Umilinta

V4.77 Mândria îl orbește pe om, în timp ce virtutea cea mai mare care îl înalță pe Dumnezeu și creatură este umilința (30 iulie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul în mijlocul multor oameni. Ce orbire! Aproape toți erau orbi și puțini cu vedere scurtă; abia se întrezărea cineva cu vederea foarte acută ca soarele în mijlocul stelelor și având toată intenția spre Soarele Divin, iar această vedere i-a fost acordată pentru că stătea fix în lumina Cuvântului Umanizat.

Isus, plin de compasiune, mi-a spus: „Fiica Mea, cât de mult a fost ruinată omenirea de către mândrie! A ajuns să distrugă acea mică licărire de rațiune pe care toți o au în sinea lor imediat ce se nasc. Așadar, să știi că virtutea care îl înalță cel mai mult pe Dumnezeu este smerenia, și virtutea care înalță cel mai mult creatura înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor este umilința”.

            După ce a spus acestea, a dispărut. Mai târziu s-a reîntors, respirând cu dificultate și plin de amărăciune și a adăugat: „Fiica Mea, trei pedepse cumplite sunt pe cale să se întâmple”.

            Și ca un fulger a dispărut, fără să-mi dea timp să-i spun un cuvânt.

V4.35 După ce Isus a transformat inima Luisei într-a Sa, încât să nu se mai distingă, El i-a dat patru indicații: uniformitatea perfectă la Voința Sa, umilință profundă, puritate și ascultare (20 Octombrie 1900)

Divine WillLasă un comentariu

            Aflându-mă în afara mea, adorabilul meu Isus continua să-mi arate inima mea într-a Sa, dar atât de transformată încât nu mai recunosc care este a mea și care este cea a lui Isus[1]. El a conformat-o perfect la a Lui și i-a imprimat (inimii) toate semnele Patimii, făcându-mă să înțeleg că Inima Sa, de când a fost concepută cu aceste însemne ale Pătimirii, a fost o revărsare pentru ceea ce a suferit în mod continuu Inima Sa în ultima zi a vieții Sale. Părea că văd, că așa cum e una, așa este și cealaltă. Părea că-L văd pe iubitul meu Isus ocupat să pregătească locul în care urma să pună inima, parfumându-l, decorându-l, cu multe flori diferite. Și în timp ce făcea aceasta, mi-a spus: „Preaiubita Mea, fiindcă trebuie să trăiești din Inima Mea, este mai bine să începi să te adaptezi la un mod de viață perfect. Așadar vreau de la tine [următoarele]:

            1. Uniformitate perfectă cu Voința Mea, pentru că nu vei putea niciodată să Mă iubești perfect, decât iubindu-Mă cu propria Mea Voință; într-adevăr îți spun că, iubindu-Mă cu propria Mea Voință, vei ajunge să Mă iubești pe Mine și pe aproapele cu propriul Meu mod de a iubi.

            2. Umilință profundă, așezându-te în fața Mea și a creaturilor, ca ultima dintre toate.

            3. Puritate în toate, pentru că orice mică lipsă de puritate, atât în a iubi cât și în a lucra, totul se reflectă în inimă și rămâne pătată. De aceea, vreau ca puritatea să fie ca roua pe flori la răsăritul soarelui, care prin reflexia razelor transformă acele picături mici în multe perle prețioase pentru a încânta oamenii. Tot așa, toate lucrările tale, gândurile și cuvintele, bătăile inimii și afecțiunile, dorințele și înclinațiile, dacă vor fi împodobite cu roua cerească a purității, vor țese o dulce încântare, nu numai pentru ochiul uman, dar și pentru întregul Cer.

            4. Ascultarea trebuie să fie legată de Voința Mea, pentru că, dacă această virtute îi privește pe superiorii pe care ți i-am dat pe pământ, [prin urmare] Voința Mea este ascultarea ce Mă privește pe Mine în mod direct, încât se poate spune atât despre una cât și despre cealaltă că amândouă sunt virtuți ale ascultării, cu această singură diferență, că una îl privește pe Dumnezeu, iar cealaltă îi privește pe oameni; ambele au aceeași valoare și nu poate fi una fără cealaltă, așadar trebuie să le iubești pe amândouă în același mod”.

            Apoi a adăugat: „Să știi că de acum înainte vei trăi cu Inima Mea și trebuie să o înțelegi așa cum este Inima Mea, ca să-Mi găsesc complăcerile Mele în tine. Prin urmare, îți recomand să nu mai fie inima ta, ci doar Inima Mea”.

[1] Cu unsprezece ani înainte, reînnoind „căsătoria mistică” (pe 7 septembrie 1889), Domnul i-a dat în dar Vrerea Sa (cfr. Vol. 13, 5.12.1921). După alți 11 ani (Vol. 10, noiembrie 1911), îi reînnoiește ceea ce îi arată acum: prin simbolul inimii este indicată voința, izvorul vieții și al iubirii. Iar încă după alți unsprezece ani [îi reînnoiește] pentru a treia oară (Vol. 13 și 14) pentru a completa formarea Luisei ca „o altă” Umanitate a Domnului nostru, pentru ca Luisa să acționeze asemenea Lui în Voința Sa Divină.

Matei 11,28-29: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”.

V3.86 Luisa își simte toate afecțiunile ca și adormite și le interpretează ca și cum Isus ar fi neglijat-o și de aceea n-ar fi venit la ea, în timp ce motivul [real] este acela de a trebui să pedepsească și să umilească omul căzut în mândrie (24 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce am petrecut câteva zile de privațiune, [Isus] s-a arătat cel mult ca o umbră și fulger, și îmi simțeam toate puterile adormite, încât eu însămi nu înțelegeam ce se întâmplă în interiorul meu. În această somnolență, o singură durere s-a trezit în interiorul meu și îmi părea că mi s-a întâmplat ca celui care își pierde vederea în timp ce doarme, sau este dezbrăcat de toate bogățiile lui, deci săracul nu poate nici să sufere, nici să se apere, nici să folosească vreun mijloc pentru a scăpa de neșansele lui. Săracul, în ce stare de compătimire se află! Care este cauza? Somnul; pentru că, dacă ar fi treaz, cu siguranță ar ști să se apere de nenorocirile lui. Aceasta este starea mea sărmană; nu îmi este permis să trimit nici măcar un geamăt, un oftat, să vărs o lacrimă, pentru că l-am pierdut din vedere pe Cel care este toată iubirea mea, tot binele meu, și care formează toată mulțumirea mea. Se pare că pentru a nu fi îndurerată de privarea Sa, m-a adormit și m-a lăsat. Ah, Doamne, trezește-mă Tu, ca să-mi văd mizeriile și măcar să știu ce îmi lipsește.

            În timp ce eram în această stare, din interiorul meu l-am simțit pe binecuvântatul Isus, care se lamenta continuu. Gemetele acelea mi-au rănit auzul și trezindu-mă puțin, am spus: „Singurul și unicul meu Bine, simt din plângerile Tale prea marea suferință în care Te afli. Acest lucru se întâmplă pentru că vrei să suferi singur și nu vrei să mă faci părtașă la durerile Tale; într-adevăr, pentru a nu mă avea în compania Ta, m-ai adormit și m-ai lăsat fără să mai înțeleg nimic. Înțeleg de unde vin toate acestea: [ca Tu] să fii mai liber pentru a pedepsi. Ah, ai milă de mine, căci fără Tine sunt oarbă, și în ce Te privește pe Tine, este mereu bine în toate circumstanțele să ai pe cineva care să-ți țină companie, care să Te aline și astfel să-Ți înlăture furia. Deocamdată ești statornic în a trimite flageluri, dar când vei vedea imaginile Tale pierind din cauza nenorocirilor, vei avea mai multe lamentări decât acum și poate îmi vei spune: „Ah, dacă ai fi fost mai implicată să Mă liniștești, dacă ai fi luat asupra ta durerile creaturilor, nu mi-aș fi văzut propriile membre atât de sfâșiate”. „Este adevărat, prearăbdătorul meu Isus? Oh, calmează-Te puțin și lasă-mă să sufăr în locul Tău!”

            În timp ce spuneam acestea, El se lamenta continuu, aproape că dorea să fie compătimit şi ușurat, dar parcă voia să i se smulgă această ușurare cu forța, așadar, la insistența exigențelor mele, și-a întins în interiorul meu mâinile şi picioarele pironite şi mi-a împărtășit ceva din durerile Sale.

            După aceea, dând puțin răgaz lamentărilor Sale, mi-a spus: „Fiica Mea, sunt vremurile triste care Mă obligă să fac aceasta, pentru că oamenii au devenit atât de lacomi și mândri, încât fiecare crede că este „dumnezeu” pentru sine și dacă Eu n-aș pune mâna pe flageluri, le-aș face un rău sufletelor, pentru că numai crucea este hrana umilinței. Deci, dacă nu aș face aceasta, aș fi Eu însumi [Cel] care să-i fac să le lipsească mijlocul pentru a se umili și să-i opresc din nebunia lor ciudată, deși majoritatea Mă ofensează tot mai mult; dar îmi place să Mă comport ca un tată care frânge pâinea, ca să mănânce toți; dacă unii copii nu vor s-o ia, cu siguranță ei o folosesc pentru a o arunca în fața tatălui; ce vină are bietului tată? Așa sunt și Eu. Prin urmare, ai milă de Mine în suferințele Mele”.

            Spunând acestea, a dispărut, lăsându-mă pe jumătate trează și pe jumătate adormită, eu însămi neștiind nici dacă trebuie să mă trezesc cu adevărat, nici dacă trebuie să adorm din nou.

Title: At the Easter Vigil, Christ leaned over my chair, showing how delighted He was to be with me, and at my desire to please Him, to live at peace with everyone, and to make Him widely known and loved.

Code: T-04454A-BW-X1, Artist: Elizabeth Wang.

V3.77 Luisa este transformată în Isus prin Respirația Sa divină (Duhul Sfânt). Luisa, „aleasă dintre mii”. Ce înseamnă lipsa de stimă a unei alte persoane (3 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

Aflându-mă în aceeași stare, în această dimineață, l-am văzut pentru puțin timp pe adorabilul meu Isus, care era în inima mea și dormea, iar somnul Său îndemna sufletul meu să dorm împreună cu El, atât de mult încât îmi simțeam puterile interioare toate adormite, fără să mai acționeze. Uneori mă sforțam să ies din acel somn, dar nu puteam, iar când s-a trezit pentru puțin timp binecuvântatul Isus, a trimis de trei ori în mine suflarea Sa și îmi părea că El ar fi rămas cu totul absorbit în mine. După aceea, îmi părea că Isus și-ar fi retras din nou în Sine acele trei respirații pe care mi le trimisese și m-am trezit cu totul transformată în El. Cine poate spune ceea ce se întâmpla în mine datorită acestor respirații divine? Nu am cuvinte pentru a exprima uniunea inseparabilă dintre mine și Isus.

După aceea pare că am putut să mă trezesc, iar Isus, rupând tăcerea, mi-a spus: „Fiica Mea, m-am tot uitat și am tot căutat, parcurgând tot pământul, dar în tine mi-am îndreptat privirile și în tine mi-am găsit complăcerile Mele și pe tine te-am ales dintre mii”.

Apoi, întorcându-se către anumite persoane pe care le vedeam, le-a atenționat spunându-le: „Lipsa de stimă față de alte persoane este o lipsă de adevărată umilință și blândețe creștină, pentru că un spirit smerit și dulce știe să-i respecte pe toți și să interpreteze bine întotdeauna, faptele altora”.

După ce a spus acestea, a dispărut fără [ca eu] să-i spun vreun cuvânt. Să fie mereu binecuvântat, pentru că așa vrea, și totul să fie spre slava Sa.

Through a soul now „hollowed” by penance and prayer, the Holy Spirit ‘breathes’ His wishes, to the Father. Artist: Elizabeth Wang, Code: T-01508C-BW

V3.60 Pașaportul, pentru a intra în Beatitudine [Fericire], în această viață trebuie să aibă semnătura resemnării, umilinței și ascultării. Complot împotriva Bisericii (16 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire”.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.

Illustration by Elizabeth Wang, T-00228-BW, I must shelter those who come to me for comfort, even though my heart is like a mud hut, not yet a palace!, copyright © Radiant Light 2006, http://www.radiantlight.org.uk

V3.59 Umilința îl atrage pe Isus către suflet (10 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Binecuvântatul Isus continuă să nu vină. Oh, Dumnezeule ce durere nespusă este absența Sa! Încercam pe cât posibil să rămân în pace și total abandonată în El, dar ce! Biata mea inimă nu mai putea să suporte, am făcut tot posibilul pentru a o liniști și-am spus: „Inima mea, să mai așteptăm puțin, cine știe poate va veni, să folosim niște stratageme pentru a-L convinge să vină”. Deci, adresându-mă Lui, îi spuneam: „Doamne, vino, ora este târzie și încă nu vii? În această dimineață încerc pe cât posibil să pot sta liniștită, dar totuși nu Te arăți? Doamne, îți ofer martiriul privațiunii Tale ca atestat de iubire, pentru a-Ți face un cadou, ca să Te stimulez să vii. Este adevărat că nu sunt demnă, dar nu Te caut pentru că sunt demnă, ci din iubire și pentru că fără Tine simt că viața îmi lipsește”.

            Și întrucât nu venea, îi spuneam: „Doamne, vino sau te voi obosi cu spusele mele, și când vei obosi, poate că măcar atunci ai vrea să vii?”

            Dar cine poate spune toate absurditățile mele? I-am spus atât de multe, încât m-aș lungi prea mult ca să spun totul.

            După aceea, pentru scurt timp L-am văzut pe dulcele meu Isus mișcându-se în interiorul meu, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn, apoi s-a arătat mai clar și m-a purtat cu duhul, mi-a spus: „Așa cum pasărea dă din aripi pentru a zbura, tot așa sufletul, în zborul dorințelor, dă din aripile umilinței și în acele bătăi, trimite un magnet care Mă atrage, încât în timp ce el își ia zborul să vină la Mine, Eu îl iau pe al Meu să vin la el”.

            Ah, Doamne, se vede că îmi lipsește magnetul umilinței! Dacă eu, în drumul meu, aș răspândi magnetul umilinței peste tot, nu aș lupta atât de mult să aștept și să tot aștept venirea Ta!

V3.33 Harul, corespunderea cu Harul și umilința (31 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce a venit de mai multe ori, dar întotdeauna în tăcere, simțeam un gol și o durere pentru că nu auzeam vocea preadulce a blândului meu Isus, și El, reîntorcându-se pentru a mă mulțumi, mi-a spus: „Harul este viața sufletului. Așa cum sufletul dă viață trupului, tot așa harul dă viață sufletului. Dar nu este suficient ca trupul să aibă viață, conținând doar sufletul, are nevoie totuși de un aliment pentru a se hrăni și pentru a crește, ca să ajungă la statura potrivită. Tot astfel, nu este suficient pentru suflet să aibă har pentru a avea viață, ci este nevoie de un aliment pentru a-l hrăni ca să ajungă la o statură adecvată; și care este acest aliment? Este corespunderea [cu Harul]; harul și corespunderea formează acel lanț inelat care îl conduce spre Cer și în măsura în care sufletul corespunde harului, el formează verigi ale acestui lanț”.

            Apoi a adăugat: „Care este pașaportul pentru a intra în împărăția harului? Este umilința. Sufletul, uitându-se mereu la propriul lui nimic și văzându-se că nu este altceva decât praf și vânt, își va pune toată încrederea în har, ca să devină stăpân, iar harul, preluând controlul asupra întregului suflet, îl conduce pe calea tuturor virtuților și îl aduce pe culmea perfecțiunii”.            

Ce va fi sufletul fără har? Îmi părea ca și cum trupul fără suflet devine mirositor și din el ies viermi și putregai din toate părțile, încât se face obiectul groazei pentru vederea umană. Tot astfel sufletul, fără har, devine atât de dezgustător încât îngrozește vederea, nu a oamenilor, ci a lui Dumnezeu de trei ori Sfânt. Ah, Doamne, eliberează-mă de atâta nefericire și de monstrul oribil al păcatului!

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.

V3.23 Circumcizia lui Isus. Cu cât sufletul se umilește mai mult și se cunoaște pe sine, cu atât mai mult se apropie de Adevăr (1 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

Fiind foarte tristă pentru lipsa supremului și unicului meu Bine, după ce am tot așteptat, în sfârșit L-am văzut ieșind din interiorul inimii mele, plângând, făcându-mi semn cu ochii că îl durea rana care i s-a făcut când a fost circumcis; de aceea plângea și aștepta să-i șterg sângele care îi curgea din rană și să-i calmez durerea provocată de tăietură. [Simțeam] foarte multă compasiune și confuzie, laolaltă, încât nu îndrăzneam să fac asta, dar atrasă de iubire, nu știu cum, m-am găsit cu un scutec în mână și am încercat în măsura în care am putut, să șterg sângele Pruncului Isus. În timp ce făceam aceasta, mă simțeam plină de păcate și mă gândeam că eu sunt cauza de dureri a lui Isus. Oh, câtă durere îmi provoca! Mă simțeam absorbită în acea amărăciune și binecuvântatul Pruncușor, compătimind starea mea sărmană, mi-a spus:

            „Cu cât sufletul se umilește mai mult și se cunoaște pe sine, cu atât mai mult se apropie de adevăr și, aflându-se în adevăr, încearcă să înainteze pe calea virtuților, de care se vede la mare distanță. Și dacă vede că se află pe calea virtuților, percepe imediat cât de mult îi rămâne de făcut, pentru că virtuțile nu au sfârșit, sunt infinite cum sunt și Eu. Prin urmare, sufletul, aflându-se în adevăr, încearcă să se perfecționeze mereu, dar nu va ajunge niciodată să se vadă perfect; și aceasta îi servește pentru a face ca sufletul să lucreze continuu, străduindu-se să se perfecționeze mai mult, fără să piardă timpul în trândăvie; iar Eu, complăcându-Mă de această lucrare, îl modelez treptat pentru a picta în el asemănarea Mea. Iată de ce am vrut să fiu circumcis, pentru a da un exemplu de foarte mare umilință, care i-a făcut pe îngerii Cerului să se uimească”.

V3.22 Binele umilinței (30 decembrie 1899)

vointadivina3Lasă un comentariu

În această dimineață tocmai l-am văzut pe adorabilul meu Isus și din moment ce ascultarea mi-a spus să mă rog pentru o persoană, când a venit Isus, i-am recomandat-o și El mi-a spus:

„Umilința nu trebuie doar acceptată, ci și iubită, trebuie mestecată mult ca pe o mâncare și, când o mâncare este amară, cu cât se mestecă mai mult, cu atât mai mult se simte amărăciunea, astfel, umilința, bine mestecată, dă naștere mortificării și acestea sunt două mijloace foarte puternice, adică umilința și mortificarea, care depășesc anumite obstacole pentru a obține acele haruri dorite. În timp ce ele par dăunătoare naturii umane, deși nu este așa, e ca acea mâncare amară, care pare mai degrabă să facă mai mult rău decât bine.

Cu cât este bătut fierul mai mult pe nicovală, cu atât scânteiază mai mult foc și rămâne purificat; tot la fel sufletul, cu cât este mai mult umilit și bătut pe nicovala mortificării, cu atât mai mult răspândește scântei de foc ceresc și rămâne purificat, dacă vrea cu adevărat să meargă pe calea binelui. Și dacă apoi devine fals, totul se întâmplă în mod contrar”.