Aflându-mă în plină confuzie, spuneam cuvinte fără sens și cred că amestecam și greșeli. Săraca mea natură simțea întreaga greutate a stării mele, îi părea patul mai rău decât starea celor condamnați la închisoare[1]; ar fi dorit să se elibereze din această stare, cu adăugarea refrenului meu că nu mai este Voința lui Dumnezeu, de aceea, Isus nu vine și mă gândeam ce trebuie să fac.
În timp ce făceam aceasta, răbdătorul meu Isus a ieșit din interiorul meu, dar cu un aspect grav și serios care îmi provoca teamă și mi-a spus: „Ce gândești că aș face Eu dacă M-aș găsi în starea ta?” În interiorul meu spuneam: „Sigur, Voința lui Dumnezeu”. Și El din nou: „Ei bine, asta să faci tu”. Și a dispărut.
Era atât de mare gravitatea [cuvintelor spuse de], Domnul nostru, încât simțeam toată puterea cuvântului Său, nu numai creator, ci și[2] distructiv. Interiorul meu a rămas atât de cutremurat de aceste cuvinte, deprimat, amărât, încât nu făceam altceva decât să plâng; mai ales că mi-am amintit de gravitatea cu care Isus îmi vorbise, încât nu îndrăzneam să spun „vino”.
Deci, fiind în această situație, în timpul zilei mi-am făcut meditația fără să-L întreb, iar când a venit cu un aspect dulce, totul s-a schimbat în comparație cu acea dimineață, și mi-a spus: „Fiica Mea, ce dezastru, ce dezastru este pe cale să se întâmple”. Și în timp ce spunea astfel, îmi simțeam întregul interior transformat, deoarece nu venea pentru altceva, decât pentru pedepse.
Între timp, vedeam patru persoane venerabile care plângeau la cuvintele spuse de Isus; dar binecuvântatul Isus, voind să se distragă, a spus puține cuvinte despre virtuți și a adăugat: „Există anumite fervori și anumite virtuți care seamănă cu acei puieți care cresc în jurul anumitor copaci, care nefiind bine înrădăcinați în trunchi, când e un vânt violent, un îngheț puțin mai puternic, se usucă și, deși după un timp pot să înverzească din nou, fiind supuși intemperiilor aerului, se transformă și niciodată nu vor ajunge copaci. La fel și acele fervori și acele virtuți care nu sunt bine înrădăcinate în trunchiul arborelui ascultării, adică în trunchiul arborelui Umanității Mele, care a fost ascultare totală: [ele] în necazuri, în vătămări, se usucă imediat și nu vor produce niciodată roade pentru viața veșnică”.
[1] Să ne dăm seama de ceea ce a fost pentru Luisa să-și petreacă întreaga viață, mai mult de 64 de ani, în mod voluntar într-un pat.
[2] Luisa scrie „de asemenea, și”.
