După ce am petrecut zile foarte amare de lipsă, mă simțeam obosită și fără forțe, deși mi-am oferit acele suferințe spunând: „Doamne, Tu știi cât mă costă să stau fără Tine, dar mă resemnez Voinței Tale Sfinte, oferind această durere foarte amară, prin care să-Ți demonstrez iubirea mea și ca să Te calmezi. Aceste plictiseli, tulburări, slăbiciuni, răceli pe care le simt, intenționez să Ți le trimit ca mesageri de laudă și de reparări pentru mine și pentru toate creaturile. Aceasta am și aceasta Îți ofer. Cu siguranță că Tu accepți sacrificiul bunăvoinței, când Ți se oferă ceea ce se poate, fără nicio rezervă, dar vino, că nu mai pot”.

            Deseori am fost tentată să mă conformez Dreptății și gândeam că motivul absenței Sale eram eu, pentru că zilele trecute Isus mi-a spus că, dacă nu m-aș fi conformat, L-aș fi obligat să nu vină și să nu-mi mai spună nimic și pentru a evita nemulțumirea mea, nu mă lăsa sufletul să fac acest lucru, și mai mult de atât, ascultarea nu permitea.

            În timp ce mă aflam în aceste amărăciuni, mai întâi a venit o lumină cu o voce, care spunea: „În măsura în care omul se implică în lucrurile pământești, în acest fel se îndepărtează și pierde stima bunurilor veșnice. Le-am dat bogățiile pentru a fi folosite pentru sfințirea lor, dar le-au folosit pentru a Mă ofensa și a forma un idol pentru inima lor: iar Eu îi voi distruge pe ei și bogățiile împreună cu ei”.

            După aceasta, L-am văzut pe preaiubitul meu Isus foarte suferind, supărat și indignat pe oameni, încât provoca teroare. Eu, imediat am început să-i spun: „Doamne, îți ofer rănile Tale, sângele Tău, folosirea preasfântă a Preasfintelor Tale simțuri pe care le-ai avut în timpul vieții Tale muritoare, pentru a-Ți repara ofensele și folosirea rea a simțurilor pe care Ți le aduc creaturile”.

            Și Isus, luând un aspect serios și aproape tunător, a spus: „Știi cum au devenit simțurile creaturilor? Ca acele mugete ale animalelor feroce, care îi îndepărtează pe oameni cu urletele lor, în loc să-i apropie. Este atât de mare putreziciunea și mulțimea păcatelor care izvorăsc din simțurile lor, încât Mă obligă să fug de ele”.

            Și eu: „Ah! Doamne, cât de indignat Te văd! Dacă vrei să continui să trimiți pedepse, atunci vreau să vin [la Tine]; dacă nu, vreau să ies din această stare. La ce bun să rămân, dacă nu mă mai pot oferi ca victimă pentru a-i cruța pe oameni?”Și El, vorbindu-mi serios, că m-am simțit îngrozită, mi-a spus:„Tu vrei să atingi cele două extreme: fie că îmi ceri să nu fac nimic, fie că vrei să pleci [din lume]. Nu te mulțumești ca oamenii să fie parțial cruțați? Crezi că orașul Corato este mai bun sau mai mic în a Mă ofensa? Și faptul că l-am cruțat în comparație cu atâtea orașe, este ceva nesemnificativ? Așadar, mulțumește-te și liniștește-te și, în timp ce Mă voi ocupa să pedepsesc oamenii, tu însoțește-Mă cu suspinele și suferințele tale, rugându-Mă, ca aceste pedepse să determine popoarele să se convertească”.

            În această dimineață m-am simțit puțin tulburată și complet anihilată. Mă vedeam ca și cum Domnul ar vrea să mă alunge de la Sine. O, Dumnezeule, ce durere sfâșietoare este aceasta! În timp ce mă aflam în această stare, binecuvântatul Isus a venit, ținând în mână o mică sfoară și lovind inima mea de trei ori, mi-a spus: „Pace, pace, pace. Tu [trebuie] să știi că împărăția Speranței este o împărăție de pace și dreptul acestei speranțe este dreptatea! Tu, când vezi, că Dreptatea Mea se înarmează împotriva oamenilor, intră în împărăția Speranței și, învăluindu-te cu cele mai puternice calități pe care le deține, urcă-te pe tronul Meu și fă tot ce poți pentru a-Mi dezarma brațul armat; și aceasta o vei face cu vocile cele mai elocvente, mai tandre, mai miloase, cu rațiunile cele mai capabile, cu rugăciunile cele mai înflăcărate pe care însăși Speranța ți le va dicta. Și când vezi aceeași speranță cum sprijină anumite drepturi ale Dreptății, care sunt în mod absolut necesare și voind să cedeze, ar fi ca un afront pentru sine, așa că aceasta nu se poate întâmpla niciodată, atunci, conformează-te Mie și cedează dreptății”.

            Iar eu, mai mult decât îngrozită, pentru că trebuia să cedez dreptății, i-am spus: „Ah, Doamne, cum pot face asta? Ah, pare imposibil. Singurul gând că trebuie să pedepsești oamenii, care sunt imaginile Tale, nu-l pot tolera; cel puțin dacă ar fi fost creaturi care să nu-Ți aparțină! Și totuși acesta [aspect] nu este nimic, dar sunt pe cale să-ți spun că ceea ce mă chinuie mai mult este că trebuie să Te văd pe Tine lovit de Tine însuți, pălmuit, biciuit, îndurerat de Tine însuți, pentru că pedepsele vor coborî asupra membrelor Tale, nu asupra altora, și prin urmare, chiar Tu vei suferi. Spune-mi, unicul meu Bine, cum va putea rezista inima mea, să Te vadă suferind, lovit de Tine însuți? Dacă creaturile Te fac să suferi, sunt doar creaturi și este mai tolerabil, dar această [situație] este foarte grea încât nu o pot suporta, de aceea nici nu mă pot conforma cu Tine, nici să cedez”.

            Și El, plin de milă și foarte copleșit de cuvintele mele, având un aspect trist și binevoitor, mi-a spus: „Fiica Mea, ai dreptate că voi rămâne lovit în propriile Mele membre, astfel că auzindu-te vorbind, Îmi simt toate viscerele emoționate și acționez din milostivire, și inima mi-o simt răbufnind de tandrețe, dar, crede-Mă, că pedepsele sunt necesare, și dacă tu nu vrei să Mă vezi acum lovit, Mă vei vedea lovit mai teribil după aceea, pentru că Mă vor ofensa mai mult, și aceasta ți-ar displăcea mai mult, așa-i? De aceea, conformează-te Mie, altfel Mă vei obliga să nu-ți mai spun nimic pentru a nu vedea că-ți pare rău și cu aceasta Îmi vei refuza alinarea pe care o am conversând cu tine. Ah, da, Mă vei reduce la tăcere, fără să am cu cine să-mi destăinui durerile Mele!”

            Cine poate spune cu câtă amărăciune am rămas din aceste cuvinte ale Sale? Și Isus, dorind să mă distragă din tristețea mea, a început să vorbească din nou despre speranță, spunându-mi:„Fiica Mea, nu te tulbura, speranța este pace; și în momentul în care fac dreptate, stau într-o pace perfectă, la fel și tu, cufundându-te în speranță, să stai în pace”.

            Sufletul care se află în speranță, întristându-se, tulburându-se, descurajându-se ar intra în nenorocirea celui care, în timp ce deține milioane și milioane de monede și este chiar și regele diferitelor împărății, inventează și se plânge spunând: «Din ce trebuie să trăiesc? Cum trebuie să mă îmbrac? Vai, mor de foame! Sunt atât de nefericit! Mă voi reduce la cea mai cruntă mizerie și voi sfârși pierind!» Și în timp ce spune acestea, plânge, suspină și își petrece zilele lui triste, demoralizat, cufundat în cea mai mare tristețe și încă ce este mai rău despre acesta este că, mergând în ținuturile lui și văzându-și comorile, în loc să se bucure, mai mult se întristează, gândind la sfârșitul destinului lui, și văzând hrana nu vrea s-o atingă pentru a prinde puteri și dacă cineva vrea să-l convingă făcându-l atent, și arătându-i bogățiile lui, pentru a nu cădea în cea mai cruntă mizerie [sufletul] nu se convinge, rămâne stupefiat și își plânge și mai mult soarta lui tristă. Deci, ce ar spune oamenii despre acesta? Că este nebun, deoarece se vede că nu are rațiune, că și-a pierdut mințile. Motivul este clar, nu poate fi altul. Totuși se poate ca acest suflet să cadă în nenorocirea imaginației; dar în ce fel? Dacă ar ieși din împărățiile lui și ar abandona toate bogățiile lui, ar merge pe pământuri străine, în mijlocul barbarilor, unde nimeni nu ar binevoi să-i dea o firimitură de pâine: și iată că fantezia s-a verificat; ceea ce era fals, acum este adevărat. Dar cine a fost cauza? Pe cine să învinovățești de o schimbare a unei stări atât de triste? Perfidia și voința lui încăpățânată. Așa este un suflet care se află în posesia speranței: a se dori tulburarea, descurajarea este de fapt cea mai mare nebunie”.

            Și eu: „Ah, Doamne, cum se poate ca un suflet să stea mereu în pace trăind în speranță? Dacă un suflet comite un păcat, cum poate sta în pace?”

            Și Isus: „Când sufletul păcătuiește, a părăsit deja împărăția speranței, pentru că păcatul și speranța nu pot sta împreună. Orice rațiune vrea să spună că fiecare este obligat să respecte, să păstreze și să cultive ceea ce este al lui. Cine este acel om care merge la proprietățile lui și arde tot ce posedă? Cine este cel care nu îngrijește cu gelozie lucrul lui? Cred că nimeni.

            Deci sufletul care trăiește în speranță, păcătuind, deja ofensează speranța; dacă ar fi în puterea lui, ar arde toate bunurile pe care le posedă speranța și atunci s-ar afla în aceeași mizerie cu acea persoană, care își abandonează bunurile ei și merge să trăiască pe pământuri străine. La fel sufletul, păcătuind, ieșind din această mamă pașnică, speranța, atât de tandră și miloasă, ajunge să alimenteze cu însuși trupul Său, care este Isus în sacrament, scopul primar al speranței noastre, merge să trăiască în mijlocul barbarilor, care sunt demonii, și refuzându-i [sufletului] orice mică răcorire, nu îl alimentează cu altceva decât cu otravă, care este păcatul. Cu toate acestea, această maică miloasă, speranța, ce face? În timp ce sufletul se îndepărtează de ea, oare va fi indiferentă? Ah, nu, plânge, se roagă și cheamă sufletul cu vocile cele mai tandre, mai mișcătoare, merge după el [suflet] și atunci se mulțumește când îl conduce din nou în Împărăția Sa”.

            Dulcele meu Isus continua să spună: „Natura speranței este Pacea și ceea ce ea este prin natură, sufletul care trăiește în sânul acestei maici pașnice, o urmează prin har”.

            Și în același moment când binecuvântatul Isus spune aceste cuvinte, cu o lumină spirituală, mi-a arătat sub aspectul unei mame, ceea ce a făcut această speranță pentru om. Oh, ce scenă mișcătoare și foarte duioasă; dacă toți ar putea să o vadă, ar plânge din cauza remușcării, chiar și inimile cele mai împietrite și toți s-ar afecționa atât de mult încât ar fi imposibil să se desprindă chiar și pentru un singur moment de genunchii ei materni. Și iată că încerc să spun ceea ce înțeleg și pot: Omul trăia înlănțuit, sclav al demonului, condamnat la moarte veșnică fără speranța de a putea retrăi în viața veșnică, totul era pierdut și soarta lui s-a ruinat. Această maică trăia în Cer, unită cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, binecuvântată, fericită cu Ei; dar părea că nu ar fi pe deplin mulțumită, îi voia pe fiii ei, imaginile ei dragi în jurul ei, cea mai frumoasă lucrare ieșită din mâinile ei. Deci, în timp ce stătea în Cer, ochiul ei era ațintit spre om, care era pierdut pe pământ; Ea [speranța] s-a gândit să găsească o modalitate de a-i salva pe iubiții ei fii, și văzând că acești fii nu pot în mod absolut să satisfacă Divinitatea, chiar și cu prețul oricărui sacrificiu, din cauza inferiorității față de ea, ce anume face această maică miloasă?

            Vede că nu există alt mijloc pentru a-i salva pe acești fii, decât să-și dea propria viață pentru a le salva pe ale lor, și să ia asupra ei durerile și mizeriile lor și să facă tot ce ar fi trebuit să facă ei înșiși. Prin urmare, ce se gândește să facă? Această maică iubitoare se prezintă înaintea Dreptății Divine cu lacrimi în ochi, cu vocile cele mai duioase, cu motivele cele mai puternice și cu generozitatea cu care inima ei îi dictează și spune: „Cer har pentru fiii mei pierduți; nu-mi rezistă sufletul să-i văd separați de Mine, cu orice preț vreau să-i salvez, deși văd că nu există altă cale decât să-mi dau viața, pentru a o obține pe a lor. Ce vrei de la ei? Reparări? Îți voi da eu reparări pentru ei. [Vrei] glorie și onoare? Te glorific și îți dau onoare eu pentru ei. [Vrei] recunoștință? Îți mulțumesc eu. Tot ce vrei de la ei fac eu, ca să-i pot avea cu mine să domnim împreună”.

            Divinitatea a rămas mișcată văzând lacrimile, iubirea acestei maici miloase și convinsă de motivele ei puternice, se simte atrasă să îi iubească pe acești fii, și deplâng împreună mizeria lor, cad de acord să accepte sacrificiul vieții acestei maici, fiind pe deplin satisfăcuți pentru a-i redobândi. De îndată ce a fost semnat decretul [de către Divinitate], [speranța] coboară imediat din cer și vine pe pământ, depunând veșmintele regești pe care le avea în Cer, se îmbracă cu mizeriile umane, ca și cum ar fi cea mai neînsemnată sclavă și trăiește în cea mai extremă sărăcie, în suferințele cele mai nemaiauzite, în disprețuirile cele mai insuportabile naturii umane; și nu face altceva decât să plângă și să mijlocească pentru fiii ei iubiți.

            Dar ceea ce este mai uimitor, despre această maică și despre acești fii, este că în timp ce ea îi iubește atât de mult, aceștia, în loc să o primească cu brațele deschise pe această maică, ce venea să-i salveze, fac invers, nimeni nu vrea să o primească, nici să o recunoască, dimpotrivă, o fac să rătăcească, o disprețuiesc și încep să comploteze cum să o ucidă pe această maică atât de duioasă, și copleșită de iubire pentru ei.

            Ce va face această mamă atât de duioasă văzându-se atât de rău răsplătită de fiii ei nerecunoscători? Se va opri Ea? Ah, nu, se aprinde și mai mult de iubire pentru ei și aleargă dintr-o parte într-alta pentru a-i reașeza în sânul ei. Oh, cât obosește, cât se chinuie, chiar picurând sudori nu doar de apă ba chiar de sânge! Nu-și lasă niciun moment de răgaz. Este mereu în acțiunea de a lucra pentru salvarea lor, se gândește la toate nevoile lor, repară pentru toate relele lor din trecut, prezent și viitor; pe scurt, nu există lucru pe care să nu-l pună în ordine și să nu îl dispună pentru binele lor. Dar ce fac acești fii? Au fost oare căiți de nerecunoștința pe care au făcut-o când au primit [speranța]? Au schimbat gândurile lor în favoarea acestei maici? Ah, nu, o privesc cu ochi răi, o dezonorează cu cele mai negre calomnii, îi provoacă rușine, disprețuiri, confuzii, o bat în toate felurile, rănind-o complet și sfârșesc prin a o omorî cu cea mai infamă moarte, care poate exista, prin cele mai cumplite spasme și dureri. Dar ce face această maică în mijlocul atâtor dureri? Îi va urî oare pe acești fii atât de impertinenți și mândri? Ah, nu, niciodată! Dimpotrivă, îi va iubi fără limite mai mult ca niciodată, își oferă durerile ei pentru salvarea lor, și își dă suflarea prin cuvântul păcii și al iertării. O, maica mea frumoasă, o, dragă speranță, cât de admirabilă ești, iar eu te iubesc! Oh, ține-mă mereu înăuntrul sânului tău și voi fi cea mai fericită din lume.

În timp ce sunt determinată să încetez de a mai vorbi de speranță, îmi răsună de peste tot o voce care spune: „Speranța conține tot binele, prezent și viitor și cine trăiește înăuntrul sânului ei și a fost crescut pe genunchii ei, obține tot ce vrea. Ce vrea sufletul? Glorie, onoare? Speranța îi va oferi cea mai mare onoare și glorie de pe pământ, printre toate popoarele, și în Cer va fi veșnic glorificat. Va dori oare bogății? Oh, această maică, speranța este foarte bogată și, ceea ce este mai mult de atât, oferindu-și bunurile, fiilor ei, bogățiile ei nu se diminuează în niciun fel; apoi, aceste bogății nu sunt trecătoare și provizorii, ci veșnice. Va dori oare plăceri, mulțumiri? Ah, da, această speranță conține în sine toate plăcerile și gusturile posibile, care pot fi găsite în Cer și pe pământ, pentru că nimeni altul nu le va putea egala niciodată, și cine se hrănește la sânul ei, îl gustă până se satură, și oh, cât de mulțumit și fericit este! Va dori să fie cult, înțelept? Această maică speranța, conține în sine științele cele mai sublime; într-adevăr este învățătoarea tuturor învățătoarelor, și cine învață de la ea, va cunoaște știința adevăratei sfințenii”.

            Pe scurt, speranța ne dă totul, în modul că dacă cineva este slab, ea îi va da tărie; dacă unul e pătat, speranța a instituit sacramentele și acolo i-a pregătit spălarea petelor lui. Dacă simte foame și sete, această maică miloasă îi oferă hrana cea mai delicioasă, mai gustoasă, cele mai delicate cărnuri, și ca băutură, prea prețiosul său sânge. Ce altceva poate face mai mult această maică pașnică, speranța? Și cine altcineva este asemănătoare cu ea? Ah, numai ea a împăcat cerul și pământul, speranța a unit cu sine credința și caritatea și a format acel inel indisolubil între natura umană și cea Divină. Dar cine este această maică? Cine este această speranță? Este Isus Cristos, care a înfăptuit Răscumpărarea noastră și a format speranța omului care a luat-o pe căi greșite.