Aflând-mă în starea mea obișnuită, m-am trezit în afara mea, deci, după ce m-am tot plimbat în căutarea lui Isus, am găsit-o în schimb pe Regina Mamă, iar eu, deprimată și obosită cum eram, i-am spus: „Preadulcea mea Mamă, am pierdut calea pentru a-L găsi pe Isus, nu mai știu unde să mă duc, nici ce să fac pentru a-L găsi”.
În timp ce spuneam acestea, plângeam și Ea mi-a spus: „Fiica Mea, vino alături de mine și vei găsi calea și pe Isus; într-adevăr, vreau să te învăț secretul pentru a putea rămâne mereu cu Isus și cum să trăiești mereu fericită și mulțumită chiar și pe acest pământ, adică fixează în interiorul tău faptul că doar tu și Isus sunteți pe lume și niciun altul căruia ar trebui să-i placi, să-i faci pe plac și să-l iubești și doar de la El să aștepți să fii iubită din nou și să fii mulțumită în toate. Stând în acest mod tu și Isus, nu-ți va mai păsa dacă ești înconjurată de disprețuiri sau laude, de rude sau străini, de prieteni sau dușmani. Numai Isus va fi toată mulțumirea ta și numai Isus îi va suplini pe toți. Fiica Mea, până când tot ce există aici pe pământ nu dispare de tot, din suflet, nu se poate găsi mulțumire adevărată și continuă”.
În timp ce spunea acestea, ca dintr-un fulger a ieșit Isus în mijlocul nostru, și eu L-am luat și L-am dus cu mine, și [apoi] m-am găsit în mine însămi.
–––––––––––
Ioan 14,6-7:Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl veţi cunoaşte şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”.
Ioan 2:Mama lui Isus le-a spus slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune!
Matei 22,37-38:Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă.
Confesorul avea anumite îndoieli și când a venit binecuvântatul Isus, i-am văzut împreună și Isus îi spunea:
„Opera Mea este întotdeauna susținută de adevăr și chiar dacă adesea pare obscură, enigmatică, nu poți să nu spui că este adevărul și deși creatura nu înțelege lucrarea Mea cu claritate, acest lucru nu distruge adevărul, dimpotrivă, se înțelege mult mai bine că este un mod divin de a lucra, deoarece, creatura fiind limitată nu poate îmbrățișa și înțelege Infinitul; cel mult poate înțelege și îmbrățișa vreo licărire.
Multele lucruri spuse de Mine în Scriptură și modul Meu de lucru în sfinți, oare au fost înțeles foarte clar? Oh, câte lucruri au rămas în întuneric și neînțelese! Câte minți ale celor învățați și înțelepți au obosit să le interpreteze? Și ce au mai înțeles? Se poate spune că nimic în comparație cu ceea ce rămâne de știut. Acest lucru poate aduce prejudicii adevărului? Deloc, de fapt îl face să strălucească mai mult. De aceea ochiul tău trebuie să vadă dacă există adevărata virtute, dacă se simte că există adevăr în toate, deși uneori poate fi în întuneric și, la urma urmei, trebuie să fii liniștită și în sfânta pace”.
Spunând acestea, a dispărut și m-am întors în mine.
Continuând să-L văd cam furios pe lume, voiam să-L calmez, dar El m-a distras spunându-mi: „Cea mai acceptabilă caritate pentru Mine este pentru cei care Îmi sunt cei mai apropiați, așadar, cele mai apropiate de Mine sunt sufletele din purgator, pentru că sunt confirmate în harul Meu și nu există nicio opoziție între Voința Mea și a lor, ele trăiesc în mod continuu în Mine, Mă iubesc în mod arzător și sunt forțat să le văd suferind în Mine, fiind neputincioase pentru ele însele în a-și da cea mai mică alinare. Oh, cât de sfâșiată este Inima Mea de starea acelor suflete, pentru că nu sunt departe de Mine, ci aproape și nu doar aproape, ci în interiorul Meu! Și cât de plăcuți sunt Inimii Mele cei care se interesează de ele. Să presupunem că ai o mamă, o soră care ar locui cu tine într-o stare de durere, incapabile să se ajute pe sine, și un altul, străin, care ar trăi în afara casei tale, tot într-o stare de durere, dar care se poate ajuta pe sine; nu ți-ar plăcea mai mult dacă o persoană ar avea grijă să o aline pe mama sau pe sora ta, decât pe străinul care se poate ajuta pe sine?”
Și eu: „Cu siguranță, oh Doamne”.
Apoi a adăugat: „A doua caritate mai acceptabilă Inimii Mele este pentru cei care, deși trăiesc pe acest pământ, se aseamănă aproape cu sufletele din purgator, adică Mă iubesc, Îmi fac întotdeauna Voința, sunt interesați de lucrurile Mele de parcă ar fi proprii. Ei bine, dacă acești oameni sunt deprimați, nevoiași, aflați în stare de suferințe, iar unul se ocupă să-i aline și să-i ajute, aceasta este mai plăcut Inimii Mele, să se ocupe de ceilalți”.
Isus s-a retras și aflându-mă în mine, îmi părea că nu ar fi fost lucruri conform adevărului. Deci, la întoarcerea Sa, adorabilul meu Isus m-a făcut să înțeleg că ceea ce îmi spusese era conform adevărului; rămânea de spus doar despre membrele separate de El, care sunt păcătoșii, că oricine s-ar ocupa să reunească aceste membre, ar fi foarte acceptabil Inimii Sale. Diferența este aceasta: dacă un păcătos ar fi deprimat într-o nenorocire, și vreunul s-ar ocupa să nu-l convertească, ci doar să-l aline și să-l ajute în mod material, Domnului i-ar plăcea mai mult dacă acest lucru s-ar face celor care sunt în ordinea harului, pentru că dacă aceștia suferă, este întotdeauna un produs al iubirii lui Dumnezeu față de ei sau al iubirii lor față de Dumnezeu, iar dacă păcătoșii suferă, Domnul vede în ei amprenta vinovăției și a încăpățânatei lor voințe.
Așa mi s-a părut că înțeleg; în rest las judecata celor care au dreptul să mă judece, indiferent dacă este sau nu este în funcție de adevăr[1].
[1] Luisa relatează ca martor, dar se lasă în mâinile judecătorului pentru orice interpretare.
În această dimineață m-am simțit atât de amețită, încât nu mă înțelegeam pe mine însămi, și nici nu puteam merge ca de obicei în căutarea Binelui meu cel mai măreț. Deci, din când în când, se mișca în interiorul meu, se arăta, și îmbrățișându-mă, compătimindu-mă, îmi spunea: „Sărmană fiică, ai dreptate că nu poți sta fără Mine, cum ai putea trăi fără Iubitul tău?” Și eu, mișcată de cuvintele Sale, am spus: „Ah, Iubitul meu, ce greu martiriu este viața pentru intervalele în care sunt forțată să stau fără Tine. Spui chiar Tu că am dreptate și apoi mă părăsești?”
Și El s-a ascuns pe neobservate, de parcă nu ar fi vrut să audă ce îmi spunea, iar eu am rămas din nou în confuzia mea, incapabilă să mai spun ceva; când m-a văzut din nou confuză, a ieșit și a spus: „Tu ești toată mulțumirea Mea; în inima ta găsesc adevărata odihnă, iar odihnindu-Mă, simt cele mai dragi încântări”. Și eu, mișcându-mă din nou, am spus: „Și Tu ești pentru mine toată mulțumirea mea, încât toate celelalte lucruri nu sunt altceva decât amărăciune pentru mine”. Și retrăgându-se din nou, am rămas fără glas, fiind și mai confuză decât înainte, și așa a continuat în această dimineață, părând că avea chef să glumească puțin.
După aceea m-am trezit în afara mea și am văzut că veneau oameni necunoscuți, îmbrăcați în civil și, când îi vedeau, toți se speriau și țipau de frică, mai ales copiii, și spuneau afectați: „Dacă aceștia vin peste noi, atunci totul s-a terminat”. Și au adăugat: „Ascundeți tinerele! Bietul tineret, dacă ajunge în mâinile acestora! Așadar, întorcându-mă către Domnul, am spus: „Milostivire, îndură-te, alungă acest flagel atât de periculos pentru sărmana omenire! Fie ca lacrimile inocenței să Te înduplece”!
Și El: „Ah, fiica Mea, numai datorită acestor inocenți am grijă de ceilalți, doar ei îmi smulg mila și Îmi diminuează justa indignare”.
În această dimineață, preadulcele meu Isus nu venea și a trebuit să-L aștept cu multă răbdare și ajungeam până la a mă forța să ies din starea mea obișnuită, pentru că nu mai simțeam puterea de a continua. El nu venea, îmi părea că suferința fugise de mine, eram plină de simțuri, nu mai rămânea altceva decât să depun efort de a ieși [din starea mea]; dar în timp ce făceam acest lucru, binecuvântatul Isus a venit, a făcut un cerc cu brațele Sale și mi-a cuprins capul.
De la acea atingere, am intrat în extaz și L-am văzut pe Domnul nostru foarte indignat din cauza lumii; dorința mea era să-L calmez, iar El mi-a spus: „Deocamdată nu vreau să te îngrijești de Mine, dar te rog să ai grijă de Mama Mea; consoleaz-o, fiindcă este foarte îndurerată de cele mai grele pedepse, pe care urmează să le revărs pe pământ”.
După ce au trecut multe zile de tăcere între mine și Isus și suferind, îmi pare că a vrut să mă tenteze în continuare mai mult, să mă determine să exersez mai mult în răbdare și iată cum: când a venit, a spus: „Preaiubita Mea, din Cer tânjesc după tine, în Cer, în Cer te aștept”. Și ca fulgerul a fugit. Apoi, reîntorcându-se, a repetat: „Încetează acum cu suspinele tale aprinse, care Mă chinuie continuu și vor să Mă capteze”. Alteori [spunea]: „Dragostea ta înflăcărată, dorurile tale sunt alinări pentru Inima Mea tristă”.
Dar cine le poate spune pe toate? Părea că vrea să compună versuri și uneori a exprimat aceste versuri cântându-le; dar fără să-mi acorde timp să-i spun un cuvânt, imediat fugea.
Deci, în această dimineață, Confesorul a avut intenția să sufăr răstignirea; am văzut-o pe Regina Mamă că plângea pentru a salva lumea de atâtea nenorociri și aproape că se contrazicea cu Isus, dar El s-a arătat rezervat și numai pentru ca să-i facă plăcere Mamei, a cooperat ca să sufăr.
După aceea, părea că s-ar fi liniștit puțin și a spus: „Fiica Mea, este adevărat că vreau să pedepsesc lumea, țin biciul în mână ca să o lovesc, dar totuși este adevărat că tu și Confesorul, dacă vreți să contribuiți să vă rugați Mie și să suferiți, este întotdeauna un sprijin și veți contribui aducând multe remedii pentru a salva lumea, cel puțin parțial; altfel, dacă nu găsesc sprijin și remedii, cu voi revărsa totul cu mâna liberă totul peste oameni”.
Când a venit adorabilul meu Isus, aflându-mă deprimată și îndurerată, a spus: „Fiica Mea, de ce stai cufundată în suferința ta?”
Și eu: „Ah, iubitul meu, cum să nu fiu îndurerată dacă încă, nu vrei să mă duci cu Tine și mă mai lași mult timp pe acest pământ?”
Și El: „Ah, nu, nu vreau să respiri acest aer trist, pentru că tot ce am așezat în interiorul și în exteriorul tău, totul este sfânt; și tot adevărat este că, dacă se apropie de tine ceva sau vreo persoană care nu este dreaptă și sfântă, simți tulburare, percepând imediat duhoarea contrară a ceea ce nu este sfânt. Acum, de ce ai vrea să umbrești cu acest aer de tristețe ceea ce am așezat în interiorul tău? Dar să știi totuși, că ori de câte ori ești dispusă să faci sacrificiul de a muri, de atâtea ori îți redau meritul, de a părea că mori cu adevărat, și aceasta trebuie să-ți fie o mare mângâiere, mult mai mult decât dacă te-ai conforma Mie, pentru că viața Mea a fost o moarte continuă”.
Și eu: „Ah, Doamne, nu-mi pare că moartea este un sacrificiu, de fapt, viața îmi pare un sacrificiu”.
Și voind să-i spun mai multe, a dispărut.
Ioan 15,13:Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi.
Efeseni 5,1-2: Aşadar, fiţi imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi şi umblaţi în iubire după cum şi Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă!
Luca 9,23-24:Apoi le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva.
Romani 12,1-2:Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!
În această dimineață, adorabilul Isus m-a purtat cu duhul și mi-a arătat numeroasele rele care se comit împotriva carității față de aproapele. Câtă durere Îi provocau răbdătorului Isus. Părea că le primea El însuși; prin urmare, total îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, cine face rău aproapelui își face singur rău; ucigându-l pe aproapele, își ucide sufletul propriu și, din moment ce caritatea predispune sufletul la toate virtuțile, tot astfel sufletul, neavând caritate, este predispus să comită tot felul de rele viciate”.
După aceasta, ne-am retras și, deoarece de câteva zile sufeream din cauza unei dureri intense la coaste, mă simțeam epuizată. Binecuvântatul Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Iubita Mea, ai vrea să vii, nu-i așa?” Și eu: „Dacă Cerul ar vrea Domnul meu, ca această durere să fie cauza de a veni la Tine, cât de recunoscătoare i-aș fi, cât de drag mi-ar fi și ar fi unul dintre cei mai de încredere prieteni ai mei. Dar cred că vrei să mă ispitești ca și celelalte dăți și stimulându-mă cu invitațiile Tale, voi rămâne apoi dezamăgită și în acest fel îmi faci[1] mai crud și mai îngrozitor martiriul meu. Dar te rog, ai milă de mine și nu mă mai lăsa mult pe pământ; absoarbe în Tine acest mizerabil vierme, pentru că am dreptate și pentru că din Tine însuți am ieșit”.
Binevoitorul Isus, emoționându-se complet și ascultându-mă, mi-a zis: „Sărmană fiică, nu te teme, fiindcă este sigur că pentru tine va veni ziua în care vei rămâne absorbită în Mine. Să știi că dezlănțuirile tale neîncetate de a veni la Mine, mai ales în urma invitațiilor Mele, îți sunt de mare folos și te determină să trăiești în acea atmosferă, plutind cu bucurie, fără umbra niciunei greutăți pământești; cu atât mai mult cu cât tu ești ca acele flori care nu au nici măcar rădăcina în pământ și, trăind așa suspendată în aer, vii să recreezi Cerul și pământul.1 Iar tu, privind Cerul, doar din acesta te recreezi și te hrănești: din tot ce este ceresc și, privind pământul, ți-e milă și îl ajuți atât cât îți este cu putință; dar când găsești parfumul Cerului, simți imediat duhoarea care se emană de pe pământ și o detești. Aș putea să te așez într-o conjunctură mai dragă Mie și Cerului și mai utilă pentru tine și pentru lume?”
Și eu: „Dar totuși, o, Domnul meu, ar trebui să ai milă de mine și să nu-mi lungești șederea aici, pentru multele motive pe care le am, mai ales pentru vremurile triste care se pregătesc; cine va avea inima de a vedea masacrul atât de sângeros? Și apoi, lipsa Ta continuă mă costă mai mult decât moartea”.
În timp ce spuneam acestea, am văzut o mulțime de îngeri în jurul Domnului nostru, care ziceau: „Doamne Dumnezeul nostru, mulțumește-o, n-o mai lăsa să Te stânjenească; noi o așteptăm cu nerăbdare. Impresionați de glasul ei, am venit aici pentru a o asculta și suntem nerăbdători să o ducem cu noi. Și tu, o, aleas-o, vino să ne bucuri în șederea noastră cerească”.
Binecuvântatul Isus, emoționat, părea că vrea să fie binevoitor, a dispărut de la mine și, regăsindu-mă în mine îmi simțeam durerea foarte sporită, încât aveam continuu spasme, dar nu îmi înțelegeam mulțumirea.
Isaia 65,17:Căci, iată, eu creez ceruri noi şi un pământ nou: nu vor mai fi amintite cele dinainte şi nici nu se vor mai sui la inimă. Isaia 66,22-23:Căci cum cerurile noi şi pământul nou pe care eu le fac stau înaintea mea, aşa vor sta descendenţa voastră şi numele vostru. Şi de la lună nouă până la lună nouă, de la sabát până la sabát, orice făptură va veni să se prosterneze înaintea mea, spune Domnul.↩︎
Evrei 12,25-29: Vedeţi să nu-l respingeţi pe cel care vorbeşte, căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins când vorbea pe pământ, cu atât mai mult noi, dacă ne îndepărtăm de [cel care ne vorbeşte] din ceruri, al cărui glas a zguduit odinioară pământul, iar acum ne-a promis: „Încă o dată voi mai zgudui nu numai pământul, ci şi cerul”. Acest „încă o dată” înseamnă schimbarea celor zguduite, întrucât sunt create, ca să rămână cele nezguduite. De aceea, noi care am primit împărăţia nezdruncinată avem harul prin care aducem cult într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu evlavie şi teamă, fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor.
2 Petru 3,12-13:Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi! Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea.
Apocalips 21,1-2:Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalímul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.
El continua să vină, dar o mare parte a nopții am stat fără Isus. Când a venit, mi-a zis: „Fiica Mea, ce vrei, de Mă aștepți cu atât de mare nerăbdare? Oare ai nevoie de ceva?” Iar eu, din moment ce știam că trebuie să iau împărtășania, am spus: ”Doamne, toată noaptea Te-am[1] așteptat, mai ales pentru că trebuia să iau împărtășania; mă tem că inima mea nu este bine pregătită să Te pot primi; de aceea e nevoie ca sufletul meu să fie revăzut de Tine pentru a mă putea pregăti să mă unesc în mod sacramental cu Tine”.
Iar Isus, cu bunăvoință, mi-a reexaminat sufletul pentru a mă pregăti să-L primesc; apoi m-a transportat în afara mea și împreună (cu El) am găsit-o pe Mama noastră Regină care îi spunea lui Isus: „Fiul meu, acest suflet va fi mereu gata de a face și a suferi ceea ce vrem Noi și aceasta este ca o legătură care leagă dreptatea; de aceea, salvează multele masacre și foarte mult sânge pe care trebuie să-l verse oamenii”.
Și Isus a zis: „Mama Mea, este necesară vărsarea de sânge, pentru că vreau ca această descendență de regi[2] să decadă din stăpânire și acest lucru nu poate fi fără curgere de sânge și [e necesar] chiar să se purifice și Biserica Mea, pentru că e foarte infectată. Cel mult pot să permit salvarea parțială, în ceea ce privește suferința”.
În acest timp, am văzut majoritatea deputaților care complotau cum să-l determine pe rege să cadă și se gândeau să așeze pe tron pe unul dintre acei deputați, ales de ei. După aceea, m-am regăsit în mine… Câte nenorociri umane! Ah, Doamne, ai milă de orbirea în care este cufundată biata omenire!
Prin urmare, continuând să-i văd pe Domnul și pe Regina Mamă, l-am văzut cu ei și pe Confesor, iar Preasfânta Fecioară a spus: „Vezi, Fiul Meu, avem un al treilea, care este Confesorul; el vrea să Ni se alăture, angajându-se prin munca lui, să participe pentru a o face să sufere [pe Luisa] și în felul acesta să satisfacă Dreptatea Divină, iar el [Confesorul] face ca funia care Te leagă să fie mai puternică pentru a Te potoli; și apoi, când ai mai rezistat vreodată puterii uniunii celor care suferă și se roagă și a celor care participă cu Tine în mod pur, cu singurul scop de a Te glorifica; și asta, spre binele popoarelor?”
Isus și-a ascultat Mama și a ținut cont de Confesor, dar nu a pronunțat o sentință complet favorabilă, ci s-a limitat la a salva în parte [oameni].
[1] De multe ori Luisa i se adresează lui Isus cu „Dumneavoastră” așa cum se obișnuiește la Corato. Dar noi aici scriem „Tu”.
[2] Nu doar dinastiile care pe vremea aceea domneau în Italia sau în Europa, dar și în actuala generație care stăpânește pământul.
După ce am primit Împărtășania, adorabilul meu Isus m-a purtat cu duhul, arătându-se extrem de îndurerat și mâhnit. Așadar, L-am implorat să-și verse în mine amărăciunile Sale, însă Isus nu mă asculta, dar eu insistând, după mult timp, i-a făcut plăcere să reverse. Așadar, după ce a revărsat puțină amărăciune, am întrebat: „Doamne, nu te simți mai bine acum?”
Iar El: „Da, dar nu era aceea care mi-a dat atât de multă durere, ci o hrană dezgustătoare și insipidă, care nu Mă lasă să Mă odihnesc”.
Și eu: „Revarsă puțin în mine, ca să te alin puțin”.
Și El: „Dacă nu pot s-o asimilez și s-o suport Eu, cum ai putea tu?”
Iar eu: „Știu că slăbiciunea mea este mare, dar Tu îmi vei da har și putere, și așa o voi putea conține în mine”.
Dar înțelegeam că hrana dezgustătoare reprezenta impuritățile, hrana fără gust reprezenta faptele bune făcute prost, toate irosite, încât Domnului nostru îi sunt mai degrabă supărătoare și împovărătoare, pe care aproape că disprețuiește să le primească, pe care, nu le suportă și vrea să le reverse din gura Sa. Cine știe câte dintre ale mele sunt acolo împreună! Prin urmare, forțat de mine, a revărsat și puțin din acea hrană. Câtă dreptate avea Isus, că acea amărăciune era mai tolerabilă decât acea hrană dezgustătoare și insipidă! Dacă nu era din iubire pentru El, nu aș fi acceptat-o cu niciun preț.
După aceea, binecuvântatul Isus și-a pus brațul în jurul gâtului meu și sprijinindu-și capul pe umărul meu, a vrut să se odihnească. În timp ce se odihnea, m-am trezit într-un loc în care erau multe pavaje mobile și dedesubt, abisul.
De teamă să nu cad, L-am trezit, invocând ajutorul Său și El mi-a spus: „Nu-ți fie teamă, aceasta este calea pe care toți o parcurg. Este nevoie doar de toată atenția și, întrucât majoritatea merg nepăsători, acesta este motivul pentru care mulți cad în abis și puțini sunt cei care ajung în portul mântuirii”.
După aceea a dispărut și m-am regăsit în mine.
Nihil obstat.
Can. Hannibal Maria De Francia, Cens. Ecl.
––––––––––––––––––-
Job 23,10-11:Căci el ştie calea mea; dacă m-ar încerca, aş ieşi ca aurul. Pe urma lui s-a ţinut piciorul meu, calea lui am urmărit-o şi nu m-am abătut.
Ioan 14,6:Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine.
Marcu 1,2-3:Aşa cum este scris în profetul Isaía: „Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea ta. Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui!»”.
Matei 7,13-14:Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc.
