harul

V4.80 Iubirea binecuvântaților din Cer și a călătorilor de pe pământ pentru Isus; aceștia pot să o exercite și să o facă să crească (6 august 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, adorabilul meu Isus s-a arătat foarte suferind și ofensat încât era de plâns; L-am strâns la piept și i-am spus: „Dulcele meu Bine, cât de amabil și dorit ești! Cum de nu Te iubesc oamenii, ba chiar, Te ofensează. Iubindu-Te, totul se găsește și cine Te iubește, conține toate bunurile, dar neiubindu-Te orice bine este departe de noi; totuși cine este cel care Te iubește? Dar oh, comoara mea dragă, lasă deoparte ofensele oamenilor și pentru moment să ne manifestăm iubirea unul față de celălalt”.

            Atunci Isus a chemat întreaga curte cerească să fie spectatoarea iubirii noastre și a spus:„Iubirea întregului Cer nu M-ar răsplăti și mulțumi, dacă nu ar fi fost și a ta unită [cu a lor], mai mult de atât, acea iubire este proprietatea Mea pe care nimeni nu Mi-o poate lua, dar iubirea călătorilor [a sufletelor] este ca o proprietate pe care aș vrea să o dobândesc; și din moment ce Harul meu face parte din Mine, Ființa Mea intrând în inimi și fiind foarte activă, călătorii pot să facă un angajament de iubire, iar acest angajament mărește proprietatea iubirii Mele; iar Eu simt un astfel de gust și plăcere, încât, dacă Mi-ar lipsi, aș fi plin de amărăciune. Iată, că fără iubirea ta, iubirea întregului Cer nu M-ar mulțumi pe deplin, iar tu să știi să te angajezi bine în iubirea Mea, pentru că, iubindu-Mă în toate, Mă vei face fericit și mulțumit”.

            Cine poate spune cât de uimită am rămas să aud aceasta și câte lucruri înțelegeam despre această iubire? Dar limba mea începe să se bâlbâie, de aceea pun punct.

V4.71 Semnele că sufletul posedă Harul (30 iunie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

Aflându-mă în starea mea obișnuită, preadulcele meu Isus s-a arătat pentru puțin [timp], complet contopit în mine, și mi-a spus: „Fiica Mea, vrei să cunoști care sunt semnele pentru a ști dacă sufletul posedă harul Meu?”

Și eu: „Doamne, după cum îi place bunătății Tale Preasfinte”.

Așadar, a răspuns: „Primul semn pentru a vedea dacă sufletul deține harul Meu, este că în ceea ce poate auzi sau vedea în exterior și care îi aparține lui Dumnezeu, el simte în interior o dulceață, o suavitate total divină, incomparabil cu orice lucru lumesc, uman. Se întâmplă ca acelei mame, care chiar și din respirație, din voce, cunoaște ceea ce naște din viscerele ei în persoana unui fiu și se bucură nespus; ca două prietene apropiate, care conversând împreună își dezvăluie aceleași sentimente, înclinații, bucurii, amărăciuni și găsind sculptate aceleași lucruri una în cealaltă, simt o plăcere, o bucurie și primesc atât de multă iubire, încât nu sunt în stare să se detașeze. La fel, harul interior care se află în suflet, văzând din exterior nașterea din propriile sale viscere, adică în a se găsi în aceleași lucruri care formează esența lui, se potrivesc împreună cu ele și fac în așa fel ca sufletul să simtă o astfel de bucurie și dulceață atât de mare, încât nu se poate exprima.

Prin vorbirea despre sufletul care posedă harul și este pașnic, reprezintă al doilea semn și are virtutea de a insufla pacea în alții; aceleași lucruri, spuse de cei care nu posedă harul, nu dau nicio impresie și nicio pace; în timp ce, spuse de cei care posedă harul, lucrează în mod minunat și redau pacea sufletelor. Apoi, fiica Mea, harul dezbracă sufletul de orice și face din umanitate un văl pentru a fi acoperit, încât, dacă acel văl este sfâșiat, se găsește Paradisul în sufletul celui care îl posedă.

Prin urmare, nu este de mirare că în acel suflet se găsește adevărata umilință, ascultarea și multe altele, deoarece din sine nu mai rămâne nimic decât un simplu văl și vede cu claritate că în sinea lui se află tot harul care acționează, care ține în ordine toate virtuțile și îl face să aibă o constantă atenție față de Dumnezeu”.

V4.23 Criteriul pentru a recunoaște că ceea ce se lucrează în Luisa vine de la Dumnezeu și nu de la diavol. Clarificarea asupra pedepselor. Ascultarea vrea să înlocuiască rațiunea umană cu cea Divină (22 octombrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață eram complet deprimată și cu teamă că nu ar fi binecuvântatul Isus cel care a lucrat în mine, ci diavolul, dar cu toate acestea nu m-am putut abține să nu-L caut și să nu-L doresc și de îndată ce s-a gândit să vină, mi-a spus: „Cine este cel care dă siguranță că iese soarele, dacă nu lumina care risipește întunericul nocturn și căldura care se răspândește în aceeași lumină? Dacă s-ar spune că soarele a ieșit și cu aceasta s-ar vedea mai dens întunericul nopții și nu s-ar simți nicio căldură, ce ai spune? Că cel ce a ieșit nu este adevăratul soare, ci unul fals, deoarece efectele soarelui nu sunt văzute. Deci, dacă vederea Mea te scapă de întuneric și îți arată lumina adevărului, simțind căldura harului Meu, de ce vrei să-ți storci creierul gândindu-te că nu sunt Eu care lucrez în tine?”

            Doar, pentru că așa vrea ascultarea adaug, că data trecută mă gândeam: „Dacă într-adevăr ar apărea atât de multe pedepse pe care le-am scris în aceste cărți, cine va avea inimă să asiste la așa ceva?”

            Și binecuvântatul Domn m-a făcut să înțeleg cu claritate că unele se vor întâmpla în timp ce sunt încă pe acest pământ, altele după moartea mea, iar altele vor fi cruțate parțial. Deci m-am simțit puțin mai ușurată, gândind că nu urma să le văd pe toate.

            Iat-o mulțumită pe doamna ascultare, care începuse să se încrunte, să se plângă și să se înfurie; încât părea că această binecuvântată domnișoară nu vrea să se adapteze în vreun fel rațiunii umane, nu vrea să se învăluie în nicio circumstanță, ba chiar nu are deloc dreptate, și este destul de dureros să ai de-a face cu cineva care nu are dreptate. Pentru a rămâne într-o formă bună este necesar să se piardă propria rațiune, pentru că domnișoara începe să se laude: „Eu nu am nicio rațiune umană, de aceea nu știu să mă adaptez uzului uman; rațiunea Mea este divină, și oricine vrea să trăiască în pace cu Mine este absolut necesar să o piardă pe a lui, pentru ca să o obțină pe a Mea”.

Iată cât de bine gândește domnișoara, ce-ar mai fi de spus? Este mai bună tăcerea, pentru că, oricum ar fi, vrea întotdeauna să aibă dreptate și se mândrește cu faptul de a nu-ți da dreptate.

V3.111 Sufletele care își trăiesc propria viață interioară nu pot fi tulburate (31 august 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită și văzând că adorabilul meu Isus nu vine, eram complet tristă și puțin îngrijorată din ce cauză nu vine. Apoi, după foarte multă așteptare a venit și văzând că din mâini îi țâșnea sânge, L-am rugat ca din mâna stângă să-și reverse sângele asupra lumii, spre folosul păcătoșilor care erau pe cale să moară și în primejdie de a se pierde și din mâna dreaptă să-și reverse sângele Său peste Purgatoriu. Iar El, ascultându-mă cu bunăvoință, s-a cutremurat și a vărsat sânge peste o parte și peste cealaltă.

După aceea mi-a spus: „Fiica Mea, în sufletele [care trăiesc o viață] interioară nu pot exista tulburări, iar dacă intră [tulburarea] este pentru că ies din ele însele. Procedând astfel, sufletul devine propriul lui călău, pentru că ieșind din sine, se lipește de atâtea lucruri care nu-L privesc și care nu sunt de la Dumnezeu și, uneori și de lucrurile care privesc adevăratul bine al sufletului; deci, întorcându-se în sine și purtând lucruri care îi sunt străine, el se sfâșie de unul singur și, cu aceasta, ajunge să se îmbolnăvească atât pe sine cât și Harul. Prin urmare, să rămâi mereu în tine și vei fi întotdeauna calmă”.

            Cine poate spune cât de clar înțelegeam și cât adevăr găseam în aceste cuvinte ale lui Isus? Ah, Doamne, dacă binevoiești să mă înveți, dă-mi harul să mă folosesc de sfintele Tale învățături, altfel totul va fi pentru osânda mea.

V3.75 Iubirea și harul lui Dumnezeu îl învăluie pe om în cele mai profunde intimități, dar omul respinge acest curent. Explicația suferinței Luisei, „Noul Iob”, prin a nu-L vedea pe Isus sau a nu-l vedea clar (27 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, simțindu-mă mai îndurerată ca niciodată de privarea supremului meu Bine, atunci când mi s-a prezentat, mi-a spus: „Așa cum un vânt impetuos învăluie oamenii și pătrunde până în măruntaie, încât să cutremure întreaga persoană, tot astfel, iubirea Mea și harul Meu, plutind pe aripile vântului, învăluie și pătrunde în inimă, în minte și în profunzimea omului. Cu toate acestea, omul nerecunoscător Îmi respinge harul și Mă ofensează. Cât de amară Îmi este durerea!”

            Eram cu totul confuză și anihilată în mine și nu îndrăzneam să spun un cuvânt. Doar gândeam: „Cum de nu vine? Și chiar dacă a venit nu Îl văd clar, îmi pare că mi-am pierdut claritatea. Cine știe dacă îi voi vedea dezvăluită frumusețea Feței Sale, ca înainte?”

            În timp ce gândeam așa, bunul meu Isus a adăugat: „Fiica Mea, de ce ți-e teamă, dacă starea ta este „in excelsis” [în înălțimea cerurilor] pentru uniunea vrerilor noastre?”

            Și dorind să mă înveselească și să compătimească starea mea dureroasă, mi-a spus: „Tu ești noul Meu Iob1. Nu te deprima prea mult, dacă nu Mă vezi clar. Ți-am spus încă de zilele trecute, că nu vin ca de obicei, pentru că vreau să pedepsesc oamenii, și dacă tu m-ai vedea clar, ai înțelege ce fac și, din moment ce inima ta s-a transplantat în a Mea, știu ce ai putea să suferi, așa cum suferă Inima Mea, pentru că Mă văd obligat să pedepsesc creaturile Mele. Deci, ca să te scutesc de aceste dureri, nu Mă arăt cu claritate”.

            Cine poate spune sfâșierile pe care le-a lăsat sărmanei mele inimi? Ah, Doamne, dă-mi puterea să suport durerea!

  1. Iob 1,6-8:
    6 Dar a fost o zi când au venit fiii lui Dumnezeu să stea înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. 7 Domnul i-a zis lui Satana: „De unde vii?”. Satana i-a răspuns Domnului şi a zis: „Am străbătut pământul şi m-am plimbat pe-acolo”. 8 I-a zis Domnul lui Satana: „Ai băgat de seamă că nu este nimeni ca slujitorul meu Iob: integru şi drept, se teme de Dumnezeu şi se fereşte de rău”.  ↩︎

The soul which surrenders itself to God, entirely, becomes a channel of God’s life and joy to others.

 T-00791-BW. Artist: Elizabeth Wang

V3.60 Pașaportul, pentru a intra în Beatitudine [Fericire], în această viață trebuie să aibă semnătura resemnării, umilinței și ascultării. Complot împotriva Bisericii (16 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire”.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.

Illustration by Elizabeth Wang, T-00228-BW, I must shelter those who come to me for comfort, even though my heart is like a mud hut, not yet a palace!, copyright © Radiant Light 2006, http://www.radiantlight.org.uk

V3.33 Harul, corespunderea cu Harul și umilința (31 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce a venit de mai multe ori, dar întotdeauna în tăcere, simțeam un gol și o durere pentru că nu auzeam vocea preadulce a blândului meu Isus, și El, reîntorcându-se pentru a mă mulțumi, mi-a spus: „Harul este viața sufletului. Așa cum sufletul dă viață trupului, tot așa harul dă viață sufletului. Dar nu este suficient ca trupul să aibă viață, conținând doar sufletul, are nevoie totuși de un aliment pentru a se hrăni și pentru a crește, ca să ajungă la statura potrivită. Tot astfel, nu este suficient pentru suflet să aibă har pentru a avea viață, ci este nevoie de un aliment pentru a-l hrăni ca să ajungă la o statură adecvată; și care este acest aliment? Este corespunderea [cu Harul]; harul și corespunderea formează acel lanț inelat care îl conduce spre Cer și în măsura în care sufletul corespunde harului, el formează verigi ale acestui lanț”.

            Apoi a adăugat: „Care este pașaportul pentru a intra în împărăția harului? Este umilința. Sufletul, uitându-se mereu la propriul lui nimic și văzându-se că nu este altceva decât praf și vânt, își va pune toată încrederea în har, ca să devină stăpân, iar harul, preluând controlul asupra întregului suflet, îl conduce pe calea tuturor virtuților și îl aduce pe culmea perfecțiunii”.            

Ce va fi sufletul fără har? Îmi părea ca și cum trupul fără suflet devine mirositor și din el ies viermi și putregai din toate părțile, încât se face obiectul groazei pentru vederea umană. Tot astfel sufletul, fără har, devine atât de dezgustător încât îngrozește vederea, nu a oamenilor, ci a lui Dumnezeu de trei ori Sfânt. Ah, Doamne, eliberează-mă de atâta nefericire și de monstrul oribil al păcatului!

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.