În această dimineață aveam o teamă asupra stării mele, că nu ar fi Domnul care ar lucra în mine, cu adăugarea că nu binevoia să vină, așadar după multă așteptare, de îndată ce L-am văzut, i-am expus teama și El mi-a spus:
„Fiica Mea, mai întâi de toate, pentru a te așeza în această stare, cooperez și Eu cu puterea Mea și apoi, cine ți-ar fi dat puterea, răbdarea să stai atât de mult în această stare, într-un pat? Numai perseverența este un semn sigur că lucrarea este a Mea, pentru că numai Dumnezeu nu este supus schimbării, dar diavolul și natura umană se schimbă deseori; ceea ce astăzi iubesc, mâine urăsc, iar ceea ce urăsc astăzi, mâine iubesc și așa își găsesc satisfacția lor”.
În timp ce scriam, gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități sunt în aceste scrieri! Merită să fie aruncate în foc. Dacă ascultarea mi-ar permite, aș face-o, pentru că le simt ca pe un obstacol în suflet, mai ales dacă le-ar vedea vreo persoană, pentru că în anumite momente, arată cât iubesc și împlinesc câte ceva pentru Dumnezeu, în timp ce în alte momente nu fac nimic și nu-L iubesc și sunt sufletul cel mai rece care poate fi în lume. Așadar, m-ar considera diferită de ceea ce sunt și asta este o durere pentru mine; întrucât este ascultarea care vrea să scriu și acesta fiind pentru mine unul dintre cele mai mari sacrificii, mă las cu totul în seama ei, cu oarecare speranță că își va cere scuze pentru mine și va motiva cauza mea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.
Dar, în timp ce spun acestea, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și a început să mă certe, pentru că vrea să retrag ceea ce am spus, nevoind ca eu să continui să scriu dacă nu-mi retrag cuvintele, adică să anulez ceea ce am scris [mai sus]. Cu alte cuvinte, îmi spune că, vorbind astfel, m-am separat de adevăr, iar acesta este cel mai esențial lucru al unui suflet, să nu părăsească niciodată cercul adevărului: „Cum, nu Mă iubești? Cu ce curaj spui? Nu vrei să suferi pentru Mine?” Și eu, roșind toată: „Ba da Doamne”. Și El: „Ei bine, ce ți-a venit să ieși din adevăr?”
Spunând acestea, s-a retras în interiorul meu, fără să se mai facă simțit, iar eu am rămas de parcă aș fi primit o lovitură. Câte face doamna ascultare! Dacă nu ar fi pentru ea, nu m-aș afla în aceste încercări cu iubitul meu Isus. De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată ascultare!
Așadar, reiau să spun ceea ce trebuia să spun, deoarece Domnul m-a făcut să mă abat puțin de la ceea ce am început. Deci, venind, binecuvântatul Isus a răspuns gândurilor mele, spunându-mi:
„Sigur că aceste scrieri ale tale merită arse, dar vrei să știi în care foc? În focul Iubirii Mele, pentru că nu există nicio pagină care să nu arate clar felul cum Eu iubesc sufletele; chiar dacă sunt lucruri referitoare la tine, cât și privitoare la lume; iar Iubirea Mea, în aceste scrieri ale tale, își găsește o ieșire în ceea ce privește sentimentele Mele preocupate și iubitoare”.
După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea și, părăsind trupul, am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ce chin este pentru mine să trebuiască să mă reîntorc de multe ori în trupul meu, pentru că este sigur că acum nu îl am și doar sufletul este împreună cu Tine; și apoi nu știu cum [se întâmplă] că mă găsesc întemnițată în bietul meu trup ca într-o închisoare întunecată și acolo pierd acea libertate, fiindcă îmi este dată doar împreună cu ieșirea [din trup]. Nu este acesta un chin pentru mine, cel mai greu care s-ar putea da?”
Și Isus: „Fiica Mea, ceea ce spui tu nu este un chin, nici nu este vina ta pentru ceea ce ți se întâmplă; într-adevăr trebuie să știi că sufletul nu poate ieși din trup decât din două motive: este prin forța durerii atunci când apare moartea naturală sau prin forța iubirii reciproce dintre Mine și suflet, pentru că, fiind această iubire atât de puternică, nici sufletul nu i-ar rezista și nici Eu nu pot aștepta mult fără să Mă bucur de el. Așadar, Mă duc să-l atrag spre Mine și apoi să îl așez din nou în starea lui naturală; iar sufletul, atras mai mult decât de un fir electric, se duce și se întoarce cum Îmi place Mie. Iată, că ceea ce crezi că este chin, este cea mai delicată iubire”.
Și eu: „Ah, Doamne, dacă iubirea mea ar fi suficientă și puternică, cred că aș avea puterea să stau în fața Ta și nu aș fi obligată să mă întorc în trup; dar din moment ce este foarte slabă, sunt supusă acestor evenimente”.
Și El: „Dimpotrivă, îți spun că este cea mai mare iubire, este extrasă din iubirea sacrificiului, fiindcă de dragul Meu și de dragul fraților tăi, te lipsești [de Mine] și revii la mizeriile vieții”.
După aceea, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul într-un oraș unde păcatele care se săvârșeau erau atât de multe, încât ieșeau ca o ceață foarte deasă, puturoasă, ce se ridica spre cer; și din cer cobora o altă ceață groasă, iar în interiorul ei erau condensate atâtea pedepse, ce păreau suficiente pentru exterminarea acestui oraș, iar eu am spus: „Doamne, unde ne aflăm?Ce părți [ale lumii] sunt acestea?” Și El: „Aici este Roma, unde sunt atât de multe atrocități care se comit, nu numai de către laici, ci și de către religioși, care merită ca această ceață să-i orbească, exterminându-i”.
Într-o clipă am văzut mizeria care se petrecea și părea că Vaticanul ar primi o parte din zguduieli; nici măcar preoții nu au fost cruțați. Prin urmare, total consternată, am spus: „Domnul meu, salvează-ți orașul iubit și pe mulții Tăi slujitori, [dintre care], Papa. Oh, cu câtă bunăvoință mă ofer să îndur chinurile lor, cu condiția să-i salvezi”.
Iar Isus, emoționat, mi-a spus: „Vino cu Mine și îți voi arăta cât de departe ajunge răutatea umană”, și m-a purtat într-un palat. Într-o cameră secretă erau cinci sau șase deputați și își spuneau unul altuia: „Atunci ne vom preda, când îi distrugem pe creștini” și părea că voiau să-l oblige pe rege să scrie cu propria lui mână decretul morții împotriva creștinilor și promisiunea de a lua în stăpânire bunurile acestora, spunând că, atâta timp cât le era permis, nu-și făceau probleme că nu o puteau îndeplini pe moment; dar la timpul și circumstanța potrivită, ar face acest lucru. După aceea m-a dus în altă parte și mi-a arătat că trebuie să moară unul dintre cei care se numesc lideri, iar acest om părea atât de unit cu diavolul, că nici măcar în acel moment nu tremura; toată puterea lui o lua de la demonii care îl curtau ca pe un prieten de încredere de-al lor.
Demonii, văzându-mă, s-au cutremurat, și unii voiau să mă bată, alții voiau să-mi facă un rău, iar alții un alt rău. Dar nepăsându-mi de hărțuirea lor, pentru că mă interesa mai mult[1] mântuirea acelui suflet, eu m-am străduit să mă apropii de acel om. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare, mai mult decât înșiși demonii! În ce stare jalnică zăcea el? Mai dur decât piatra, nu l-a mișcat deloc prezența noastră, părea într-adevăr că își bate joc de prezența noastră. Isus m-a tras imediat din acel loc și am început să vorbesc cu El pentru mântuirea acelui suflet.
