V4.65 În problema obișnuită a suferinței Luisei pentru starea ei, Isus îi dă răspunsul: „Ce aș fi făcut în locul tău?” Elanurile și virtuțile care nu sunt bine înrădăcinate în ascultare (9 aprilie 1901) 9 aprilie 1901

            Aflându-mă în plină confuzie, spuneam cuvinte fără sens și cred că amestecam și greșeli. Săraca mea natură simțea întreaga greutate a stării mele, îi părea patul mai rău decât starea celor condamnați la închisoare[1]; ar fi dorit să se elibereze din această stare, cu adăugarea refrenului meu că nu mai este Voința lui Dumnezeu, de aceea, Isus nu vine și mă gândeam ce trebuie să fac.

            În timp ce făceam aceasta, răbdătorul meu Isus a ieșit din interiorul meu, dar cu un aspect grav și serios care îmi provoca teamă și mi-a spus: „Ce gândești că aș face Eu dacă M-aș găsi în starea ta?” În interiorul meu spuneam: „Sigur, Voința lui Dumnezeu”. Și El din nou: „Ei bine, asta să faci tu”. Și a dispărut.

            Era atât de mare gravitatea [cuvintelor spuse de], Domnul nostru, încât simțeam toată puterea cuvântului Său, nu numai creator, ci și[2] distructiv. Interiorul meu a rămas atât de cutremurat de aceste cuvinte, deprimat, amărât, încât nu făceam altceva decât să plâng; mai ales că mi-am amintit de gravitatea cu care Isus îmi vorbise, încât nu îndrăzneam să spun „vino”.

            Deci, fiind în această situație, în timpul zilei mi-am făcut meditația fără să-L întreb, iar când a venit cu un aspect dulce, totul s-a schimbat în comparație cu acea dimineață, și mi-a spus: Fiica Mea, ce dezastru, ce dezastru este pe cale să se întâmple”. Și în timp ce spunea astfel, îmi simțeam întregul interior transformat, deoarece nu venea pentru altceva, decât pentru pedepse.

            Între timp, vedeam patru persoane venerabile care plângeau la cuvintele spuse de Isus; dar binecuvântatul Isus, voind să se distragă, a spus puține cuvinte despre virtuți și a adăugat: „Există anumite fervori și anumite virtuți care seamănă cu acei puieți care cresc în jurul anumitor copaci, care nefiind bine înrădăcinați în trunchi, când e un vânt violent, un îngheț puțin mai puternic, se usucă și, deși după un timp pot să înverzească din nou, fiind supuși intemperiilor aerului, se transformă și niciodată nu vor ajunge copaci. La fel și acele fervori și acele virtuți care nu sunt bine înrădăcinate în trunchiul arborelui ascultării, adică în trunchiul arborelui Umanității Mele, care a fost ascultare totală: [ele] în necazuri, în vătămări, se usucă imediat și nu vor produce niciodată roade pentru viața veșnică”.


[1] Să ne dăm seama de ceea ce a fost pentru Luisa să-și petreacă întreaga viață, mai mult de 64 de ani, în mod voluntar într-un pat.

[2] Luisa scrie „de asemenea, și”.

V4.53 Răbdarea este cheia celorlalte virtuți (31 ianuarie 1901)

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus nu venea, dar după multe așteptări, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, răbdarea este superioară purității, pentru că sufletul fără răbdare, foarte ușor se dezlănțuie și este dificil să rămână pur și când o virtute are nevoie de cealaltă pentru a avea viață, se spune că aceasta este superioară celeilalte[1]; într-adevăr se poate spune că răbdarea nu este doar custodia purității, ci este scara pentru a urca pe muntele tăriei, încât, dacă vreunul ar urca fără scara răbdării, ar cădea imediat de la cea mai înaltă [treaptă] la cea mai joasă.

            Mai mult de atât, răbdarea este germenul perseverenței și acest germen produce ramuri numite fermitate. Oh, cât de ferm și de stabil este sufletul răbdător în binele întreprins! Nu-l interesează ploaia, gerul, gheața, focul, dar tot interesul lui este să ducă la bun sfârșit binele început, pentru că nu există o absurditate mai mare a celui căruia astăzi îi place să facă un bine, iar mâine, pentru că nu-i mai place, îl lasă [deoparte]. Ce s-ar spune despre un ochi, care timp de o oră vede, și timp de altă oră rămâne orb, despre o limbă care acum vorbește și după aceea rămâne mută? Ah, da, fiica Mea, doar răbdarea este cheia secretă pentru a deschide tezaurul virtuților. Fără secretul acestei chei, celelalte virtuți nu ies să dea viață sufletului și să-l înnobileze”.


[1] Luisa spune: „aceea (este) superioară acesteia”. În mod evident este o eroare datorită neatenției.

V3.96 Problema Luisei, de a accepta Vrerea Domnului în ceea ce privește pedepsele. Pacea se găsește doar în Vrerea Sa. Goliciunea sufletelor, redusă la o stare monstruoasă (16 iulie 1900)

            În această dimineață, adorabilul meu Isus nu venea. După o lungă așteptare a venit și mi-a spus: Fiica Mea, cel mai bun lucru este să te reașezi în Mine și în Vrerea Mea, astfel că reașezându-te în Mine, Eu, fiind pace, chiar dacă M-ai vedea trimițând pedepse, ai rămâne în pace, fără să te simți tulburată”.

            Iar eu: „Ah, Doamne, mereu vorbești de pedepse. Potolește-te o dată și nu mai flagela. Și apoi, în ce privește aceasta, nu pot să mă așez în Vrerea Ta”.

            Și El a adăugat: „Nu Mă pot liniști. Ce ai spune dacă ai vedea o persoană goală care, în loc să-și acopere goliciunea, s-ar îngriji să se orneze cu tot felul de lucruri banale, lăsând cele mai necesare părți expuse goliciunii?”

            Și eu: „M-aș îngrozi să o văd și cu siguranță aș critica-o aspru”.

            Și El: „Ei bine, așa sunt sufletele, complet dezbrăcate, nu mai au virtuți ca să le acopere, așadar este necesar să le lovesc, să le biciuiesc, să le dezbrac, să le fac să reintre în ele însele și să le facă să aibă grijă să-și acopere goliciunea sufletelor lor, mai necesare decât trupul. Și dacă Eu nu aș face aceasta, aș avea grijă, ca persoana pe care o învinovățeai, pentru banalitățile, care sunt lucrurile referitoare la trup, nu aș fi atent la lucrul cel mai esențial, care este sufletul, pe care l-au redus atât de monstruos, încât nu se mai recunoaște”.

            După aceea îmi părea că ținea în mână o coardă și, punând-o, în jurul gâtului meu, mă lega și apoi îl lega pe al Său de aceeași coardă, apoi la fel a făcut cu inima și cu mâinile, și cu aceasta părea că m-ar lega cu totul de Vrerea Sa. Făcând acestea, a dispărut.