Apelul Luisei, Fiica cea mică a Voinței Divine

Fiat![1]

Dulcele meu Isus, sunt aici în brațele Tale ca să-Ți cer ajutorul. Ah, Tu cunoști chinul sufletului meu și cum îmi sângerează inima, Tu vezi împotrivirea mea în a scoate la iveală tot ce mi-ai spus despre Preasfânta Ta Voință! Ascultarea se impune! Tu vrei, iar eu, chiar dacă am fost strivită de ea, sunt constrânsă de o putere supremă să împlinesc sacrificiul. Dar amintește-Ți, Isuse al meu, că Tu Însuți m-ai numit nou-născuta Preasfintei Tale Voințe. Nou-născuta știe doar să gângurească, așadar, ce voi face eu? Abia voi gânguri despre Voința Ta, iar Tu vei face restul; nu e așa, Isuse al meu?

Fă, Isuse, ca eu să dispar complet, dar Vrerea Ta să fie aceea care, cu caractere divine și de neșters, să cufunde stiloul în Soarele Veșnic și cu note de aur să scrie conceptele, efectele, valoarea și puterea Voinței Supreme. Scrie că sufletul care trăiește în Ea se înnobilează, se îndumnezeiește, își înlătură rămășițele pământești, se întoarce la originea lui și, triumfător peste toate mizeriile lui, își redobândește starea originară, devenind frumos și curat, totul în ordinea Creatorului său, așa cum a ieșit din mâinile Sale creatoare.

Scrie Tu pe această hârtie povestea lungă a Voinței Tale, durerea Ta când Te-ai văzut respins de făpturi în ținuturile cele cerești. Tu, care stând sus ca soarele, cu toate că ești respins, săgetezi cu razele Tale toate generațiile umane și vrei să cobori pentru a veni să domnești în mijlocul lor. Văzând că ești exilat și că Voința Ta e ruptă de voința oamenilor, trimiți razele suspinelor și gemetelor Tale, ale lacrimilor și durerilor Tale intense și veșnice. De aceea Tu aștepți să Te cheme în mijlocul lor, să Te accepte ca Rege triumfător și să Te determine să domnești precum în Cer așa și pe pământ.

Coboară, o, Vrere Supremă! Eu Te chem prima. Vino să domnești pe pământ! Tu care ai creat omul pentru a face numai Vrerea Ta, iar el nerecunoscător s-a revoltat împotriva Ta, vino pentru a lega din nou această voință umană de Tine, pentru ca Cerul și pământul să rămână ordonate toate în Tine!

Ah, cât aș vrea să-mi dau viața pentru ca Voința Ta să fie cunoscută! Aș dori să îmi iau zborul între granițele Sale nesfârșite pentru a duce fiecărei făpturi sărutul Său etern, cunoașterea Sa, harurile Sale, valoarea Sa și suspinele Tale provocate de dorința de a veni să domnești pe pământ, astfel încât (făptura) cunoscându-Te, să Te accepte cu iubire și, sărbătorindu-Te, să Te determine să domnești.

O, Vrere Sfântă, cu razele Tale luminoase slobozește săgețile cunoașterii Tale! Fă ca toți să știe că Tu vii la noi să ne faci fericiți, dar nu cu o fericire umană, ci divină. Să știe că ne oferi stăpânirea de sine pe care am pierdut-o, precum și acea lumină care ne face să cunoaștem adevăratul bine pentru a-l poseda și adevăratul rău pentru a fugi de el, ceea ce ne face statornici și puternici, dar de o tărie și statornicie divină!

Deschide calea între Voința Divină și voința umană și pictează asupra sufletelor noastre, cu pensula mâinii Tale creative, toate acele trăsături divine pe care noi le-am pierdut evadând din Ea. Vrerea Ta va picta acea naturalețe care niciodată nu îmbătrânește, acea frumusețe care niciodată nu se decolorează, acea lumină care niciodată nu se va întuneca, acel har care va crește mereu, acea iubire care arde mereu și niciodată nu se va stinge.

O, Vrere Sfântă, croiește-Ți drum, deschide Tu calea pentru a Te face cunoscută! Arată tuturor cine ești și arată marele bine pe care vrei să-l faci tuturor, pentru ca atrași și răpiți de un atât de mare bine, toți să se poată lăsa pradă Voinței Tale. În acest fel vei putea domni în mod liber precum în Cer așa și pe pământ. De aceea, Te rog să scrii Tu Însuți toate cunoștințele pe care mi le-ai comunicat despre Ea, iar fiecare cuvânt și cugetare, fiecare efect și cunoștințe despre Ea, să fie săgeți, fulgere și raze înfocate pentru cei care vor citi, care să-i rănească, să-i facă să cadă la picioarele Tale și să Te primească cu brațele deschise pentru a Te lăsa să domnești în inimile lor. La numeroasele minuni ale Vrerii Tale adaugă și minunea ca după ce Te-au cunoscut, să nu Te lase să treci pe lângă ei, ci să-Ți deschidă ușa pentru a Te face să domnești. Aceasta  îți cere  mica nou-născută a Voinței Tale. Dacă de la mine ai dorit cu insistență sacrificiul de a dezvălui secretele pe care mi le-ai comunicat despre Vrerea Ta, eu mai vreau ceva de la Tine: fă să fie cunoscută această minune, fă să-și ia locul de învingător și să domnească în inimile care o cunosc. Doar asta Îți cer, o, Isuse al meu. Nu-Ți cer altceva. Nu vreau altceva decât ca în schimbul sacrificiului meu, Vrerea Ta să fie cunoscută și să domnească cu deplina Ei stăpânire.

Tu știi, Iubirea mea, cât de mare a fost sacrificiul meu, luptele mele interne, încât am simțit că mor, dar din iubire pentru Tine și pentru a asculta de reprezentantul Tău pe pământ, m-am supus întru totul. Doresc să se manifeste miracolul ca după ce vor cunoaște cuvintele Tale despre Vrerea Ta, sufletele să fie captivate, înlănțuite și atrase mai mult decât de un magnet puternic, și să facă să domnească acel Fiat Divin pe care Tu, cu multă iubire, vrei să domnească pe pământ. Și dacă Ție Îți place viața mea, fă ca înainte să iasă la lumina zilei aceste scrieri și înainte ca ele să treacă prin mâinile fraților Tăi și ai mei și ale surorilor Tale și ale mele, să o duci pe micuța nou-născută a Voinței Tale în Patria Cerească! Ah, nu-mi da această durere, ca eu să fiu spectatoare atunci când secretele noastre vor fi cunoscute de alte făpturi! Dacă mi-ai dat prima durere, evită să mi-o dai pe a doua, dar mereu non mea voluntas sed tua fiat[2] (nu voința mea, dar a ta să se facă).

Acum voi spune un cuvânt pentru toți care citiți aceste scrieri: Vă rog, vă implor să primiți cu iubire ceea ce vrea să vă dea Isus, adică Voința Sa, însă înainte de a vă da Voința Sa, Isus dorește să Îi dați voința voastră, pentru că altfel nu va putea domni. Dacă ați ști, cu câtă Iubire, vrea să vă dea Isus al meu Voința Sa, care este cel mai mare Dar care există în Cer și pe pământ! Ah, câte lacrimi amare varsă El văzând cum trăiți în voința voastră și cum vă târâți pe pământ bolnavi și săraci! Știți de ce nu puteți fi statornici? Pentru că Voința Lui nu domnește în voi.

Ah, cum deplânge Isus soarta voastră, cum vă roagă în suspine să faceți să domnească Voința Sa în voi! Isus vrea să vă schimbe destinul, vrea să facă din oameni bolnavi, oameni sănătoși, din oameni săraci, oameni bogați, din oameni slabi, oameni puternici, din făpturi nestatornice, oameni statornici, iar din sclavi vrea să facă regi. Isus nu vrea penitențe mari, nu cere rugăciuni lungi sau altceva, ci dorește să domnească [în voi] Vrerea Sa, și voința voastră să nu mai aibă viață. Vă rog, ascultați-L! Eu sunt pregătită să-mi dau viața pentru fiecare dintre voi, să sufăr orice durere, cu condiția să deschideți ușa sufletului vostru pentru a face ca Voința lui Isus al meu să domnească și să triumfe asupra generațiilor umane.

  Eu vă invit pe toți să veniți cu mine în Eden[3], unde își are originea viața voastră, unde Dumnezeu a creat omul, și făcându-l rege, i-a dat o împărăție de stăpânit. Această Împărăție era întreg Universul, dar sceptrul lui, coroana lui, porunca lui veneau din adâncul sufletului lui, în care locuia Fiatul Divin ca Rege stăpânitor, care a stabilit adevărata regalitate în om. Hainele lui erau regești, mai strălucitoare decât soarele, actele lui erau nobile, iar frumusețea lui era fermecătoare. Dumnezeu îl iubea atât de mult, se juca cu el, îl chema micul rege și fiu. Totul era fericire, ordine și armonie. Acest om, primul nostru tată, s-a trădat pe sine, a trădat împărăția lui, și făcând voința lui, L-a mâhnit pe Creatorul lui, care l-a umplut de bucuria Sa, l-a iubit, iar omul a pierdut împărăția Sa, împărăția Voinței Divine, în care i-a fost dat totul. Porțile Împărăției i-au fost închise, iar Dumnezeu Și-a retras în Sine împărăția dată omului.

Acum trebuie să vă spun un secret. Retrăgând în Sine Împărăția Voinței Divine, Dumnezeu nu a spus: Nu o voi mai da omului, ci a ținut-o în repaus, așteptând generațiile viitoare pentru a le dărui haruri surprinzătoare și a le invada cu lumină orbitoare, care  să  întunece  vrerea umană, care

ne-a determinat să pierdem un regat atât de sfânt. Aceste daruri ne ajută să cunoaștem Voința Divină, ne determină să renunțăm la voința noastră umană, care ne face nefericiți și ne cufundă în Voința Divină, pe care o considerăm Împărăția noastră eternă.

Așadar, Împărăția este a noastră, curaj! Fiatul Suprem ne așteaptă, ne cheamă, ne presează să o luăm în stăpânire. Cine va avea inima, sau cine va fi atât de indiferent, încât să nu asculte chemarea Sa și să nu accepte fericirea? Nu trebuie să facem altceva, decât să lepădăm bietele zdrențe ale voinței noastre, haina de jale a sclaviei noastre în care ea ne-a aruncat, pentru a ne înveșmânta ca niște regine, și a ne înfrumuseța cu ornamente divine.

De aceea fac apel la toți și nu cred că nu vreți să mă ascultați. Să știți că eu sunt o creatură mică, cea mai mică dintre toate făpturile, dar bilocându-mă în Vrerea Divină împreună cu Isus, voi veni ca o micuță în sânul vostru și cu gemete și suspine voi bate la inimile voastre pentru a vă cere, ca o mică cerșetoare ce sunt, să-mi dați zdrențele voastre, hainele voastre de jale, nefericita voastră voință, pentru a le da lui Isus, ca El să ardă totul și, oferindu-vă în schimb Voința Sa, să facă din voi Împărăția Sa, fericirea Sa și curăția hainelor Sale regale.

Dacă ați ști ce înseamnă Voința Divină! Ea conține Cerul și pământul. Dacă suntem cu Ea, totul este al nostru, totul depinde de noi. În schimb, dacă nu suntem cu Ea, totul este împotriva noastră. Și dacă totuși avem câte ceva [și nu chemăm Voința Divină în orice gând, vorbă faptă, intenție etc…,], suntem adevărații hoți ai Creatorului nostru și ne menținem prin fraudă și tâlhărie.

De aceea, dacă vreți să o cunoașteți, citiți aceste pagini. În ele veți găsi balsamul pentru rănile pe care voința umană ni le-a făcut cu atâta cruzime, veți găsi un aer nou, absolut divin, o viață nouă, absolut cerească, veți simți Cerul în sufletul vostru, veți vedea noi orizonturi, noi sori, și deseori Îl veți găsi pe Isus cu fața udă de plâns, care vrea să vă dea Vrerea Sa. El plânge pentru că vrea să vă vadă fericiți, și văzându-vă nefericiți suspină, oftează, se roagă pentru fericirea fiilor Săi și vă cere voința pentru a alunga nefericirea voastră și vă dă Voința Sa drept confirmare a darului Împărăției Sale.

Isus dorește să vă dea FiatulSău. Împreună cu El, cu lacrimile și suspinele Sale arzătoare, fac apel la toți să acceptați acest Fiat, pentru că din acest Fiat am ieșit noi. El ne-a dat viața și este corect, este obligatoriu, ba chiar avem datoria să ne întoarcem la El, la moștenirea noastră dragă și eternă. Mai întâi de toate, fac apel la Preaînaltul Ierarh Pontif Roman, la Preasfinția sa, care e reprezentantul Sfintei Biserici și deci reprezentantul Împărăției Voinței Divine. La picioarele sale sfinte această micuță depune această Împărăție, ca să o stăpânească, să o facă cunoscută și cu vocea sa paternă și influentă să-i cheme pe fiii săi să trăiască în această împărăție atât de sfântă. Soarele Fiatului Suprem să-l investească și să formeze primul soare al Voinței Divine în reprezentantul său pe pământ. Formând începutul vieții sale în cel care este capul tuturor, să răspândească razele sale nesfârșite în toată lumea, și acoperindu-i pe toți cu lumina sa, să formeze o singură turmă și un singur păstor.

Al doilea apel îl adresez tuturor preoților. Prosternată la picioarele fiecăruia, mă rog și-i implor să caute să cunoască Voința Divină. Prima mișcare, primul act, luați-l de la această Voință, ba chiar închideți-vă în Fiat și veți simți cât de dulce și frumoasă este viața Sa. Apoi veți lua de la Ea misiunea voastră, veți simți în voi o putere divină, o voce care vorbește mereu, care o să vă spună lucruri minunate pe care nu le-ați mai auzit niciodată. Veți simți o lumină care o să acopere toate relele și acoperind popoarele, o să vă dea stăpânire asupra lor. Vă osteniți mult și nu aveți roade pentru că lipsește viața Voinței Divine din misiunea voastră. Ați dat popoarelor o pâine fără plămădeala Fiatului și de aceea mâncând-o, au găsit-o tare, aproape nedigerabilă, și nesimțind viața în ei, nu se lasă conduși de învățăturile voastre. De aceea, mâncați această pâine a Fiatului Divin! În felul acesta veți avea pâine suficientă pentru a da popoarelor[4], astfel veți forma cu toții o singură viață și o singură voință.

Al treilea apel îl adresez tuturor, întregii lumi, pentru că sunteți toți frații, surorile și fiii mei. Știți de ce vă chem pe toți? Pentru că vreau să dau tuturor viața Voinței Divine. Ea este mai mult decât aerul pe care toți putem să-l respirăm, este ca soarele de la care toți putem să primim binele luminii, este ca bătaia inimii care vrea să palpite în toți, iar Eu, ca o fetiță mică, doresc și suspin ca toți să luați viața Fiatului. Ah, dacă ați ști cât bine puteți primi, v-ați da viața pentru a o face să domnească în voi toți!

Această micuță creatură vrea să vă spună un alt secret pe care i l-a încredințat Isus, și vi-l spun: să-mi dați voința voastră, iar în schimb o veți primi pe Cea a lui Dumnezeu, care o să vă facă fericiți în suflet și în trup. Vreți să știți de ce pământul nu produce? De ce în diferite locuri din lume pământul provoacă deseori cutremure, se deschide și îngroapă în sânul său orașe și persoane? De ce vântul și apa formează furtuni și devastează totul, și multe alte rele pe care le știți cu toții?

Pentru că lucrurile create, deținând o Voință Divină care le stăpânește, sunt puternice și dominatoare, și sunt mai nobile decât noi. Noi în schimb suntem stăpâniți de o voință umană, degradați, și de aceea suntem slabi și neputincioși. Dacă pentru soarta noastră vom îndepărta voința umană și vom lua viața Vrerii Divine, chiar și noi vom fi puternici, stăpânitori, o să fim frați cu toate lucrurile create, care nu doar că nu ne vor mai necăji, dar ne vor da stăpânirea asupra lor, și vom fi fericiți în timp și în veșnicie.

Nu sunteți mulțumiți? Grăbiți-vă, ascultați această sărmană micuță care vă vrea binele. Eu atunci voi fi mulțumită, când voi putea spune că toți frații și surorile mele sunt regi și regine, pentru că toți dețin viața Voinței Divine.

Așadar, curaj, răspundeți toți la apelul meu! Suspin și mai mult ca să-mi răspundeți cu toții în cor la apel, pentru că nu sunt singura care vă chem, care vă rog. Unit cu mine, vă cheamă dulcele meu Isus, care cu vocea duioasă și mișcătoare și de multe ori chiar plângând, vă spune: Luați Voința Mea ca viață pentru voi. Veniți în Împărăția Sa. Trebuie să știți că primul care s-a rugat Tatălui Ceresc ca să vină Împărăția Sa și să se facă Voința Sa precum în Cer așa și pe pământ, a fost Domnul Nostru în rugăciunea Pater Noster (Tatăl Nostru). Transmițându-ne nouă rugăciunea Sa, a făcut apel către toți să ceară acel Fiat Voluntas Tua (Facă-se voia Ta). Și ori de câte ori recitați rugăciunea Pater Noster, este atât de mare Iubirea lui Isus, încât vrea să vă dea Împărăția Sa, Fiatul Său, care aleargă pentru a spune împreună cu voi: Tatăl Meu, sunt Eu care îți cer pentru fiii Mei, grăbește-Te! Astfel că primul care se roagă este însuși Isus, și apoi chiar și voi îl cereți în rugăciunea Pater Noster – (Tatăl nostru). Așadar, nu vreți, un bine așa de mare?

Vă spun un ultim cuvânt. Trebuie să știți că această sărmană fetiță a văzut dorul, nerăbdarea, iubirea înflăcărată și lacrimile lui Isus, care vrea să vă dea Împărăția Sa și Fiatul Său. Prin urmare, această fetiță a devenit neliniștită și nerăbdătoare să vă vadă pe toți în Împărăția Voinței Divine ca să fiți fericiți, pentru a-L face pe Isus să zâmbească, și cu lacrimi și rugăciuni, fetița dorește să vă facă pe plac atât vouă, cât și lui Isus.

Deci ascultați cu toții această sărmană fetiță, nu o mai faceți să suspine! Spuneți-mi, vă rog: Așa să fie, așa să fie; vrem cu toții Împărăția Voinței Divine!

Corato, anul 1924

Luisa, fiica cea mică a Voinței Divine


[1] Este vorba despre un „Apel” scris de Luisa ca Prefață a Volumelor ei. Urmează un al doilea „Apel” al lui Isus, Regele Divin, și un al treilea „Apel” al Mamei Cerești, din Cartea „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”.

[2] „… Nu voința mea, ci a ta să fie!”. (Luca 22,42).

[3] Eden, adică Paradisul pământesc.

[4] „Dați-le voi să mănânce!” (Luca 9,13).

Apelul matern al Reginei Cerului

Dragă fiică, simt nevoia irezistibilă să cobor din Cer, să-ți fac vizitele mele materne. Dacă mă vei asigura de iubirea ta filială și de fidelitatea ta, Eu voi rămâne mereu cu tine în sufletul tău, să-ți fiu educatoare, model, exemplu și Mamă afectuoasă.

Eu vin pentru a te invita să intri în Împărăția Mamei tale, adică în Împărăția Voinței Divine, și bat la ușa inimii tale pentru ca tu să-mi deschizi… Știi? Cu propriile Mele mâin îți ofer în dar această carte[1]; ți-o dăruiesc cu grijă maternă, pentru ca tu la rândul tău, citind-o, să înveți să trăiești ca în Cer, nu cum se trăiește pe pământ.

Fiica mea, această carte este de aur. Ea va forma averea ta spirituală, chiar și fericirea ta pământească. În ea vei găsi izvorul tuturor bunurilor; dacă ești slăbită, vei dobândi putere; dacă ești ispitită, vei dobândi victoria; dacă ai căzut în păcat, vei întâlni mâna milostivă și viguroasă, care te va ridica din nou; dacă te simți îndurerată, vei găsi alinare; dacă ești indiferentă, vei găsi remediul sigur pentru a te reîncălzi; dacă-ți va fi foame, vei gusta hrana delicioasă a Voinței Divine. Cu ea nu îți va lipsi nimic, nu vei mai fi singură, deoarece Mama ta îți va ține o dulce companie și cu grijă maternă își va lua responsabilitatea pentru a te face fericită. Eu, Împărăteasa Cerească, mă voi gândi la toate nevoile tale, atâta timp cât tu vei fi de acord să trăiești unită cu mine.

Dacă ai cunoaște preocupările mele, suspinele mele arzătoare, chiar și lacrimile pe care le vărs pentru fiii mei! Dacă ai ști cum ard de dorința ca tu să asculți lecțiile mele, toate despre Cer, și să înveți să trăiești din Voința Divină!         În această carte vei vedea minuni: vei găsi o Mamă care te iubește atât de mult, încât își sacrifică Fiul său iubit pentru tine, pentru a te face să trăiești din aceeași viață pe care Ea însăși a trăit-o pe pământ.

  Oh, nu-mi provoca această durere, nu mă respinge;  acceptă acest Dar al Cerului pe care ți-l ofer; primește vizita mea și ascultă lecțiile mele…!

Să știi că Eu voi parcurge lumea întreagă, voi merge la fiecare persoană, în toate familiile, în comunitățile religioase, în fiecare națiune, printre toate popoarele, și dacă va fi necesar, le voi vizita de-a lungul secolelor, până când, în calitate de Regină voi forma poporul meu, iar ca Mamă pe fiii mei, care să cunoască și să facă să domnească peste tot Voința Divină.

Iată explicat scopul acestei cărți. Cei care o vor primi cu iubire, vor fi primii fii fericiți care vor aparține Împărăției Fiatului Divin, iar Eu voi scrie cu caractere de aur numele lor în Inima mea Maternă.

Vezi, fiica mea? Aceeași Iubire infinită a Lui Dumnezeu care a vrut să se folosească de Mine în momentul Răscumpărării, pentru a face să coboare Cuvântul Veșnic pe pământ, mă cheamă din nou pe pământ și îmi încredințează această sarcină dificilă, mandatul sublim de a forma pe pământ fiii Împărăției Voinței Sale Divine. Cu multă grijă maternă încep să-ți pregătesc calea care va trebui să te conducă în această Împărăție fericită.

În acest scop îți voi da sublime lecții cerești și în cele din urmă te voi învăța rugăciuni noi și speciale, prin care vei constrânge cerul, soarele, creația, însăși viața mea și pe cea a Fiului meu, toate actele sfinților, ca în numele tău să obțină iubita Împărăție a Vrerii Divine. Aceste rugăciuni sunt cele mai puternice, pentru că determină munca divină în sine. Prin mijlocirea lor, Dumnezeu se va simți dezarmat și învins de ființa umană. Acest ajutor fiind puternic, tu vei grăbi venirea Împărăției sale foarte fericite și împreună cu mine vei obține ca Voința Divină să se facă precum în Cer așa și pe pământ, după cum este dorința Învățătorului Divin.

Curaj, fiica mea, mulțumește-mă, iar Eu te voi binecuvânta.


[1] Preluat din: „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”, Luisa Piccarreta, Corato 1930.

Apelul Regelui Divin în Împărăția Voinței Sale

Dragii și iubiții Mei fii[1], vin în mijlocul vostru cu Inima copleșită de flăcările Iubirii Mele. Vin ca tată în mijlocul fiilor pe care îi iubesc foarte mult, și este atât de mare Iubirea Mea încât vin să rămân cu voi pentru a trăi o viață împreună și pentru a trăi cu o singură voință, cu o singură iubire. Vin cu alaiul durerilor Mele, al Sângelui Meu, al operelor Mele și al morții Mele.

Priviți-Mă! Fiecare picătură din Sângele Meu, fiecare durere, toate lucrările Mele, toți pașii Mei colaborează pentru că vor să vă dea Voința Mea Divină, ba chiar și moartea Mea vrea să vă dea învierea vieții în Ea. În Umanitatea Mea am pregătit și am obținut pentru voi haruri, ajutor, lumină și putere ca să puteți primi un dar atât de mare. Din partea Mea am făcut totul, acum aștept partea voastră.

Cine ar putea fi atât de nerecunoscător încât să nu vrea să Mă primească pe Mine și darul pe care i-l aduc? Să știți că Iubirea Mea este atât de mare încât voi pune deoparte trecutul vostru, greșelile voastre și toate relele voastre. Le voi îngropa în marea Iubirii Mele, ca toate să fie arse, și vom începe împreună o viață nouă, toată în Voința Mea. Care inimă va putea să Mă refuze ținându-Mă la ușă ca să nu accepte vizita Mea paternă? Dacă Mă veți accepta, Eu voi rămâne cu voi ca Tată în mijlocul fiilor Mei; dar trebuie să stăm într-o armonie perfectă și să trăim cu o singură Voință.

Ah, cât suspin, gem, delirez și aproape plâng pentru că vreau ca fiii Mei dragi să stea împreună cu Mine și să trăiască din aceeași Voință a Mea! Sunt în jur de șase mii de ani de lungi suspine și de lacrimi amare ale Sfintei Mele Umanități, pentru că Îmi doresc și vreau ca fiii Mei să stea în jurul Meu, să-i fac fericiți și sfinți.

Ajung chiar să plâng când îi chem; poate se înduioșează de lacrimile Mele, de Iubirea Mea, care Mă sufocă și Mă face să sufăr dureri îngrozitoare. Între gemete și dureri intense repet: Fiii Mei, fiii Mei, unde sunteți? De ce nu veniți la Tatăl vostru? De ce plecați departe de Mine, vagabonzi, săraci, plini de toate mizeriile? Răutățile voastre sunt răni provocate Inimii Mele. Am obosit să vă aștept și pentru că nu veniți și nemaiputându-Mi controla Iubirea care Mă arde, vin Eu să vă caut și să vă aduc marele Dar al Voinței Mele. Ah, vă rog, vă implor, vă conjur, ascultați-Mă, înduioșați-vă din compasiune pentru lacrimile Mele, pentru suspinele Mele arzătoare!

Eu nu vin doar ca Tată, ci vin ca Învățător în mijlocul discipolilor și vreau să fiu ascultat. Vă voi învăța lucruri surprinzătoare, învățături despre Cer, care vă vor aduce lumina ce nu se stinge niciodată, iubirea care vă va arde mereu. Învățăturile Mele vă vor da putere divină, curaj neînfricat, sfințenie care crește mereu, vă vor indica la fiecare pas calea, vor fi conducătoare spre Patria Cerească.

Vin ca Rege în mijlocul popoarelor, dar nu pentru a cere taxe și impozite, nicidecum, ci vin pentru că vreau voința voastră, mizeriile voastre, slăbiciunile voastre, toate răutățile voastre. În aceasta constă Suveranitatea Mea. Vreau tot ce vă face nefericiți, mâhniți, chinuiți, să ascund și să ard totul cu iubirea Mea. Ca Rege darnic, pașnic și mărinimos ce sunt, doresc să vă răsplătesc cu Voința Mea, cu Iubirea Mea cea mai duioasă, cu harurile și fericirea Mea, cu pacea și bucuria cea mai pură.

Dacă Îmi veți da voința voastră, totul este făcut, Mă veți face fericit și veți fi fericiți. Nu aspir la altceva decât ca Voința Mea să domnească în mijlocul vostru. Cerul și pământul vă vor surâde, Mama Mea Cerească va fi pentru voi Mamă și Regină.

Ea cunoscând marele bine pe care vi-l va aduce Împărăția Vrerii Mele și iubindu-vă ca pe niște fii adevărați, călătorește printre popoare și națiuni pentru a le pregăti să primească stăpânirea Împărăției Voinței Mele, pentru a-Mi împlini cele mai arzătoare dorințe și pentru a Mă face să încetez din plâns. A fost Ea care mi-a pregătit popoarele ca să cobor din Cer pe pământ și îi încredințez iubirii sale materne, instruirea sufletelor, popoarelor, pentru a primi un dar atât de mare

De aceea ascultați-Mă; și vă rog, fiii Mei, citiți cu atenție aceste pagini pe care vi le așez înainte și veți simți nevoia să trăiți în Voința Mea. Eu vă voi fi aproape când veți citi, vă voi atinge mintea și inima, încât să înțelegeți și să vă hotărâți să doriți acest Dar al Fiat-ului Meu Divin.


[1] Cine vorbește dintre cele Trei Persoane Divine? Este cu siguranță Dumnezeu Tatăl, dar o face prin Persoana Fiului, Isus Cristos, care este Expresia sau Cuvântul Său, Cuvântul Întrupat și Răscumpărător, Revelarea Paternității Divine și a Iubirii Sale.

Novena de Crăciun în Voința Divină – a IX-a zi, 24 Decembrie

       Miracolul Nașterii lui Isus. Încă de la Întruparea sa și de la Nașterea sa, Isus a trăit răstignit.

            Aflându-mă în obișnuita mea stare, mi-am simțit duhul dus în afara mea. După ce am dat un ocol m-am găsit în interiorul unei peșteri și am văzut-o pe Regina Mamă care a fost în actul de a da la lumină Copilașul Isus. Ce extraordinar miracol! Mi se părea că atât Mama cât și Fiul au fost transmutați într-o lumină foarte pură, dar în acea lumină se vedea foarte bine natura umană a lui Isus, care conținea în sine Divinitatea, care îi va folosi ca voal pentru a acoperi Divinitatea, astfel încât rupând voalul naturii umane era Dumnezeu și acoperit cu acel voal era om, și iată miracolul miracolelor: Dumnezeu și om, om și Dumnezeu, căci fără să-l lase pe Tatăl și pe Duhul Sfânt vine să locuiască cu noi și ia carne omenească, pentru că adevărata iubire nu se desparte niciodată.

            Dar, mi s-a părut că Mama și Fiul în acel moment foarte fericit au rămas ca și cum spiritualizați, și fără cel mai mic deranj Isus a ieșit din sânul matern, revărsându-se amândoi într-un exces de iubire, și anume transformați în Lumină acele trupuri preasfinte, fără cel mai mic obstacol, Isus Lumina a ieșit dinăuntrul luminii Mamei sale, rămânând sănătoși și intacți fie Unul cât și Celălalt, reîntorcându-se apoi la starea naturală. Dar cine poate descrie frumusețea Copilașului, căci în acel moment a nașterii sale înnobila chiar și în exterior razele Divinității? Cine poate descrie frumusețea Mamei, care a rămas în întregime absorbită în acele raze Divine?

            Iar Sfântul Iosif? Mi s-a părut că nu a fost prezent în momentul nașterii, dar că stătea în altă parte a grotei, în întregime absorbit în acel profund Mister, și dacă nu a văzut cu ochii trupului, a văzut foarte bine cu ochii sufletului, pentru că a fost răpit într-un extaz sublim.

            Acum, în momentul în care Copilașul a ieșit la lumină, eu aș fi vrut să zbor pentru a-l lua în brațele mele, dar îngerii m-au oprit, spunându-mi că mai întâi era onoarea Mamei de a-l lua. Deci Preasfânta Fecioară , ca și cutremurată, și-a revenit în sine și din mâinile unui înger l-a primit pe Fiul în brațe, l-a strâns atât de puternic în căldura de iubire în care se afla, încât se părea că ar fi vrut să-l introducă din nou în sânul ei; apoi, voind să dea o izbucnire de iubire arzătoare, l-a pus să sugă la pieptul ei. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce eu eram toată anihilată, așteptând să fiu chemată, pentru a nu primi o altă mustrare de la îngeri. Deci Regina mi-a spus: „Vino, vino să-l iei pe al tău iubit și bucură-te și tu, manifestă-i iubirea ta”.

            Și spunând așa, eu m-am apropiat și Mama mi l-a dat în brațe. Cine poate descrie satisfacția mea, sărutările, tandrețea cu care l-am strâns?

            După ce m-am manifestat puțin, i-am spus: „Iubitul meu, Tu ai supt lapte de la a noastră Mamă, (dar) dă-mi și mie”.

            Iar El, în întregime binevoitor din gura sa a turnat o parte din acel lapte într-a mea iar după aceea mi-a spus: „Iubita mea, eu am fost conceput, unit cu durerea, m-am născut pentru durere și am murit în durere, iar cu acele trei cuie cu care am fost răstignit, am pironit cele trei puteri: intelectul, memoria și voința, ale acelor suflete care doresc să mă iubească, făcându-i să rămână atrași de mine în întregime, pentru că vina i-a făcut să devină infirmi și risipiți (fiind departe) de Creatorul lor, fără nicio frână”.

            Iar în timp ce spunea asta, a dat o privire către lume și a început să plângă pentru mizeriile sale. Eu, văzându-l că plânge, am spus: „Iubitule Copilaș nu distruge cu plânsul tău o noapte atât de fericită pentru cine te iubește. În loc să izbucnești în plâns, să manifestăm cântarea (noastră)”.

            Și spunând așa, am început să cânt; Isus s-a absorbit auzindu-mă cântând și a încetat să plângă, și terminând strofa mea a cântat strofa sa, cu o voce foarte puternică și armonioasă, încât toate celelalte voci au dispărut auzind vocea sa foarte dulce. După aceasta, l-am rugat pe Copilașul Isus pentru Confesorul meu, pentru cei care îmi aparțin și la sfârșit pentru toată lumea, și se părea că El a fost în întregime binevoitor. În acel moment mi-a dispărut iar eu m-am întors în sinea mea. (Volumul 4, 25 Decembrie 1900)

            Continuând să-l văd pe sfântul Copil, am văzut-o pe Regina Mamă într-o parte și pe Sfântul Iosif în cealaltă, adorându-l în mod profund pe pruncul divin. Fiind totul intenționat asupra Lui, mi s-a părut că prezența continuă a micului Copilaș îi ținea absorbiți în extaz continuu, iar dacă au lucrat a fost un miracol pe care Domnul a lucrat în ei, altfel ar fi rămas nemișcați, fără să poată avea grijă de îndatoririle lor externe. Chiar și eu am făcut adorația mea și (apoi) m-am găsit în sinea mea. (Volumul 4, 26 Decembrie 1900)

            Credința în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâlnit opoziții vii, ironii și neînțelegeri din partea necredincioșilor, iudei și păgâni (…) Sensul acestui eveniment este accesibil numai credinței, ceea ce se vede în această «legătură care leagă diferitele mistere» împreună, în ansamblul Misterelor lui Cristos, a Întrupării sale de Paști.

            Sfântul Ignațiu de Antiohia deja dă mărturie despre o asemenea legătură: «Principele acestei lumi a ignorat fecioria Mariei și nașterea ei, precum și moartea Domnului: trei mistere sublime care s-au împlinit în tăcerea lui Dumnezeu».

            MARIA «MEREU FECIOARĂ»

            Profunzimea credinței în maternitatea feciorelnică a determinat Biserica să mărturisească fecioria reală și perpetuă a Mariei chiar în nașterea Fiului lui Dumnezeu făcut om. De fapt, nașterea lui Cristos nu și-a diminuat integritatea virginală, ci a consacrat-o. Liturgia Bisericii o sărbătorește pe Maria ca pe «Aeiparthenos», «întotdeauna Fecioară» (din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 498 și 499)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a VIII-a zi, 23 Decembrie

Isus s-ar fi întrupat oricum dacă nu ar fi trebuit să ne răscumpere, dar ar fi venit glorios ca Rege în fruntea familiei sale.

            „Fiică mică a Vrerii mele Divine, tu trebuie să știi că sunt drepturi absolute al «Fiatului» meu Divin, pentru a ține primatul asupra fiecărui act al făpturii, și cine îi neagă primatul îi îndepărtează drepturile sale divine care îi sunt datorate prin dreptate, pentru că sunt Creatorul vrerii umane. Cine îți poate spune, fiica mea, cât rău poate face o făptură când ajunge să se sustragă din Voința Creatorului său? Vezi, a fost de ajuns un act al primului om de a se sustrage din Voința noastră Divină, încât a ajuns să schimbe soarta generațiilor omenești, nu numai, ci însăși soarta Voinței noastre Divine.

            Dacă Adam nu ar fi păcătuit, Cuvântul Veșnic, care este propria Voință a Tatălui Ceresc, ar fi venit oricum pe pământ glorios, triumfător și stăpânitor, însoțit în mod vizibil de armata îngerească, încât toți trebuia să vedem, și cu splendoarea gloriei sale i-ar fi fascinat pe toți și atrăgându-i pe toți la sine cu frumusețea sa, încoronat ca rege și cu sceptrul comenzii, pentru a fi rege și capul familiei omenești, pentru a-i oferi marea onoare să poată spune: «avem un rege om – Dumnezeu». Mai mult de atât, al tău Isus nu (s-ar) fi coborât din Cer pentru a-l găsi pe omul bolnav, astfel încât dacă nu s-ar fi sustras din Voința mea Divină, nu ar fi existat boli nici de suflet, nici de trup, pentru că a fost voința umană că aproape a înecat de dureri sărmana făptură. «Fiatul» era de neatins de orice durere și astfel trebuia să fie omul. Deci Eu trebuia să vin să-l găsesc pe om fericit, sfânt și cu plinătatea bunurilor cu care l-am creat.

            În schimb a schimbat soarta noastră, pentru că a vrut să facă voința sa, și din moment ce a fost decretat că Eu trebuia să cobor pe pământ – și când Dumnezeu a decretat nu există nimeni care să înlăture -, am schimbat doar modul și aspectul, dar am coborât sub haine foarte smerite, sărac, fără nici un sistem de glorie, suferind, plângând și încărcat de toate mizeriile și durerile omului. Voința umană m-a făcut să vin să-l găsesc pe om nefericit, orb, surd și mut, plin de toate mizeriile, iar Eu, pentru al vindeca, trebuia să le iau asupra Mea; iar pentru a nu-l înspăimânta, trebuia să mă arăt ca unul dintre ei, să-i reunesc și să le ofer medicamentele și remediile necesare. Astfel încât vrerea umană are puterea de a face (omul) fericit sau nefericit, sfânt sau păcătos, sănătos sau bolnav.

            Vezi așadar: dacă sufletul se decide să facă mereu, mereu, Voința mea Divină, și să trăiască în Ea, va schimba soarta sa iar Voința mea Divină va înflori asupra făpturii, o va face prada sa și dându-i sărutul Creației va schimba aspectul și modul, și strângându-l la sânul său îi va spune:

            Mai întâi a spus: „Voința mea Divină s-a întrupat pentru a-l găsi pe omul pierdut. A fost propriu Ea, pentru că Cuvântul înseamnă cuvânt este «Fiat», încât cum în Creație a, spus și am creat, așa în Răscumpărare a vrut și s-a întrupat”. (22 Martie 1929). Cuvântul este Isus (Ioan 1,14) în ceea ce privește „Cuvântul” care exprimă Voința Tatălui, deci este manifestarea sa perfectă („Cine mă vede pe Mine îl vede pe Tatăl”: (Ioan 14,9), din aceeași Natură a Tatălui, dar deosebit de El ca persoană (Cartea Înțelepciunii 7,25-26); Voința Tatălui este de asemenea și Voința Fiului, prin natură.

            Întruparea Cuvântului, Isus Cristos, are trei scopuri:

            1) Să conducă Creația: „El este icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creația, pentru că prin el au fost create toate în ceruri și pe pământ: cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie stăpâniri, fie principate, fie puteri: toate au fost create prin el și pentru el. El este mai înainte de toate și toate subzistă în el. (Coloseni 1,15-17). „Ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: (și anume) să fie reunite toate cele din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos. (Efeseni 1,10)

            2) Pentru a împlini Răscumpărarea: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, între care eu sunt primul” (1Timotei 1,15). „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările diavolului” (1Ioan 3,8).

            3) Și pentru a avea Împărăția sa: „Atunci Pilat i-a zis: „Așadar, ești rege?”. Isus i-a răspuns: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (Ioan 18,37). Îngerul a spus Mariei: „Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Luca 1,32-33).  

            «Să punem totul deoparte, pentru tine și pentru Mine s-au reîntors primele vremuri ale Creației, totul va fi fericire între tine și Mine; vei trăi în casa noastră, ca fiica noastră, în abundența bunurilor Creatorului tău».

            Ascultă, mica mea nou-născută a Voinței mele Divine, dacă omul nu ar fi păcătuit, (dacă nu s-ar fi sustras din Voința mea Divină, Eu aș fi venit pe pământ, dar știi cum? Plin de maiestate, ca atunci când am înviat din moarte, și deși aveam Umanitatea mea asemănătoare omului, unită cu Eternul Cuvânt, dar cu ce diversitate (aș fi venit)? Umanitatea mea înviată era glorificată, înveșmântată de lumină, nefiind supusă nici pătimirii, nici să moară. Eram Divinul Triumfător. În schimb Umanitatea mea înainte să moară a fost supusă, deși de bunăvoie, tuturor durerilor, ba chiar am fost omul durerilor. Și din moment ce omul avea ochii orbiți de vrerea umană, de aceea era încă bolnav, puțini au fost cei care m-au văzut înviat, pentru că (aceasta) a folosit la confirmarea învierii mele. Deci m-am înălțat la Cer pentru a oferi timp omului să ia remediile și medicamentele, astfel încât să se vindece și să se pregătească pentru a cunoaște Voința mea Divină, pentru a trăi nu din a sa, ci din a Mea, astfel voi putea să mă arăt plin de maiestate și de glorie în mijlocul fiilor Împărăției mele. De aceea Învierea mea este confirmarea «Fiat Voluntas tua» (Facă-se Voia ta) precum în Cer așa și pe pământ. După o atât de lungă durere suferită de Voința mea Divină pentru atât de multe secole, de nu a avea împărăția sa pe pământ și stăpânirea sa absolută, era just ca Umanitatea mea să salveze drepturile sale divine și să realizeze al meu și al său scop principal de a forma Împărăția sa în mijlocul făpturilor.  

            Mai mult de atât tu trebuie să știi – pentru a-ți confirma mai bine despre cum a schimbat voința umană soarta sa și pe cea a Voinței Divine – căci în toată istoria lumii numai doi au fost cei care au trăit din Voința Divină fără să o facă niciodată pe a lor: a fost Suverana Regină și Eu. Iar distanța, diversitatea dintre noi și alte făpturi este infinită, atât de mult încât nici măcar trupurile noastre nu au rămas pe pământ; (trupurile noastre) au folosit «Fiatului» Divin ca palat iar El s-a simțit nedespărțit de trupurile noastre, și prin urmare a pretins iar cu forța sa dominantă a răpit trupurile noastre împreună cu sufletele noastre în Patria sa Cerească. Și de ce din toate astea? Întregul motiv este pentru că niciodată voința noastră umană nu a avut un act de viață, dar întreaga stăpânire și terenul de acțiune a fost numai al Voinței mele Divine. Puterea sa este infinită, iubirea sa este de neîntrecut”. (Volumul 25, 31 Martie 1929)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a VII-a zi, 22 Decembrie

           

            Continuă agonia și moartea lui Isus în sânul Mamei sale. Încă de la Întrupare vrea să se ofere tuturor, într-un mod indispensabil.

            Deci, în timp ce mă aflam în această stare, m-am simțit purtată în duh, înăuntrul unei lumini foarte pure, iar în această lumină am văzut-o pe Regina Mamă și pe micul copil Isus în sânul ei feciorelnic. O, Dumnezeule, în ce stare dureroasă se afla iubitul meu Copilaș! Mica sa Umanitate era nemișcată; stătea cu mânuțele și piciorușele nemișcate, fără cea mai mică mișcare. Nu exista spațiu, nici pentru a putea să-și deschidă ochii, nici pentru a putea să respire în mod liber. Era atât de mare imobilitatea, încât părea că este mort, în timp ce era viu. Gândeam în sinea mea: cine știe cât suferă Isus în această stare? Dar Iubita Mamă, văzându-l în propriul ei sân, atât de blocat, pe pruncul Isus?

            Dar, în timp ce gândeam așa, micul meu Copilaș, gemând, mi-a spus: „Fiica mea, durerile pe care le-am suferit în acest sân feciorelnic al Mamei mele sunt de neînchipuit pentru mintea omenească. Dar știi tu care a fost prima durere pe care am suferit-o în primul act al Zămislirii mele și care mi-a persistat toată viața? Durerea morții. Divinitatea mea a coborât din Cer pe deplin fericită, de neatins, de orice durere și de orice moarte. Când am văzut mica mea Umanitate căci de dragul făpturilor a fost supusă morții și durerilor, am simțit atât de viu durerea morții, încât din pură durere aș fi murit cu adevărat, dacă puterea Divinității mele nu m-ar fi susținut cu o minune, făcându-mă să simt durerea morții și continuarea vieții. Astfel încât pentru Mine a fost mereu moarte: am simțit moartea păcatului, moartea binelui în făpturi și chiar moartea lor naturală. Ce chin a fost pentru Mine toată viața mea! Eu, care conțineam viața și eram stăpânul absolut al aceleiași vieți, a trebuit să mă supun pedepsei cu moartea. Nu vezi tu mica mea Umanitate nemișcată și muritoare în sânul Mamei mele dragi? Și nu simți tu în tine însăți cât este de aspră și chinuită durerea de a te simți că mori și nu mori? Fiica mea, este trăirea ta în Voința mea care te face părtașă de moartea continuă a Umanității mele”.

            Deci am petrecut toată dimineața lângă al meu Isus în sânul Mamei mele și l-am văzut că, în timp ce a fost pe punctul de a muri, revenea la viață, pentru a se abandona din nou morții. Ce durere să-l vezi pe pruncul Isus în acea stare!

            După aceasta, noaptea m-am gândit la momentul când dulcele Copilaș a ieșit din sânul matern pentru a se naște în mijlocul nostru. Săraca mea minte s-a pierdut într-un mister atât de profund și în întregime de iubire. Iar dulcele meu Isus, mișcându-se în interiorul meu, și-a întins mânuțele sale mici pentru a mă îmbrățișa și mi-a spus:

            „Fiica mea, actul nașterii mele a fost actul cel mai solemn a întregii Creații. Cerurile și pământul s-au simțit scufundându-se în adorația cea mai profundă la vederea micii mele Umanități, care mi-a păstrat divinitatea ca fiind zidită. Astfel încât momentul nașterii mele a fost un act de tăcere, de o profundă adorație și rugăciune. S-a rugat Mama mea și a fost cuprinsă de forța minunii care a ieșit din ea, s-a rugat Sfântul Iosif, s-au rugat îngerii, și întreaga creație a simțit forța iubirii a puterii mele creatoare reînnoită peste ea.

            Toți s-au simțit onorați și au primit adevărata onoare, pentru că Cel care i-a creat trebuia să se folosească de ei pentru ceea ce era necesar Umanității sale. S-a simțit onorat soarele, trebuind să dea lumina și căldura sa Creatorului său; l-a recunoscut pe Cel care l-a creat, ca adevăratul său Stăpân, și îl sărbătorea și-l onora dându-i lumina sa. S-a simțit onorat pământul, când m-a simțit șezând într-o iesle; s-a simțit atins de mădularele mele firave și a tresăltat de bucurie cu semne miraculoase. Întreaga Creație, (toate ființele create) l-au văzut pe adevăratul lor Rege și Stăpân în mijlocul lor și simțindu-se onorați fiecare voia să-mi ofere misiunea sa. Apa a vrut să-mi potolească setea, păsărelele cu ciripitul și trilurile lor au vrut să mă recreeze, vântul a vrut să mă mângâie, aerul a vrut să mă sărute…, toți au vrut să-mi dea tributul lor nevinovat.

            Numai oamenii nerecunoscători, în ciuda faptului că toți au simțit în ei un lucru neobișnuit, o bucurie, o forță puternică, au fost rezervați și, sufocând totul, nu s-au mișcat. Iar în ciuda faptului că îi chemam cu lacrimi, cu gemete și plâns fără încetare, nu s-au mișcat, cu excepția câtorva păstori. Și totuși am venit pe pământ pentru om, am venit să mă ofer lui, să-l salvez și să-l readuc în Patria mea Cerească. Deci am fost foarte atent pentru a vedea dacă îmi ieșea înainte pentru a primi marele dar a vieții mele divine și umane.

            Astfel încât Întruparea nu a fost altceva decât să mă ofer în ajutorul făpturii. În Întrupare m-am oferit în asistența Mamei mele dragi; la naștere s-a adăugat Sfântul Iosif, căruia i-am oferit în dar viața mea și, din moment ce operele mele sunt eterne și nu sunt supuse să se termine, această Divinitate, acest Cuvânt care a coborât din Cer, nu s-a mai retras de pe pământ pentru a avea ocazia de a se oferi în mod continuu tuturor făpturilor. Atâta timp cât am trăit m-am oferit în mod descoperit, și apoi, cu câteva ore înainte de a muri, am făcut marea minune de a mă lăsa în Preasfântul Sacrament, pentru ca oricine m-ar dori să poată primi marele dar al vieții mele. Nu am ținut cont nici de ofensele pe care mi le-ar fi făcut, nici nu am dat atenție refuzurilor de a nu dori să mă primească. Am spus în sinea Mea: m-am dăruit, nu mai vreau să mă retrag, să-mi facă chiar ceea ce vor, dar voi fi mereu unul de-al lor și la dispoziția lor.

            Fiică, aceasta este natura adevăratei iubiri, lucrând ca Dumnezeu: fermitatea și de a nu se retrage, cu prețul oricărui sacrificiu. Această fermitate în operele mele este victoria mea și gloria mea cea mai mare; și acesta este semnul că făptura lucrează pentru Dumnezeu, este deci fermitatea. Sufletul nu privește în față pe nimeni, nici la dureri, nici în sine, nici la stima sa, nici la făpturi, în ciuda faptului că i-ar putea costa propria viață; el privește numai la Dumnezeu, pentru care și-a stabilit sarcina de a lucra de dragul iubirii sale și se simte victorios să-i ofere din iubire sacrificiul vieții sale pentru el. A nu fi ferm face parte din natura omenească și a lucra omenește. A nu fi ferm este atunci când se lucrează prin vicii și cu vicii. Nestatornicia este slăbiciune și lașitate și nu face parte din natura adevăratei iubiri; de aceea fermitatea trebuie să fie ghidul prin care se lucrează pentru Mine. De aceea în lucrările mele nu mă schimb niciodată; oricare ar fi evenimentele, odată ce este făcut este făcut pentru totdeauna”. (Volumul 17, 24 Decembrie 1924)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a VI-a zi, 21 Decembrie

  Soarta nou-născutului Isus în peștera din Betleem este mai puțin aspră decât în Euharistie, din cauza abandonului creaturilor.

Deci după aceea s-a întors al meu Isus. Era un băiețel tandru. Se tânguia, plângea și tremura de frig și s-a aruncat în brațele mele pentru a fi încălzit. Eu l-am ținut strâns, puternic și, conform obișnuinței mele m-am contopit în Vrerea sa, pentru a găsi gândurile tuturor împreună cu ale mele și încercuindu-l pe Isus care tremura cu adorațiile tuturor inteligențelor create; pentru a găsi privirile tuturor, să-l privească pe Isus și așa să-l distrag din plâns; gurile, cuvintele, vocile tuturor făpturilor, astfel încât toate să-l sărute pentru a-l face să nu mai plângă iar cu respirațiile lor să-l încălzească. În timp ce am făcut asta, pruncul Isus nu mai plângea, a încetat să mai plângă și fiind încălzit mi-a spus:

            „Fiica mea, ai văzut ce m-a făcut să tremur, să plâng și să mă lamentez? Abandonul făpturilor. Tu mi le-ai pus pe toate împrejur. M-am simțit privit, sărutat de toate, iar eu m-am liniștit din plâns. Dar să știi că soarta mea sacramentală este chiar mai grea decât soarta mea din copilărie. Deși peștera era răcoroasă, (dar) era spațioasă, era aer pentru a respira; ostia este atât de mică și chiar rece, că aproape îmi lipsește aerul. În peșteră am avut o iesle cu puțin fân pentru pat; în viața mea sacramentală chiar și fânul îmi lipsește iar pentru pat nu am altceva decât metale tari și de gheață. În peșteră o aveam pe Mama mea dragă, încât de foarte multe ori mă lua cu mâinile sale foarte pure, mă acoperea cu sărutări arzătoare pentru a mă încălzi, îmi liniștea plânsul și mă hrănea cu laptele ei dulce.

            Totul contrar în viața mea sacramentală: nu am o Mamă; dacă mă iau, simt atingerea mâinilor nedemne, mâini care au miros de pământ sau de gunoi… Oh, cum simt duhoarea, mai mult decât bălegarul pe care l-am simțit în peșteră! În loc să mă acopere de sărutări mă ating cu acte nerespectuoase iar în loc de lapte îmi dau fierea profanărilor, a nepăsării, a răcelii. În peșteră Sfântul Iosif a făcut să nu-mi lipsească o lanternă care să facă lumină noaptea; aici în Sacrament, de câte ori nu rămân pe întuneric și noaptea! Oh, cu cât este mai dureroasă viața mea sacramentală! Câte lacrimi ascunse, nevăzute de nimeni, câte plânsete neascultate! Dacă te-a mișcat din milă soarta mea copilărească, cu atât mai mult trebuie să te miște din milă soarta mea sacramentală”. (Volumul 12, 25 Decembrie 1920)

            Gerul nerecunoștinței pe care Isus a găsit-o la naștere: după Mama, prima pe care Isus a chemat-o a fost Fiica sa mică și în ea pe ceilalți fii ai Vrerii sale.

            Aflându-mă în obișnuita mea stare, dulcele meu Isus s-a arătat ca un Băiețel, amorțit tot de frig, și aruncându-se în brațele mele mi-a spus: „Ce frig, ce frig, te rog frumos încălzește-mă, nu mă mai lăsa să îngheț”.

            Eu l-am strâns la inimă spunându-i: „În inima mea dețin Vrerea ta, astfel încât căldura Sa e mai mult decât suficient pentru a te încălzi”.

            Iar Isus mulțumit: „Fiica mea, Vrerea mea conține tot și cine îl deține îmi poate da totul. Voința mea a fost totul pentru Mine: m-a conceput, m-a format, m-a făcut să cresc și m-a făcut să mă nasc, iar dacă Mama mea a contribuit să-mi dea sânge, a putut să o facă din cauza Voinței mele, pe care o conținea absorbită în sine. Dacă nu ar fi avut Vrerea mea nu ar fi putut contribui să formeze Umanitatea mea, astfel încât Voința mea directă și Voința mea absorbită în Mama mea mi-au dat viață. Cel uman nu avea putere asupra Mea să-mi dea nimic, ci numai Vrerea Divină cu a sa respirație m-a alimentat și mi-a dat lumină. Dar tu crezi că a fost aerul rece care m-a înghețat? Ah, nu, a fost răceala inimilor care m-a amorțit și nerecunoștința, căci de când am ieșit la lumină m-a făcut să plâng foarte amar. Dar iubita mea Mamă mi-a liniștit plânsul, deși a plâns chiar și Ea; lacrimile noastre s-au amestecat împreună și dându-ne primele sărutări ne-am manifestat iubirea. Însă viața noastră trebuia să fie durerea și plânsul, și m-a așezat în iesle pentru a mă reîntoarce la plâns și să chem cu ale mele suspine și cu lacrimile mele pe fiii mei; voiam să-i înduioșez cu lacrimile mele și cu gemetele mele să-i fac să mă asculte.

            Dar știi tu cine a fost prima după Mama mea pe care am chemat-o cu lacrimile mele alături de Mine în aceeași iesle, pentru a-mi manifesta iubirea? Erai tu, fiica cea mică a Vrerii mele. Tu ai fost atât de mică încât ai depășit-o pe draga mea Mamă cu ușurință, atât de mult încât te-am putut ține aproape de Mine în aceeași iesle a mea și am putut să revărs lacrimile mele în inima ta; dar aceste lacrimi au pecetluit în tine Vrerea mea și te-au stabilit fiica legitimă a Voinței mele. Inima mea s-a bucurat, văzând că se reîntoarce în tine, inclus în Voința mea, ceea ce în Creație a realizat Vrerea mea. Pentru Mine acesta a fost important și indispensabil; din primul moment al venirii mele la lumina acestei lumi, a trebuit să consolidez drepturile Creației și să primesc gloria, ca și cum făptura nu s-ar fi îndepărtat din Vrerea mea. De aceea pentru tine a fost primul sărut și primele daruri din vârsta mea copilărească”.

            Iar eu: „Iubirea mea, cum a putut fi aceasta, dacă eu nu am existat atunci?”

            Și Isus: „În Voința mea totul exista și toate lucrurile au fost pentru Mine un singur punct. Te-am văzut atunci cum te văd acum, iar toate harurile pe care ți le-am oferit nu sunt altceva decât confirmarea a ceea ce din eternitate ți-a fost oferit; și nu te-am văzut numai pe tine, dar am văzut în tine mica mea familie care va trăi în Vrerea mea. Cât de mulțumit am fost! Aceștia îmi linișteau plânsul, mă încălzeau și, făcându-mi coroană în jur, mă apărau de perfidia celorlalte făpturi”.

            Eu am rămas gânditoare și am avut îndoieli. Și Isus: „Cum, ai îndoieli? Eu nu ți-am spus încă raporturile care sunt între Mine și sufletul care trăiește în Vrerea mea. Deocamdată îți spun că Umanitatea mea trăia dintr-o continuă revărsare a Voinței Divine. Dacă aș da numai o singură respirație care să nu fie însuflețită de Vrerea Divină, ar fi ca și cum m-aș degrada, mi-aș înlătura nobilimea. Acum, cine trăiește în Voința mea este cea mai imediată pentru Mine și (din) tot ceea ce a făcut și suferit Umanitatea mea, este prima care primește roadele și efectele pe care Ea le conține”. (Volumul 13, 25 Decembrie 1921)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a V-a zi, 20 Decembrie

Suferințele lui Isus chiar de la Zămislirea sa, zămislind în Sine toate sufletele ca viață proprie: în realitate a murit pentru fiecare și a suferit durerile tuturor.

            „Fiica Vrerii mele, vino să iei parte la primele dureri și la morțile pe care le-a suferit mica mea Umanitate din partea Divinității mele în momentul Zămislirii mele. Cum am fost conceput, așa am conceput împreună cu Mine toate sufletele trecute, prezente și viitoare ca viață proprie. Am conceput împreună durerile și morțile pe care trebuia să le sufăr pentru fiecare. Trebuia să încorporez totul în Mine: suflete, dureri și moartea pe care fiecare trebuia să le suporte, pentru a spune Tatălui: «Tatăl meu nu vei mai privi făptura, ci numai pe Mine; în Mine le vei găsi pe toate iar Eu voi satisface pentru toți. Câte dureri vrei, Ți le voi oferi. Vrei să suport o moarte pentru fiecare? O voi suporta. Accept totul, atâta timp cât vei da viață tuturor». Iată motivul pentru care a fost necesar o vrere și o putere divină pentru a mă face să sufăr.

            Și din moment ce în Vrerea mea stau în act toate sufletele și toate lucrurile, nu într-un mod teoretic sau intenționat, așa cum ar putea crede unii, dar în realitate i-am ținut în Mine pe toți, care identificați cu Mine, au format însăși viața mea, în realitate am murit pentru fiecare și am suferit durerile tuturor. Este adevărat că concura un miracol a atotputerniciei mele, și imensa minune a Vrerii mele. Fără Voința mea, Umanitatea mea nu ar fi putut găsi și îmbrățișa toate sufletele și nici nu ar fi putut muri de atâtea ori. De aceea, mica mea Umanitate, cum a fost concepută, a început să sufere alternanța durerilor și a morților, iar toate sufletele înotau în Mine, ca într-o mare foarte imensă, și au fost ca mădularele mădularelor mele, sânge din sângele meu și inima Inimii mele.

            De câte ori Mama mea, luând primul loc în Umanitatea mea, simțea durerile mele și morțile mele și murea împreună cu Mine! Cât de dulce mi-a fost să găsesc în iubirea Mamei mele ecoul Meu! Sunt mistere profunde, unde intelectul uman, neînțelegând bine, se pare că se pierde. De aceea, vino în Vrerea mea și ia parte la morțile și la durerile pe care le-am suportat, chiar de când s-a împlinit zămislirea mea. Din aceasta vei putea înțelege mai bine ceea ce îți spun”.

            Nu pot spune cum, m-am găsit în sânul Reginei mele Mamă, unde l-am văzut pe micul prunc Isus mic, mic, dar, deși micuț, conținea totul. Din Inima Lui a țâșnit o săgeată de lumină în a mea, și cum mă pătrundea am simțit că-mi dă moarte și când a ieșit mi-a revenit viața. Fiecare atingere a acelei săgeți producea o durere foarte intensă, încât m-am simțit dezmembrată iar în realitate că mor, iar apoi, cu propria lui atingere, am simțit că retrăiesc; dar eu nu am cuvinte potrivite pentru a mă exprima și de aceea mă opresc. (Volumul 12, 18 Martie 1919)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a IV-a zi – 19 Decembrie

            Divinitatea a fost protagonista Răscumpărării, făcându-l pe Isus să sufere Pătimirea în Umanitatea sa, din primul moment al Zămislirii sale.

            „Vezi, fiica mea, cu ce exces de iubire am iubit făptura. Divinitatea mea a fost geloasă să încredințeze făpturii misiunea Răscumpărării, făcându-mă să sufăr Pătimirea. Făptura a fost neputincioasă să mă facă să mor de atât de multe ori pentru câte făpturi au ieșit și trebuie să iasă la lumina creației și pentru câte păcate de moarte ar fi avut fatalitatea de a săvârși. Divinitatea voia viață pentru fiecare viață de creatură, și viață pentru fiecare moarte care s-a dat reciproc cu păcatul muritor. Cine putea să fie atât de puternic asupra Mea, să-mi dea atât de multe morți, dacă nu Divinitatea mea? Cine ar fi avut puterea, iubirea, statornicia de a mă vedea de atât de multe ori murind, dacă nu Divinitatea mea?

            Făptura s-ar fi obosit și ar fi fost înfrântă. Și să nu crezi că această lucrare a Divinității mele a început târziu, ci de îndată ce s-a împlinit zămislirea mea, în sânul Mamei mele, încât de multe ori simțea durerile mele rămânând martirizată împreună cu Mine. Astfel încât chiar din sânul matern Divinitatea mea a luat sarcina călăului iubitor, pentru că era mai exigent și inflexibil în iubire, atât de mult încât nici măcar un spin nu mi-a cruțat Umanitatea, nici un cui, dar nu ca niște spini, cuiele sau biciuirile pe care le-am suferit în pătimirea pe care mi le-au oferit făpturile, care nu se multiplicau: câte mi-au pus, tot atâtea rămâneau. În schimb, cele ale Divinității mele se multiplicau la fiecare ofensă; astfel încât au fost atât de mulți spini pentru câte gânduri rele erau, atât de multe cuie pentru toate faptele nedemne, atât de multe lovituri pentru toate plăcerile, atât de multe suferințe pentru toate ofensele diferite.

Așadar au fost mări de dureri, spini, cuie și lovituri nenumărate. Înaintea pătimirii pe care mi-a dat-o Divinitatea, în comparație cu ceea ce am pătimit din partea făpturilor în ultima zi a vieții mele, nu a fost altceva decât o umbră, era doar imaginea a ceea ce m-a făcut să sufăr Divinitatea mea în cursul vieții mele. De aceea iubesc atât de mult sufletele, sunt vieți care mă costă, sunt dureri de neînchipuit pentru mintea creată. Așadar intră înăuntrul Divinității mele să vezi și să atingi cu mâna ceea ce am suferit”. (Volumul 12, 4 Februarie 1919)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Novena de Crăciun în Voința Divină – a III-a zi – 18 Decembrie

În Întrupare Isus a unificat Umanitatea în Divinitate, astfel încât făptura să se unească cu El și să ia parte la această unificare.

            „Întruparea mea a unificat umanitatea în Divinitate, și cine încearcă să rămână unit cu Mine din voință, cu fapta și cu inima, încercând să-și desfășoare viața sa conform normei mele, se poate spune că crește în propria mea viață și dezvoltă unificarea făcută de Mine, adăugând mai multe ramuri în arborele Umanității mele. Dacă apoi nu se unește cu Mine, pe lângă faptul că nu crește în Mine, nu oferă nicio dezvoltare altoirii și, din moment ce rămâne cu Mine nu pot avea viață, prin urmare, cu această pierdere se descompune acest altoi”. (Volumul 5, 2 Octombrie 1903)

            În Întrupare Cuvântul s-a unit Crucii; de aceea Crucea formează un fel de întrupare a lui Dumnezeu în suflet și a sufletului în Dumnezeu.

            „Fiica mea, în Creație Eu am dat sufletului imaginea mea, în Întrupare i-am dat Divinitatea mea, divinizând umanitatea. Și întrucât în același act în care Divinitatea s-a întrupat în umanitate, în același moment s-a întrupat în cruce, prin urmare de când am fost conceput (am fost) conceput cu crucea. Astfel încât se poate spune că așa cum crucea a fost concepută cu Mine în Întruparea pe care am făcut-o în sânul Mamei mele, tot așa, crucea formează la fel de multe întrupări ale mele în sânul sufletelor, și cum se formează a mea în suflete, tot așa crucea este întruparea sufletului în Dumnezeu, distrugând în suflet tot ceea ce vine din natura omenească și umplându-l atât de mult cu Divinitatea, astfel încât să formeze un fel de întrupare: Dumnezeu în suflet și sufletul în Dumnezeu”.

            Eu am rămas ca fermecată să aud că crucea este întruparea sufletului în Dumnezeu, iar El a repetat: „Nu spun uniune, ci întrupare, pentru că crucea intră atât de mult în natura omenească, încât face ca natura omenească să devină durere și unde există durere acolo există Dumnezeu, fără a putea fi separați Dumnezeu și durerea; iar crucea, formând acest tip de întrupare, face uniunea mai stabilă și aproape dificilă separarea lui Dumnezeu de suflet, la fel cum este dificil separarea durerii de natura omenească, în timp ce cu uniunea poate apărea cu ușurință separarea. Se poate înțelege că nu sunt adevărate întrupări, ci asemănări ale întrupării”. (Volumul 6, 22 Decembrie 1903)

            Întruparea „reprezentativă” a lui Isus în timp. Și întruparea „mistică” a lui Isus în suflete, până să renască și să fie cunoscut de toți.

            În această dimineață, aflându-mă în obișnuita mea stare a venit Copilul Isus iar eu, văzându-l micuț, micuț, de parcă atunci s-ar fi născut, i-am spus: „Dragul meu, care a fost motivul să te naști atât de mic și care te-a făcut să cobori din Cer în (această) lume?”

            Iar El: „Iubirea a fost cauza; nu numai a mea, dar nașterea mea în timp a fost izbucnirea de iubire a Preasfintei Treimi față de făpturi. Dintr-o izbucnire de iubire a Mamei mele m-am născut din sânul ei, și dintr-o izbucnire de iubire renasc în suflete. Dar această izbucnire vine formată de dorință. De îndată ce sufletul începe să mă dorească, Eu rămân deja conceput; cu cât înaintează mai mult în dorință, așa devin mai mare în suflet; când această dorință umple întregul interior și ajunge să dea pe dinafară, atunci renasc în întregime în om, adică, în minte, în gură, în fapte și în pași. Ba chiar și diavolul se naște în suflete: de îndată ce sufletul începe să dorească și să vrea răul, diavolul este conceput cu lucrările sale perverse, iar dacă această dorință este hrănită, demonul devine mai mare și umple întregul interior cu pasiunile cele mai urâte și mai dezgustătoare, și ajunge să dea pe dinafară, distrugând în întregime omul cu viciile sale. Fiica mea, câte nașteri face diavolul în aceste vremuri foarte triste! Dacă oamenii și demonii ar fi avut putere mi-ar fi distrus nașterile în suflete. (Volumul 6, 24 Decembrie 1903)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…