Fiind îngrijorată de starea mea mizerabilă, mai ales că nu ar mai fi Voința lui Dumnezeu, am luat în considerare puțina suferință și privațiunile Sale continue. În timp ce îmi uzam micul meu creier referitor la acest lucru și forțându-mă ca să ies din această stare, bunul meu Isus s-a arătat mereu ca un fulger, spunându-mi: „Fiica Mea, ce vrei să fac? Spune-mi, voi face ce vrei tu”.
La o propunere atât de neașteptată, nu știam ce să spun; simțeam o astfel de confuzie că binecuvântatul Isus ar trebui să facă ceea ce voiam eu, în timp ce eu trebuie să fac ce vrea El, încât am rămas fără cuvinte. Deci, văzând că nu spun nimic, ca un fulger a scăpat, și eu, alergând după acea lumină, m-am trezit în afara mea, dar nu L-am găsit și am făcut ocolul pământului, al cerului, al stelelor și fie L-am chemat cu glasul meu, fie cu cântecul meu, gândind în sinea mea că binecuvântatul Isus, auzind vocea și cântecul meu, ar fi fost impresionat și cu siguranță L-aș fi găsit.
Deci, în timp ce înconjuram, am văzut tortura crudă care continuă să fie făcută în războiul din China, bisericile dărâmate, imaginile Domnului nostru aruncate pe pământ și asta e încă nimic. Ceea ce m-a speriat cel mai mult a fost să văd că, dacă acum o fac barbarii, laicii, apoi o vor face religioșii falși, care demascându-se și făcându-se cunoscuți cine sunt, unindu-se cu dușmanii dezvăluiți ai Bisericii, vor da un astfel de asalt, care pare incredibil pentru mintea umană. Oh, câte masacre tot mai îngrozitoare! Pare că au jurat între ei să distrugă Biserica. Dar Domnul se va răzbuna pe ei, distrugându-i, prin urmare, sânge de o parte și sânge de cealaltă parte.
Așadar m-am trezit într-o grădină și îmi părea a fi Biserica și înăuntru era o mulțime de oameni sub formă de dragoni, vipere și alte fiare mânioase, care devastând acea grădină și apoi ieșind, formau ruina poporului. Deci, în timp ce vedeam aceasta, m-am trezit cu iubitul meu Domn în brațele mele și am spus: „În sfârșit m-ai lăsat să Te găsesc! Ești cu adevărat dragul meu Isus?” Iar El: „Da, da, sunt Isus al tău”.
Și eu voiam să-i spun să-i cruțe pe mulți oameni, dar El, neluându-mă în seamă, complet îndurerat, a adăugat: „Fiica Mea, sunt destul de obosit, să mergem să ne odihnim în pat dacă vrei să stau cu tine”.
Iar eu, temându-mă că va pleca, am tăcut, lăsându-L să doarmă. Așadar, după un timp a reintrat în interiorul meu, lăsându-mă încurajată, da, dar extrem de tristă.
În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit și mi-a arătat o mașină unde părea că se zdrobeau foarte multe membre umane și [am văzut] ca două semne în aer cu pedepse care îngrozeau. Cine poate spune întristarea inimii mele văzând toate acestea? Dar binecuvântatul Isus, văzându-mă atât de mâhnită, mi-a spus: „Fiica Mea, să ne îndepărtăm puțin de ceea ce ne mâhnește atât de mult și să ne alinăm jucându-ne puțin împreună”.
Cine poate spune ce s-a petrecut între mine și Isus în acest joc, subtilitățile iubirii, stratagemele, sărutările, mângâierile pe care le-am dat unul altuia? Cu toate că iubitul meu Isus m-a întrecut, pentru că fiind slăbită cedam, este foarte adevărat că, neputând să conţin în mine ceea ce El îmi dădea, am spus: „Iubitul meu, destul, destul, că nu mai pot, leșin, sărmana mea inimă nu e suficient de largă pentru a putea primi atât de mult, așadar, este suficient deocamdată”.
Apoi, vrând să-mi reproșeze despre ce am vorbit zilele trecute, mi-a spus în mod dulce: „Vreau să-ți aud plângerile, spune-Mi, spune-Mi, sunt Eu crud? Iubirea Mea s-a schimbat în cruzime pentru tine?”
Și eu, roșind toată, am spus: „Nu, Doamne, nu ești crud când vii, dar voi spune că ești crud atunci când nu vii”.
Zâmbind la cuvintele mele, a adăugat: „Totuși continui să spui că atunci când nu vin, sunt crud? Nu, nu, nu poate exista nicio cruzime în Mine, ci totul este iubire; și să știi că, dacă este așa cum spui tu, acea cruzime reprezintă cea mai mare iubire”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, am fost transportată cu duhul într-o Biserică; acolo era un preot care celebra sacrificiul divin și în timp ce făcea aceasta, plângea amarnic și zicea: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine.
În timp ce zicea, am văzut o coloană al cărei vârf atingea Cerul și dedesubtul acestei coloane stăteau preoți, episcopi, cardinali și toți ceilalți demnitari care susțineau așa-zisa coloană; dar spre surprinderea mea, am aruncat o privire și am văzut că dintre aceste persoane: unele erau foarte slăbite, altele pe jumătate putrede, altele bolnave, altele pline de noroi, iar numărul celor în stare de a o susține, era foarte mic, încât această sărmană coloană se clătina fără să poată rămâne stabilă, din cauza multelor zguduieli pe care le primea la temelia ei. Deasupra așa-zisei coloane era Sfântul Părinte, care, cu lanțuri de aur și cu razele pe care le transmitea din toată persoana lui, făcea tot posibilul pentru a o putea susține, pentru a înlănțui și a lumina pe cei care locuiau dedesubt, și nu numai atât, ci și pentru a lumina și lega întreaga lume; nemaivorbind că unele [persoane] ar fi fugit pentru a se murdări și a se înnoroia și mai mult. În timp ce vedeam acestea, acel preot care celebra Liturghia (am îndoieli dacă ar fi fost un preot sau Domnul nostru, dar după cum vorbea era Isus; nu știu să spun cu siguranță), m-a chemat aproape de el și mi-a spus:
„Fiica Mea, vezi în ce stare de plâns se află Biserica Mea: acele persoane care trebuiau să o susțină sunt tot mai puține și cu lucrările lor o doboară, o lovesc și ajung să o denigreze. Singurul remediu este să revărs atât de mult sânge încât să se formeze o baie, pentru a spăla acel noroi putred și a vindeca rănile lor adânci, ca vindecate, întărite, înfrumusețate în acel sânge, să poată fi elemente capabile de a o menține stabilă și fermă”.
Apoi a adăugat: „Eu te-am chemat pentru a-ți spune: vrei tu să fii victimă și astfel să fii ca o punte pentru a susține această coloană, în aceste timpuri atât de înrăite?”
La început am simțit că mă trece un fior de teama de a nu avea putere, dar imediat m-am oferit și am pronunțat „Fiat”. În acel moment m-am trezit înconjurată de mulți sfinți, îngeri, suflete din purgator care mă chinuiau cu biciuri și cu alte instrumente; deși eu, în principiu simțeam o teamă, pe măsură ce sufeream mai mult, aveam dorința de a suferi și mai mult și gustam suferința ca pe un foarte dulce nectar; și mai mult de atât, mi-a venit un gând: „Cine știe, dacă acele dureri ar putea fi mijlocul prin care mi se va sfârși viața și astfel să-mi pot lua ultimul zbor către supremul și unicul meu Bine?” Dar, spre cel mai mare regret al meu, după ce am suferit dureri groaznice, am văzut că acele dureri nu îmi consumau viața. Oh, Dumnezeule, ce durere că acest trup fragil mă împiedică să mă unesc cu Binele meu Etern!
Apoi am văzut sângerosul masacru care se întâmpla cu persoanele care stăteau sub coloană. Ce catastrofă oribilă! Numărul persoanelor care rămâneau fără să fie victime era foarte mic! Ajungeau să aibă un astfel de curaj, încât încercau să-l ucidă pe Sfântul Părinte. Dar apoi, părea că acest sânge vărsat, acele însângerate victime sfâșiate, erau mijloace pentru ca cei care rămâneau să devină mai puternici, ca să poată susține coloana fără a o mai clătina. O, ce zile fericite! După aceea au venit zile de triumf și pace; fața pământului părea reînnoită, așa-zisa coloană dobândea lustrul și splendoarea ei de la început. O, zile fericite, din depărtări vă salut, pentru că veți da foarte multă glorie Bisericii mele și foarte multă onoare acelui Dumnezeu, care este Capul [ei]![1]
[1] Este bine de notat, ca o confirmare, că acest capitol rezultă a fi identic ca substanță și în multe fraze cu un altul al Servitoarei lui Dumnezeu Tereza Musco (stigmatizată din Caserta, fiica spirituală a lui Padre Pio de Pietrelcina, care a murit pe data de 19 august 1976 fiind în vârstă de 33 de ani, și este în curs de beatificare). Surprinzător este coincidența, nu doar a conținutului și chiar a multor fraze, dar chiar și de date: Luisa Piccarreta a scris pe data de 1 noiembrie 1899 iar Tereza Musco pe data de 1 noiembrie 1952, adică, exact cu 53 de ani mai târziu. Este de neconceput, în mod logic, ca Tereza, o fetiță ignorantă de 8 ani, să fi putut cunoaște scrierile Luisei Piccarreta, dintre acele puține pe care le-a publicat Confesorul ei în 1930 („Zorile care răsar”) a fost retrasă și interzisă de Autoritățile Bisericii în 1938 Acesta este textul, extras din biografia scrisă de Pr. Antonio Gallo: „Biserica este marea coloană care atinge Cerul, dar este continuu zguduită de furtuni”.
Aflându-mă în biserică mă simt purtată cu duhul și mă aflu în fața unui preot care celebra Sacrificiul Divin. Și în timpul celebrării repeta aceste cuvinte: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine”. În timp ce repeta cuvintele am văzut coloana al cărei vârf atingea cerul, dar erau atât de multe loviturile pe care le primea, încât această coloană nu reușea să stea în picioare, se clătina încoace și încolo. În vârful coloanei era Sfântul Părinte, care era susținut cu un lanț de aur, pentru că se legăna. Preotul a adăugat: „Eu te-am chemat să-ți spun: vrei să fii victimă pentru a fi un sprijin micuț pentru această coloană în vremuri atât de înrăite?” [M-au cuprins] fiori de-a lungul trupului, dar apoi imediat am spus: „Să se facă Voința Ta”, repetând Fiat. Îngerii și sfinții și cu sufletele din purgator m-au înconjurat, chinuindu-mă cu bice și cu alte multe instrumente, mai întâi m-a cuprins o mare teamă, dar apoi, cu cât sufeream mai mult, cu atât îmi doream să sufăr mai mult. Gustam suferința ca pe un nectar foarte dulce, [pag. 54] [1 noiembrie 1952, „Jurnal”, pag. 1175-1176] [Cfr. Cartea Pr. Roschini, „Tereza Musco”, pag. 82].
