea darurilor viitoare pe care le va primi.

[2] A fost prima viziune a Luisei, la vârsta de aproximativ 13 ani.

[3] În realitate, după mai mulți ani, când Isus a răstignit-o cu Sine, stigmatele ei au rămas invizibile. Este de știut că a scris aceste pagini cu mâna ei străpunsă, aproximativ 9000, care sunt o minune, fără să fie numărate și celelalte scrieri și scrisori de-ale ei.

Apoi îmi spunea: „Primul lucru pe care vreau să-l mortifici este voința ta. Acel eu trebuie distrus în tine[1]. Vreau să-l sacrifici ca pe o victimă înaintea Mea, pentru a face ca voința ta și a Mea să fie una singură. Ești mulțumită?”

„Da, Doamne, sunt mulțumită, dar dă-mi harul, căci văd că nu pot face nimic de una singură.”

Și El continua să-mi spună: „Eu Însumi te voi contrazice în toate și [chiar] prin intermediul făpturilor.” Și așa s-a întâmplat.

De exemplu, dacă dimineața mă trezeam și nu mă ridicam imediat, vocea interioară îmi spunea: „Tu te odihnești, iar Eu nu am avut alt pat decât crucea. Hai, Hai, fără prea multă complăcere.”

Dacă mergeam, iar privirea îmi fugea puțin mai departe, imediat mă mustra: „Nu vreau ca privirea să meargă prea departe de tine, ci numai de la un pas la altul, ca să nu te împiedici.”

Dacă mă aflam pe câmp și vedeam flori, copaci, îmi spunea: „Eu am creat totul din iubire pentru tine, iartu, din iubire pentru Mine,abține-te să privești cu încântare.”Referitor la activitățile cele mai nevinovate și chiar sfinte, ca de exemplu, împodobirea altarelor, procesiunile, îmi spunea: „Nu trebuie să ai o altă plăcere decât doar în Mine.”

Dacă eram așezată în timp ce lucram, îmi spunea: „Stai prea comod. Nu-ți amintești că viața Mea a fost un chin continuu? Iar tu? Iar tu?”

Imediat, pentru a-L mulțumi, mă așezam pe jumătatea scaunului și cealaltă jumătate o lăsam liberă, iar câteodată îi spuneam în glumă: „Vezi, o, Doamne? Jumătatea scaunului este liberă; veniți să vă așezați alături.”

Uneori îmi părea că mă mulțumea și simțeam foarte multă încântare încât nici eu nu știu să spun.

În timp ce în anumite momente, când lucram puțin mai lent și fără tragere de inimă, îmi spunea: „Hai, ajută-te, căci timpul pe care îl vei câștiga ajutându-te, îl vei petrece cu Mine în rugăciune.”

Alteori, El Însuși îmi arăta cât trebuia să lucrez, apoi eu Îl rugam să vină să mă ajute. „Da, da– îmi răspundea – vom face totul împreună, astfel că după ce termini, vom fi mai liberi.” Și se întâmpla ca într-o oră sau două să fac ceea ce trebuia să fac toată ziua. După aceea mă duceam să mă rog și îmi dădea foarte multe lumini și îmi spunea foarte multe lucruri, încât dacă aș vrea să le spun m-aș lungi prea mult.

Îmi amintesc că în timp ce eram singură și lucram, vedeam că firul nu era suficient pentru a termina acel lucru și aveam nevoie să mă duc la familie să mai iau. Mă adresam Lui spunându-i: „Iubitul meu, ce folos că m-ai ajutat, dacă trebuie să mă duc la familie? Aș putea găsi acolo persoane care mă vor împiedica să revin, iar conversația noastră s-ar termina.”

„Ce? Ce? – îmi spunea – „ Dar, tu ai credință?” „Da”. „Ei bine, atunci nu te teme, căci te voi ajuta să realizezi totul.”Și așa se și întâmpla, iar apoi începeam să mă rog.

Dacă la prânz mâncam ceva gustos, imediat îmi reproșa în interiorul meu spunând: „Poate ai uitat că Eu nu am avut alt gust decât în a pătimi din iubire pentru tine și că tu nu trebuie să ai alt gust decât în a te mortifica din iubire pentru Mine? Lasă [ceea îți place] și mănâncă ce nu îți place.”[2]

Iar eu imediat, fie o luam și o duceam la persoana de serviciu sau spuneam că nu mai voiam și de multe ori rămâneam aproape flămândă; dar când mă duceam la rugăciune, primeam multă putere și mă simțeam foarte sătulă, încât eram dezgustată de orice.

Apoi, uneori pentru a mă contrazice, dacă nu îmi era foame, îmi spunea: „Vreau să mănânci din iubire pentru Mine, iar în timp ce mâncarea se unește cu trupul, roagă-Mă ca iubirea Mea să se unească cu sufletul tău, și (așa) va rămâne sfințit orice lucru.”

Într-un cuvânt, fără să mai lungesc vorba, chiar și în lucrurile cele mai mici încerca să determine moartea voinței mele, ca să trăiesc doar pentru El. Permitea să fiu contrazisă și de Confesor. De exemplu, aveam o mare dorință să mă împărtășesc. Toată ziua și toată noaptea mă pregăteam. Ochii nu mi se închideau nici de somn și nici din cauza palpitațiilor inimii și Îi spuneam:

„Doamne, grăbiți-vă, că nu pot să stau fără Dumneavoastră! Grăbiți orele, faceți cât mai repede să răsară soarele, căci eu nu mai pot, inima mi-o simt extenuată!”

El Însuși îmi propunea anumite invitații iubitoare, încât simțeam că îmi crapă inima și îmi spunea: „ Vezi, Eu stau singur. Să nu suferi din cauză că nu poți dormi. Este vorba de a-i ține companie Dumnezeului tău, Mirelui tău, Totului tău, care este ofensat continuu. Oh, nu-Mi refuza această alinare, iar Eu nu te voi abandona când vei fi în dificultate.”

În timp ce mă aflam în această stare, dimineața când mă duceam la Confesor, fără să știu de ce, primul lucru pe care mi-l spunea, a fost: „Nu vreau să te împărtășești.”

Spun adevărul. Am fost atât de dezamăgită, încât am început să plâng. Confesorului nu am îndrăznit să-i spun nimic, pentru că așa voia El Însuși să fac, altfel mă mustra, dar apoi m-am dus la El și i-am spus durerea mea: „O, Binele meu, asta este răsplata pentru vegherea pe care am făcut-o în această noapte, că după atâta așteptare și dorință, a trebuit să rămân fără Dumneavoastră? Știu bine că trebuie să ascult. Dar spune-mi, cel puțin, pot să stau fără Dumneavoastră? Cine îmi va da putere? Și apoi, cine ar avea curajul să plece din această biserică fără să mergem împreună? Eu nu știu ce să fac, dar Dumneavoastră puteți să vă gândiți la toate.”

În timp ce mă plângeam așa, simțeam că se apropie un foc și că intra o flacără în inima mea, o simțeam înăuntrul meu, și imediat îmi spunea: „Calmează-te, calmează-te[3], iată-Mă! Sunt deja în inima ta, de ce te temi acum? Nu te mai mâhni. Eu Însumi vreau să-ți șterg lacrimile. Ai dreptate, tu nu puteai să stai fără Mine, e adevărat?”

Apoi am rămas foarte distrusă în interiorul meu. Îi spuneam că dacă eu aș fi fost bună, El nu ar fi fost de acord cu așa ceva, și Îl rugam să nu mă mai lase, căci fără El nu voiam să stau.

---

[1] Nu voința umană în ceea ce privește puterea sufletului, un dar special al Tatălui Ceresc atunci când a creat ființa umană (cf. Vol. 14, 8.04.1922), regină a omului și păstrătoarea întregii lucrări, (Vol. 13, 9.10.1921). care într-o clipă poate face tot binele sau tot răul (Vol. 12, 9.10.1921). Dumnezeu i-a dat toate prerogativele Sale și a făcut-o liberă ca a Lui, spunându-i: Tu vei fi sora Mea pe pământ; Vrerea Mea din Cer o va anima pe a ta; vom fi în reflecții constante și ceea ce voi face Eu vei face și tu, Eu prin natură și tu prin har…” (Vol. 13, 4.11.1921). Nu acest ego, înțeles ca persoană, responsabil pentru acțiunile și deciziile lui, ci acel mod de a vrea și de a decide fără Vrerea lui Dumnezeu, adică egoul care îl înlocuiește pe Dumnezeu, vrerea umană fără Divinitate.

[2] Înseamnă: „Care îți place mai puțin”.

[3] Adică, „liniștește-te, calmează-te”.

După câtva timp în care am încercat să pun în practică aceste lucruri, puțin făcând, puțin căzând, (deși văd clar că încă îmi lipsește acest spirit de dreptate) și sunt din ce în ce mai confuză, gândind la marea mea nerecunoștință, mi-a vorbit și m-a făcut să înțeleg necesitatea duhului mortificării. Deși îmi amintesc că din toate aceste lucruri pe care mi le spunea, adăuga mereu că orice lucru trebuia făcut din iubire față de El și că, virtuțile cele mai frumoase și sacrificiile cele mai mari deveneau banale dacă originea lor nu era din iubire. „Caritatea” – îmi spunea – este o virtute care dă viață și splendoare tuturor celorlalte, în sensul că fără ea, toate sunt moarte: ochiul Meu nu primește nicio desfătare, iar asupra Inimii nu au nicio putere. Așadar, fii atentă și fă ca lucrările tale, chiar și cele mai mici, să fie învăluite de caritate, adică în Mine, cu Mine și prin Mine.”

Așadar, să o luăm de la început de la mortificare: „Vreau–îmi spunea – ca toate lucrurile tale, chiar și cele necesare, să fie făcute în spirit de sacrificiu. Vezi, lucrările tale nu pot fi recunoscute de Mine ca fiind ale Mele, dacă nu au pecetea mortificării. Așa cum moneda nu este recunoscută de popoare dacă nu conține imaginea regelui lor, ba chiar e disprețuită și nu onorată, tot așa se întâmplă cu lucrările tale, dacă nu sunt incastrate [cuprinse] în Crucea Mea, nu pot avea nicio valoare. Vezi, acum nu se vorbește despre distrugerea făpturilor, ci despre cum trebuie să dai moarte voinței tale, pentru a trăi doar în Mine și din propria Mea viață. Este adevărat, că te va costa mult ceea ce ai făcut, dar fă-ți curaj, nu te teme. Nu vei acționa tu, ci voi fi Eu cel care va lucra în tine.”

Așadar, primeam alte lumini[1] referitor la anihilarea mea și îmi spunea: „Tu nu ești altceva decât o umbră, care în timp ce mergi să o prinzi, îți scapă; tu ești nimic”[2].

Mă simțeam foarte mult anihilată că aș fi vrut să mă ascund în abisurile cele mai adânci, dar îmi era imposibil să o fac și simțeam o îmbujorare foarte mare, încât am amuțit. În timp ce mă aflam în această descompunere a nimicului meu, El îmi spunea: „Apropie-te de Mine, sprijină-te de brațul Meu. Eu te voi susține cu mâinile Mele, iar tu vei primi tărie. Tu ești oarbă, dar lumina Mea îți va folosi pentru a te călăuzi. Vezi, Mă voi așeza în fața ta, iar tu nu vei face altceva decât să Mă privești pentru a Mă imita.”

---

[1] Alte lumini: – se referă la cât de mult înțelegea Luisa nimicnicia ei și cum trebuia să se abandoneze complet în mâinile lui Isus pentru a se asemăna cu El în totalitate.

[2] Căci cine te face mai deosebit de alții? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit? (1 Cor 4,7). „Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie, se înșală pe sine însuși” (Gal 6,3)