Confesorul avea anumite îndoieli și când a venit binecuvântatul Isus, i-am văzut împreună și Isus îi spunea:
„Opera Mea este întotdeauna susținută de adevăr și chiar dacă adesea pare obscură, enigmatică, nu poți să nu spui că este adevărul și deși creatura nu înțelege lucrarea Mea cu claritate, acest lucru nu distruge adevărul, dimpotrivă, se înțelege mult mai bine că este un mod divin de a lucra, deoarece, creatura fiind limitată nu poate îmbrățișa și înțelege Infinitul; cel mult poate înțelege și îmbrățișa vreo licărire.
Multele lucruri spuse de Mine în Scriptură și modul Meu de lucru în sfinți, oare au fost înțeles foarte clar? Oh, câte lucruri au rămas în întuneric și neînțelese! Câte minți ale celor învățați și înțelepți au obosit să le interpreteze? Și ce au mai înțeles? Se poate spune că nimic în comparație cu ceea ce rămâne de știut. Acest lucru poate aduce prejudicii adevărului? Deloc, de fapt îl face să strălucească mai mult. De aceea ochiul tău trebuie să vadă dacă există adevărata virtute, dacă se simte că există adevăr în toate, deși uneori poate fi în întuneric și, la urma urmei, trebuie să fii liniștită și în sfânta pace”.
Spunând acestea, a dispărut și m-am întors în mine.
Aflându-mă în afara mea, îl vedeam pe Confesor care avea intenția ca eu să fiu răstignită. Mi-a fost frică să mă supun, dar Isus mi-a spus: „Ce dorești de la Mine? Nu pot să fac altceva decât să Mă supun, pentru că Umanitatea Mea a fost făcută anume pentru a asculta și a distruge neascultarea, iar această virtute era atât de unită cu Mine, încât în Mine se poate spune că ascultarea este natura și particularitatea cea mai dragă și mai glorioasă pentru Mine. Dacă Umanitatea Mea nu avea aceasta de la sine, aș fi detestat-o și nu m-aș fi unit niciodată cu Ea. Apoi, tu nu vrei să asculți? O poți face, dar o vei face tu, nu Eu”.
Eu, total confuză, văzând un Dumnezeu atât de ascultător, am spus: „Și eu vreau să ascult”. Și m-am supus, iar Isus mi-a împărtășit durerile crucii”.
După aceea m-a purtat cu duhul; Binecuvântatul Isus mi-a dat un sărut, și în timp ce făcea acest lucru, avea respirația amară și își dorea să toarne amărăciunile Sale, dar nu a făcut-o, pentru că a vrut să-i spun eu să o facă. Eu am spus imediat: „Vrei câteva reparări? Să le facem împreună; în acest fel, reparările mele unite cu ale Tale vor avea efectele lor, fiindcă eu cred, că făcute numai de mine, Te vor dezgusta mai mult”.
Așadar, i-am luat mâna picurândă de sânge și sărutându-i-o, am recitat „Laudate Dominum” și „Slavă Tatălui”: o parte Isus și eu, cealaltă, pe de o parte pentru a repara multele lucrări rele care se comit și pe de altă parte cu intenția de a-L lăuda de multe ori pentru câte ofense primește din cauza faptelor rele [ale oamenilor].
Cât de emoționant a fost să-L văd pe Isus rugându-se! Apoi am continuat să fac același lucru la cealaltă mână, punând intenția să-L laud de multe ori, pentru câte ofense primește din cauza păcatelor cauzate. Apoi, am avut intenția de a-L lăuda tot de multe ori pentru picioarele Sale și pentru [câți pași răi sunt [făcuți de oameni] și pentru multele cărări greșite, chiar și sub aspectul evlaviei și sfințeniei. Ultima, intenție am avut-o s-o dau inimii Sale, pentru a-L lăuda de câte ori inima omului nu bate, nu iubește, nu-L dorește pe Dumnezeu.
Iubitul meu Isus, părea complet alinat cu aceste reparări făcute împreună cu El, dar tot nemulțumit, părea că vrea să toarne [amărăciuni] și am spus: „Doamne, dacă vrei să torni, te rog, fă-o”. El și-a revărsat amărăciunile Sale și după aceea a adăugat:
„Fiica Mea, cât de mult Mă ofensează oamenii! Dar va veni timpul când îi voi pedepsi, încât să iasă atât de mulți viermi care să producă nori de musculițe și să-i deprime. Atunci va ieși Papa”.
Și eu: „Și de ce va ieși Papa?” Și El: „El va ieși să consoleze popoarele, pentru că deprimate, obosite, descurajate, trădate de atâtea falsități, vor căuta ele însele refugiul în adevăr și toate, umilite, vor cere Sfântului Părinte să vină printre ele pentru a le elibera de atâtea rele și să le ducă în refugiul mântuirii”.
Și eu: „Doamne, aceasta se va întâmpla poate după războaiele pe care le-ai spus alteori?” Și El: „Da”. Și eu: „Cât de mult aș vrea să vin înainte ca aceste lucruri să se întâmple!” Și El: „Și Eu unde voi merge atunci să stau?” Și eu: „Ah, Doamne, sunt atât de multe suflete bune în care poți să locuiești, încât eu, analizându-mă, oh, ce rea mă văd!”
Dar Isus, fără să-mi acorde atenție, a dispărut, iar eu m-am întors în mine.
În această dimineață eram complet deprimată și cu teamă că nu ar fi binecuvântatul Isus cel care a lucrat în mine, ci diavolul, dar cu toate acestea nu m-am putut abține să nu-L caut și să nu-L doresc și de îndată ce s-a gândit să vină, mi-a spus: „Cine este cel care dă siguranță că iese soarele, dacă nu lumina care risipește întunericul nocturn și căldura care se răspândește în aceeași lumină? Dacă s-ar spune că soarele a ieșit și cu aceasta s-ar vedea mai dens întunericul nopții și nu s-ar simți nicio căldură, ce ai spune? Că cel ce a ieșit nu este adevăratul soare, ci unul fals, deoarece efectele soarelui nu sunt văzute. Deci, dacă vederea Mea te scapă de întuneric și îți arată lumina adevărului, simțind căldura harului Meu, de ce vrei să-ți storci creierul gândindu-te că nu sunt Eu care lucrez în tine?”
Doar, pentru că așa vrea ascultarea adaug, că data trecută mă gândeam: „Dacă într-adevăr ar apărea atât de multe pedepse pe care le-am scris în aceste cărți, cine va avea inimă să asiste la așa ceva?”
Și binecuvântatul Domn m-a făcut să înțeleg cu claritate că unele se vor întâmpla în timp ce sunt încă pe acest pământ, altele după moartea mea, iar altele vor fi cruțate parțial. Deci m-am simțit puțin mai ușurată, gândind că nu urma să le văd pe toate.
Iat-o mulțumită pe doamna ascultare, care începuse să se încrunte, să se plângă și să se înfurie; încât părea că această binecuvântată domnișoară nu vrea să se adapteze în vreun fel rațiunii umane, nu vrea să se învăluie în nicio circumstanță, ba chiar nu are deloc dreptate, și este destul de dureros să ai de-a face cu cineva care nu are dreptate. Pentru a rămâne într-o formă bună este necesar să se piardă propria rațiune, pentru că domnișoara începe să se laude: „Eu nu am nicio rațiune umană, de aceea nu știu să mă adaptez uzului uman; rațiunea Mea este divină, și oricine vrea să trăiască în pace cu Mine este absolut necesar să o piardă pe a lui, pentru ca să o obțină pe a Mea”.
Iată cât de bine gândește domnișoara, ce-ar mai fi de spus? Este mai bună tăcerea, pentru că, oricum ar fi, vrea întotdeauna să aibă dreptate și se mândrește cu faptul de a nu-ți da dreptate.
Continuând în aceeași stare, cu puțin mai mult curaj, dar nu liberă în totalitate, venind preadragul meu Isus, mi-a spus: „Fiica Mea, uneori sufletul simte un obstacol în unele virtuți și sufletul forțându-se, depășește acel obstacol. Atunci virtutea rămâne mai strălucitoare și mai înrădăcinată în suflet. Dar sufletul trebuie să fie atent pentru a evita ca el însuși să nu-și ofere coarda pentru a fi legat de neîncredere și acest lucru va face [ca sufletul] să se micșoreze mereu, fără a părăsi vreodată cercul adevărului”.
Gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități, câte erori conțin aceste lucruri pe care le scriu!” În timp ce gândeam astfel, mi-am pierdut simțurile, a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus:
„Fiica Mea, chiar și greșelile vor ajuta să se cunoască faptul că nu este nicio stratagemă din partea ta și nici că ești vreun doctor [în teologie], că dacă așa ar fi, tu însăți ai fi simțit unde te-ai fi aflat și aceasta va face, de asemenea, să strălucească și mai mult faptul că Eu sunt Cel care îți vorbește, văzând simplu lucrurile; dar te asigur că nu vor găsi nici umbra vreunui viciu sau ceva care să nu vorbească despre virtute, pentru că în timp ce tu scrii, Eu însumi îți ghidez mâna; cel mult vor putea găsi unele erori la prima vedere, dar dacă se vor uita cu atenție, vor găsi adevărul”.
După ce a spus aceasta a dispărut, dar după un timp s-a reîntors și eu mă simțeam în totalitate ezitantă și gânditoare la cuvintele pe care mi le spusese, și El a adăugat: „Moștenirea Mea spirituală este fermitatea și stabilitatea; nu sunt supus la nicio schimbare și sufletul, cu cât se apropie mai mult de Mine și avansează pe calea virtuților, cu atât mai mult se simte mai hotărât și stabil în a face binele, dar cu cât stă mai departe de Mine, cu atât mai mult va fi mai supus schimbării și clătinărilor, când în bine, când în rău”.
Fiind foarte tristă pentru lipsa supremului și unicului meu Bine, după ce am tot așteptat, în sfârșit L-am văzut ieșind din interiorul inimii mele, plângând, făcându-mi semn cu ochii că îl durea rana care i s-a făcut când a fost circumcis; de aceea plângea și aștepta să-i șterg sângele care îi curgea din rană și să-i calmez durerea provocată de tăietură. [Simțeam] foarte multă compasiune și confuzie, laolaltă, încât nu îndrăzneam să fac asta, dar atrasă de iubire, nu știu cum, m-am găsit cu un scutec în mână și am încercat în măsura în care am putut, să șterg sângele Pruncului Isus. În timp ce făceam aceasta, mă simțeam plină de păcate și mă gândeam că eu sunt cauza de dureri a lui Isus. Oh, câtă durere îmi provoca! Mă simțeam absorbită în acea amărăciune și binecuvântatul Pruncușor, compătimind starea mea sărmană, mi-a spus:
„Cu cât sufletul se umilește mai mult și se cunoaște pe sine, cu atât mai mult se apropie de adevăr și, aflându-se în adevăr, încearcă să înainteze pe calea virtuților, de care se vede la mare distanță. Și dacă vede că se află pe calea virtuților, percepe imediat cât de mult îi rămâne de făcut, pentru că virtuțile nu au sfârșit, sunt infinite cum sunt și Eu. Prin urmare, sufletul, aflându-se în adevăr, încearcă să se perfecționeze mereu, dar nu va ajunge niciodată să se vadă perfect; și aceasta îi servește pentru a face ca sufletul să lucreze continuu, străduindu-se să se perfecționeze mai mult, fără să piardă timpul în trândăvie; iar Eu, complăcându-Mă de această lucrare, îl modelez treptat pentru a picta în el asemănarea Mea. Iată de ce am vrut să fiu circumcis, pentru a da un exemplu de foarte mare umilință, care i-a făcut pe îngerii Cerului să se uimească”.
