După ce am petrecut zile foarte amare de lacrimi, lipsuri și tăcere, biata mea inimă nu mai putea. Atât de mare este chinul în afara centrului meu, Dumnezeu, încât sunt zbătută continuu de valuri uriașe de furtună aprigă și într-o stare de puternică violență, de a fi supusă morții în fiecare moment și ceea ce este mai grav, de a nu putea muri. Așadar, aflându-mă în această situație, s-a arătat pentru puțin timp și mi-a spus:
„Fiica Mea, când un suflet face în totalitate voința altuia, se spune că are încredere în acela, prin urmare, trăiește din voința celuilalt și nu [după voința] lui. Tot așa, atunci când sufletul face în toate Voința Mea, Eu spun că are credință, încât Vrerea Divină și credința sunt ramuri produse de un singur trunchi și din moment ce credința este simplă, credința și Vrerea Divină produc a treia ramură, simplitatea, și iată că sufletul ajunge să recâștige în totalitate caracteristicile de porumbel. Deci, nu vrei să fii porumbița Mea?”
Cu altă ocazie, într-o altă zi mi-a spus: „Fiica Mea, perlele, aurul, bijuteriile, cele mai prețioase lucruri, sunt păstrate în bună pază în interiorul unor seifuri și cu o cheie dublă. De ce te temi, dacă te țin bine păzită în seiful ascultării sfinte, custodie foarte sigură, unde nu cu una, ci cu două chei țin ușa bine încuiată pentru a interzice intrarea oricărui hoț și chiar și umbra vreunui defect? Numai egoul poartă amprenta tuturor nenorocirilor, dar fără ego, totul este siguranță”.
Matei 10,16:Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii!
Luca 18,15-17: Îi aduceau şi copilaşi ca să-i atingă; dar discipolii, când îi vedeau, îi mustrau. Atunci, Isus i-a chemat şi le-a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la mine şi nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş nu va intra în ea”.
Cântarea Cântărilor 6,8-9:Sunt şaizeci de regine, optzeci de concubine, iar tinerele sunt fără număr, dar numai una este ea, porumbiţa mea, perfecta mea; una este ea la mama ei, desăvârşita celei care a născut-o. Fetele o văd şi o numesc fericită, reginele şi concubinele o laudă.
După ce am petrecut multe zile de privațiuni, venea uneori ca o umbră și fugea. Simțeam o durere atât de mare încât m-au inundat lacrimile. Binecuvântatul Isus, având compasiune pentru durerea mea, a venit și mă tot privea și apoi mi-a spus: „Fiica Mea, nu te teme, că nu te părăsesc; dar atunci când nu îmi simți prezența, nu vreau să te demoralizezi, dimpotrivă, de azi înainte, când Îmi simți lipsa, vreau să-Mi iei Voința și să te bucuri în Ea, iubindu-Mă și glorificându-Mă în Voința Mea, iar această Voință a Mea să o prețuiești ca și cum ar fi propria Mea Persoană.
Procedând astfel, Mă vei păstra în propriile tale mâini. Ce anume formează fericirea Paradisului? Cu siguranță, Divinitatea Mea. Deci, ce va forma fericirea celor dragi ai Mei pe pământ? Cu certitudine, Voința Mea. Aceasta nu îți va putea scăpa niciodată, o vei avea mereu în posesia ta și dacă tu vei rămâne în circumferința Voinței Mele, acolo vei experimenta cele mai inefabile bucurii și cele mai pure plăceri. Sufletul, care nu iese niciodată din cercul Voinței Mele, devine nobil, se îndumnezeiește iar toate lucrările lui se reflectă în centrul Soarelui Divin, așa cum razele soarelui se reflectă asupra suprafeței pământului și nici măcar una nu iese din centru, care este Dumnezeu.
Sufletul care face Voința Mea reprezintă singura regină nobilă, care se hrănește din respirația Mea, pentru că se hrănește și bea doar din Voința Mea și, hrănindu-se doar din Voința Mea toată sfântă, prin venele lui va curge un sânge foarte pur, respirația lui emană un puternic parfum care Mă recreează în totalitate, pentru că provine din propria Mea respirație. Prin urmare, nu vreau nimic altceva de la tine, decât să-ți formezi fericirea în circumferința Voinței Mele, fără s-o părăsești vreodată, nici măcar pentru un scurt moment”.
În timp ce spunea acestea, în interiorul meu simțeam neliniște și teamă, că discursul lui Isus indica faptul că dacă nu ar fi venit, eu ar fi trebuit să mă liniștesc în Voința Sa. O, Dumnezeule, ce durere mortală! Ce strângeri de inimă!
Dar Isus, întotdeauna binevoitor, a adăugat: „Cum pot să te las, dacă tu ești victimă? Atunci nu voi veni, când tu vei înceta să fii victimă, dar atâta timp cât vei fi victimă, Mă voi simți întotdeauna atras să vin”.
Astfel, pare că am rămas liniștită; dar mă simt înconjurată de adorabila Voință a lui Dumnezeu, încât nu găsesc nicio deschidere pe unde să ies. Sper că vrea întotdeauna să mă țină în această circumferință care mă unește complet cu Dumnezeu.
Săptămâna trecută am primit mai multe solicitări de a oferi un răspuns teologic calificat la afirmațiile recente conform cărora catolicii nu se pot aduna împreună pentru a progresa în cunoașterea și devoțiunea adecvată față de doctrinele conținute în scrierile Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta. Abordarea acestei probleme este o datorie pe care Biserica o cere teologilor săi și este cuprinsă în Instrucțiunile CDC (Congregația pentru Doctrina Credinței), Donum Veritatis, Despre vocația eclezială a teologului, art. 20 și 30. În măsura în care vocația și datoria teologului îi cer „să investigheze și să explice doctrina credinței” și „să păstreze depozitul sacru al Revelației, să îl examineze mai profund, să îl explice, să îl predea și să îl apere pentru slujirea Poporului lui Dumnezeu și pentru mântuirea întregii lumi”,[1] ofer răspunsul de mai jos.
Dreptul canonic acordă credincioșilor creștini dreptul de a se aduna
Canonul 215 din Codul de drept canonic al Bisericii, pe care toți clericii și laicii sunt obligați să îl respecte, afirmă: „Credincioșii creștini sunt liberi să fondeze și să conducă, în mod liber, asociații în scopuri de caritate sau de pietate sau pentru promovarea vocației creștine în lume și să țină întâlniri pentru urmărirea în comun a acestor scopuri”.
Acest canon arată că nu se poate interzice credincioșilor creștini să organizeze întâlniri sau să se adune pentru a se ruga, a citi literatură spirituală, a împărtăși etc., atât timp cât aceste întâlniri aderă la acele învățături și devoțiuni care sunt în conformitate cu învățătura Magisteriului. În plus, în măsura în care mai multe dintre lucrările publicate de Luisa se bucură de sigiliile de aprobare ale aceluiași Magisteriu care rămân în vigoare și astăzi, de exemplu, Orele Pătimirii, Sfânta Fecioară Maria în Împărăția Voinței Divine etc., nu se poate interzice credincioșilor creștini să înființeze sau să participe la întâlniri la care, în timp ce aderă la învățătura Magisteriului, se dedică citirii, meditării și împărtășirii doctrinei conținute în scrierile Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta.
Cu toate acestea, dacă ceea ce se predă sau se observă în aceste adunări contrazice învățătura Magisteriului, un episcop sau un preot delegat de acesta poate interveni cu caritate pentru bunăstarea spirituală a credincioșilor, pentru a se asigura că, Canonul 223 §2 nu este neglijat, de exemplu, el poate oferi, așa cum îi revine, îndrumarea teologică adecvată sau, dacă cei care participă la aceste adunări refuză o astfel de îndrumare sau respectarea Magisteriului, el poate solicita ca aceste adunări să înceteze.
Doresc să subliniez învățătura Magisteriului Bisericii pe care Părintele teolog Jordan Aumann și Cardinalul Raymond Burke au reiterat-o în ultimii ani, și anume că este „condamnabil” pentru cineva de a se opune în mod public unei lucrări care poartă sigiliile oficiale de aprobare ale Bisericii.[2] Într-o lucrare care poartă Imprimatur-ul, cardinalul Raymond Burke relatează: „În timp ce libertatea rămâne pentru un membru al Bisericii de a respinge o revelație privată care a primit aprobarea ecleziastică oficială, ar fi în același timp reprobabil să vorbească public împotriva ei”.
Magisteriul și Vocația Teologului
Este demn de remarcat faptul că Magisteriul Bisericii se extinde de la Pontiful Roman la episcopii în comuniune cu el,[3] care se consultă întotdeauna cu „teologii ei calificați”[4] – toți aceștia fiind legați de „sensus fidei” (aprecierea supranaturală a Credinței) a Bisericii din aceste timpuri și din vremurile anterioare.[5] Toți aceștia au funcțiile lor respective: episcopii „protejează Revelația divină”, iar teologii „cercetează și explică doctrina Credinței”.[6]
În calitate de „teolog calificat” al Bisericii Catolice, am demonstrat cu succes în teza mea de doctorat din cadrul Universității Pontificale din Roma, care este autorizată de Sfântul Scaun, că doctrinele cuprinse în scrierile Luizei nu conțin nimic contrar credinței și moralei. La aceeași concluzie s-a ajuns la 18 decembrie 1997 în evaluarea teologică prezentată Tribunalului Diecezan de către Părintele Cosimo Reho, profesor de Teologie dogmatică, și Părintele Antonio Resta, rector al Institutului Teologic Pontifical din Italia de Sud, care și-a prezentat raportul la același Tribunal la 2 iunie 1997.
Cu toate acestea, anumiți membri ai clerului și laici care nu sunt nici teologi calificați de Biserică în domeniul teologiei dogmatice sau spirituale, nici cunoscători ai limbii italiene originale în care a scris Luisa, aleg să exprime verdicte personale asupra scrierilor Luisei.
Aceștia, de cele mai multe ori, încearcă să interpreteze revelațiile profetice post-biblice, nerespectând în același timp Enciclica Suveranului Pontif, în care acesta îi îndeamnă să „înțeleagă mai bine ceea ce autorul inspirat dorește să exprime”[7] (intenția) și să ia în considerare „ așezarea lor în viață” (contextul) înainte de a pronunța o judecată asupra lor. Astfel de persoane limitează interpretarea textului profetic la forma literală pură, lipsindu-l astfel de intenționalitate și context.
Acest tip de abordare constituie o formă de raționalism sau pragmatism teologic, care îmbrățișează următoarele erori:
a) interpretarea cuvântului profetic în sensul literal;
b) respingerea „analogiei credinței” (adică, fiecare afirmație individuală a textului este interpretată în lumina întregului corp obiectiv al textului);
c) neacceptarea erorii umane în transmiterea cuvântului revelat al lui Dumnezeu (un refuz de a recunoaște influențele pe care Sf. Hannibal di Francia le enunță, care sunt responsabile de eroarea umană neintenționată a profetului);
d) neatenția față de disparitatea dintre doctrina teologică profundă conținută în textul profetic și lipsa de educație doctrinară a profetului;
e) desconsiderarea exercitării obișnuite de către profet a virtuților, rectitudinea vieții morale, echilibrul mental, onestitatea, sinceritatea obișnuită, primirea frecventă a Sacramentelor etc.[8]
Respingerea acestor criterii importante în examinarea textelor profetice post-biblice dă naștere la critici false.
În ceea ce privește eroarea menționată la punctul „c)”, luați în considerare revelațiile profetice ale Sfintei Ecaterina de Siena care poartă pecetea de aprobare a Bisericii, dar care la un moment dat conțineau eroarea neintenționată de negare a Neprihănitei Zămisliri a Mariei.
Părintele William G. Most relatează: „Benedict al XIV-lea (”Despre virtutea eroică” III. 53, n. 16) examinează un extaz din 1377 al Sfintei Ecaterina din Siena, în care Sfânta Fecioară pare să nege Imaculata Concepție. Papa Benedict al XIV-lea citează unii autori care încearcă să dea vina pe editori. Dar este foarte posibil ca ideile ei preconcepute – opoziția dominicană față de Neprihănita Zămislire a Mariei – să fi cauzat cu adevărat „viziunea”. O revelație adevărată poate fi ulterior modificată involuntar de către receptor. Acest lucru se întâmplă mai ales cu locuțiunile intelectuale care trebuie traduse în cuvinte. Din nou, Dumnezeu poate părea că promite o vindecare fără să spună dacă aceasta este totală sau parțială, bruscă sau lentă, sau chiar fizică sau morală. Din nou, dacă o revelație este primită într-o clipă, se poate întâmpla să fie nevoie de mult timp pentru a o pune pe hârtie. Sfânta Brigitta a Suediei admite un astfel de lucru în propriul ei caz”.[9]
Luați în considerare, de asemenea, revelațiile profetice ale Sfintei Brigita a Suediei, care poartă, de asemenea, sigiliile de aprobare ale Bisericii, dar care au conținut la un moment dat eroarea neintenționată care neagă caracterul de neșters al Preoției. Papa Benedict al XIV-lea relatează că o astfel de eroare ar trebui citită favorabil și în contextul adecvat:
„…cartea a patra a revelațiilor Sfintei Brigita a Suediei, unde Cristos i se adresează Sfintei și se plânge de preoții răi: «Ei au pierdut cheia prin care ar trebui să deschidă Raiul celor nefericiți». Și, de asemenea, la pasajul din cartea a șaptea, unde citim următoarele: ‘Eu spun că toți acei preoți care nu sunt eretici, deși altfel plini de multe păcate, sunt preoți adevărați și sfințesc cu adevărat Trupul lui Cristos, Fiul Meu.’
O interpretare favorabilă și pioasă trebuie dată acestor cuvinte; și anume, că preoții răi au pierdut cheia prin care ar trebui să deschidă raiul celor nefericiți’, nu pentru că ei nu absolvă în mod valid, dacă folosesc puterea care le-a fost dată, cu intenția cuvenită asupra chestiunii respective, împreună cu forma, ci pentru că administrarea este prin lege interzisă preoților răi…”[10]
Referitor la Sfânta Brigita, Sfântul Hannibal di Francia relatează într-o scrisoare din 1925 către episcopul Liviero din Città di Castello: „Fiind format de învățăturile mai multor mistici, am considerat întotdeauna că învățăturile și locuțiunile chiar și ale persoanelor sfinte, în special ale femeilor, pot conține înșelătorii. Poulain atribuie erori chiar și sfinților pe care Biserica îi venerează la altare. Câte contradicții vedem între Sfânta Brigita, [Venerabila] Maria de Agreda, [Fericita] Ecaterina Emmerich etc. Nu putem considera revelațiile și locuțiunile drept cuvinte ale Scripturii. Unele dintre ele trebuie omise, iar altele explicate într-un sens corect și prudent.”
Este demonstrat din punct de vedere teologic că erorile descoperite inițial (și eliminate de teolog înainte de tipărirea lor) în numeroasele texte profetice care au primit ulterior sigiliile de aprobare ale Bisericii sunt contrazise de adevăruri doctrinare sănătoase în aceleași texte profetice.[11] Și totuși, mulți critici au greșit condamnând un profet pentru o eroare doctrinară fără să fi făcut mai întâi referințe încrucișate la textul respectiv în limba sa originală și fără să fi intervievat sau să fi cerut clarificări cu privire la intenția destinatarului revelației respective. Acești pași importanți au fost făcuți de numeroși episcopi catolici competenți și preoți desemnați în vremea Luisei.[12]
Pentru că adevărata teologie nu este o chestiune de critică literară pură; este mai presus de toate receptivitatea la textul profetic care – dacă este fidel Depozitului de credință și interpretat în lumina condițiilor de viață și a intențiilor profetului – dezvăluie chipul lui Cristos, Cuvântul Tatălui, pe care cititorul îl contemplă.
Pericolele interpretării scrierilor Luisei fără o îndrumare teologică adecvată
Este regretabil că anumite grupuri și persoane devotate Luisei încearcă să interpreteze scrierile ei fără nicio îndrumare eclezială și, uneori, contrar învățăturii magisteriale. În timp ce multe dintre aceste persoane pot fi bine intenționate, altele sunt mai puțin bine intenționate. Unii au făcut bloguri în care sfidează în mod schismatic și deschis Magisteriul: refuză supunerea intelectului și a voinței față de învățăturile oficiale ale Pontifului Roman și față de cele ale episcopilor în uniune cu el, în timp ce pretind că o apără pe Luisa. Astfel de oameni sunt înșelați.
Dintre factorii care au contribuit la ceea ce se poate numi o abordare liber-profesionistă în interpretarea scrierilor Luisei, sunt de remarcat următoarele:
1) Toate traducerile neoficiale aflate în circulație în prezent au fost redactate de traducători cărora le lipsește competența teologică, calificarea de către Biserică și terminologia teologică adecvată fără de care nu se poate înțelege în mod corespunzător sensul vrut, intenționat al textului Luisei;
2) Aceste traduceri conțin multe erori gramaticale și unele erori doctrinare – nu din cauza scrierilor Luisei, ci din cauza traducerilor respective. Cum să procedăm dincolo de acest impas? Credincioșii creștini ar trebui să urmeze Magisteriul și să caute ceea ce documentul Vaticanului numește „teologi calificați de Biserică”, a căror vocație este „să cerceteze și să explice doctrina credinței” și „să păstreze depozitul sacru al Revelației, să îl examineze mai profund, să îl explice, să îl predea și să îl apere în slujirea Poporului lui Dumnezeu și pentru mântuirea întregii lumi.[13]
Interzicerea anumitor grupuri devotate Luisei
În ceea ce privește decizia câtorva episcopi de a interzice în diecezele lor respective, anumitor grupuri de laici să promoveze interpretări ale unor traduceri proaste ale scrierilor Luisei, se remarcă Arhiepiscopul Peter Chung Soon-taick al arhidiecezei de Seoul din Coreea de Sud și, mai recent, episcopul James Golka din Colorado Springs, SUA.
În primul rând, arhiepiscopul Peter Chung Soon-taick. În 2023, și pe baza opiniei la care a ajuns Comitetul Conferinței Episcopale Coreene, acesta a interzis continuarea unui grup laic dedicat Luisei și a revocat permisiunea de a publica cărți legate de aceasta din cauza erorilor doctrinare și spirituale. Motivele care au dus la această interdicție au inclus îngrijorarea că cei care frecventau acest grup „răspândesc neintenționat o devoțiune falsă sau provoacă confuzie în Biserică”; „în această carte, prin proiectul «Fiat», Piccarreta este ridicată la o poziție specială în istoria mântuirii, comparabilă cu, și chiar depășindu-i, pe Isus și pe Fecioara Maria”; prezentarea Luisei ca „deschizând o nouă eră a mântuirii în Biserică”, care „subordonează lucrarea de mântuire a lui Cristos”.
Doresc să subliniez faptul că preocupările episcopilor coreeni par a fi bine întemeiate, deoarece nu se găsesc nicăieri în textul original italian al Luisei învățăturile false de mai sus, care par a fi rezultatul unei lipse de îndrumare teologică adecvată.
În al doilea rând, episcopul James Golka. În scrisoarea sa recentă din 2024, el se referă la faptul că această cauză este, temporar suspendată și, citând „public” dintr-o presupusă scrisoare „confidențială” din 18 aprilie 2024, interzice difuzarea scrierilor Luisei și reunirea oricăror grupuri care se întâlnesc pentru a le studia și promova. El adaugă, cu toate acestea, cu perplexitate, că scrierile Luisei au „erori doctrinare”, în ciuda faptului că nici Vaticanul, nici Arhiepiscopia căreia i-a fost încredințată cauza ei și nici scrisoarea confidențială pe care o citează public nu atribuie „erori doctrinare” textelor sale originale în italiană, dintre care câteva se bucură de sigiliile oficiale de aprobare ale Bisericii din zilele noastre.
Cred că este corect să afirmăm că nimeni nu ar îndrăzni să afirme că numeroșii episcopi și preoți catolici învățați și sfinți din timpul vieții Luisei și care sunt citați în nota de subsol n. 12, au fost cumva toți induși în eroare în evaluarea lor atentă și pozitivă a textului ei. Mai degrabă scrisoarea pe care bunul episcop o citează se referă la „dificultăți” – nu la „erori doctrinare” – care pot fi clarificate și rezolvate cu contribuții și clarificări teologice. Luați în considerare, de exemplu, „dificultățile” identificate de Vatican în scrierile Sfintei Faustina Kowalska și ale Fericitului Antonio Rosmini, toate acestea fiind ulterior, prin contribuții teologice, clarificate, rezolvate și aprobate.
Mi se pare că bunul episcop a intenționat să spună că, dacă există erori doctrinare, acestea nu se găsesc în textul original al Luisei, ci în traducerile sale actuale incorecte.
Astfel, Dicasterul pentru Cauzele Sfinților și Doctrina Credinței au stabilit că, în această perioadă de reflecție, este necesar un studiu mai aprofundat și contribuția din partea teologilor pentru a clarifica unele dintre expresiile și limbajul Luisei, rezultat al educației sale modeste, a dialectului, mediului cultural, ambientului și caracterului religios al vieții comunității în care ea a scris.
[2] Jordan Aumann, Teologie spirituală, Clasici creștini, 1980, p. 492; Mariologie, Ghid pentru preoți, diaconi, seminariști și persoane consacrate, purtând Imprimatur-ul Cardinalului Raymond L. Burke și Nihil Obstat-ul Părintelui Peter Felner, F.I., 2007, Queenship Pub. CA, p. 830.
[3]„Episcopii, atunci când învață în comuniune cu Pontiful Roman, trebuie să fie respectați de toți ca martori ai adevărului divin și catolic… Asentimentul religios al voinței și al intelectului trebuie să fie dat într-un mod special autorității magisteriale autentice a Suveranului Pontif chiar și atunci când acesta nu vorbește ex cathedra” (Decrete ale Conciliilor Ecumenice, Conciliul Vatican I, vol. II, Washington DC [1990], De perpetuitate primatus beati Petri in Romanis pontificibus, cap. II-IV, p. 869).
[4]Comisia teologică internațională, Magisteriul ecleziastic și teologia, Libreria Editrice Vaticana.
[6] Ibidem, și Donum Veritatis, Despre vocația eclezială a teologului, Joseph Cardinal Ratzinger, Libreria Editrice Vaticana, 1990.
[7] Papa Pius al XII-lea, Enciclica Divino Afflante Spiritu, op. cit., 33-34.
[8] Cf. „Normele privind modul de a proceda în discernământul presupuselor apariții sau revelații”, emise de Congregația pentru Doctrina Credinței, Jerome Hamer, O.P., Cardinal Francis Seper, 1978.
[9] Părintele William G. Most, Mary in Our Life, Our Lady on Doctrine and Devotion, Appendix: Discernment of Spirits, (Maria în viața noastră, Sfânta Fecioară despre doctrină și evlavie, Apendice: Discernământul spiritelor), Angelus Press, nn. 3-4, 1959.
[10] Papa Benedict al XIV-lea, Heroic Virtue: A Portion of the Treatise of Benedict XIV on the Beatification and Canonization of the Servants of God (Virtutea eroică: O parte din Tratatul lui Benedict al XIV-lea privind beatificarea și canonizarea Slujitorilor lui Dumnezeu), vol. III, Londra, T. Richardson and Son Pub., 1852, pp. 398-399.
[11] Sfântul Hannibal a fondat Părinții Rogationiști și Surorile Zelului Divin și a fost directorul spiritual al multor mistici, inclusiv al vizionarei de la La Salette, Melanie Calvat, și al Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta. În pasajul următor, el subliniază importanța „scriitorilor învățați” sau a teologilor Bisericii care trebuie să elimine astfel de erori înainte ca revelația profetică să fie publicată și citită de credincioși. Într-o scrisoare către Părintele Pietro Bergamaschi, care publicase toate scrierile inedite ale unei renumite mistice benedictine, sora M. Cecilia de Montefiascone (1694-1766), Hannibal critică decizia sa de a le publica: „Conformându-se prudenței și acurateței sfinte, oamenii nu pot trata revelațiile private ca și cum ar fi cărți canonice sau decrete ale Sfântului Scaun. Chiar și cele mai iluminate persoane, în special femeile, se pot înșela foarte mult în ceea ce privește viziunile, revelațiile, locuțiunile și inspirația. De mai multe ori, operațiunea divină a fost restricționată de natura umană. De exemplu, cine ar putea ratifica în întregime toate viziunile Ecaterinei Emmerich și ale Sfintei Brigita, care prezintă discrepanțe evidente? Iubesc revelațiile private ale persoanelor sfinte, dar nu le accept niciodată pe toate.
Dacă aș publica revelații, aș elimina sau aș revizui ceea ce nu este în concordanță cu un criteriu solid, sau cu o tradiție fiabilă, sau cu opiniile unor scriitori sfinți și învățați. Mă gândesc să mă comport cu prudență… Dragul meu Părinte, a considera orice expresie a revelațiilor private drept dogmă sau propuneri apropiate de credință este întotdeauna imprudent!… Acest lucru este dovedit de experiență, de teologii mistici, cum ar fi Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta [Tereza de Avila], Castrotevere, Poulain, etc… Nu putem considera revelațiile și locuțiunile lor drept cuvinte ale Scripturii. Unele dintre ele trebuie omise, iar altele explicate într-un sens corect și prudent.”
[12] Arhiepiscopul Tomaso de Stefano, 1898-1906 (episcopul Luisei când aceasta a început să-și scrie Jurnalul); Arhiepiscopul Giulio Vaccaro, 1906 (administrator); Arhiepiscopul Francesco P. Carraro, 1906-1915; Arhiepiscopul John Regime, 1915-1918; Arhiepiscopul Eugene Tosi, 1918-1920 (administrator); Arhiepiscopul Giuseppe M. Leo, 1920-1939 (a acordat Imprimatur-ul primelor 19 volume ale Luisei); Sf. Hannibal di Francia (cenzor librorum și confesor al Luisei, numit de Arhiepiscopul Giuseppe Leo: a acordat Nihil Obstat primelor 19 volume ale Luisei); Curia Episcopală din Montepulciano (a acordat Imprimatur textului Luisei despre “Sfânta Fecioară Maria în Împărăția Voinței Divine”); Giuseppe Blandamura, Delegat al Arhiepiscopului de Taranto: a acordat Nihil Obstat aceluiași text despre Sfânta Fecioară Maria); Mons. Francis M. della Cueva S. M., Delegat al Arhiepiscopului de Taranto (a acordat Nihil Obstat textului Luisei despre Sfânta Fecioară Maria); Francesco Sorrentino din Napoli (cenzor: a acordat Imprimatur textului Luisei despre „Orele Pătimirii”); Antonio Laviano (vicar general: a acordat Imprimatur textului Luisei despre „Orele Pătimirii”); D. Prestifillipo, SJ din Messina (cenzor: a acordat Nihil Obstat textului Luisei despre „Orele Pătimirii”); Delegatul Arhiepiscopului Giuseppe Blandamura din Taranto (a acordat Nihil Obstat textului Luisei despre „Orele Pătimirii”); Msgr. Michele Samarelli (vicar general de Bari); Mons. Ernesto Balducci (vicar general de Salerno); Mons. Luigi D’Oria (director spiritual al Seminarului regional din Molfetta și vicar general de Trani); Pr. Loiodice, Michele De Benedictis (confesor oficial al Luisei, numit de episcopul Giuseppe Dottula); Gennaro di Gennaro, Francesco De Benedictis, Felice Torelli, Benedetto Calvi, Ciccio Bevilacqua și alți preoți.
Arhiepiscopul Francesco Petronelli; Mons. Michele Samarelli: vicar general de Bari; Mons. Ernesto Balducci: vicar general de Salerno; Mons. Luigi D’Oria.
