Dreptatea Divina

V4.92 Cei răi se pregătesc pentru război. Fără pace totul este dăunător, chiar și propriile virtuți (11 octombrie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

         Trecând câteva zile de lipsă și liniște, în această dimineață, când a venit, continua să tacă, deși L-am ținut mereu aproape de mine și oricât m-am străduit, nu am putut să-L fac să spună vreun cuvânt. Părea că avea ceva în interiorul Său care îl mâhnea, reducându-L la tăcere și nu voia ca eu să știu.

            Deci, în timp ce Isus era cu mine, îmi părea că o văd pe Regina Mamă, și văzându-L pe Isus cu mine, mi-a spus: „Este cu tine? Bine că e cu tine, deoarece dacă trebuie să-și reverse dreapta furie, fiind cu tine Îl oprești. Fiica mea, roagă-te să oprească flagelurile, pentru că cei răi sunt gata să iasă, dar se văd legați de o putere supremă care îi împiedică nelăsându-i să intervină când le place lor și dacă Dreptatea divină va permite, se va obține acest bine, încât vor cunoaște autoritatea divină asupra lor și vor spune: „Am reușit, pentru că ni s-a dat putere de sus”.

Fiica mea, este îngrozitor să vezi ce război mocnește în lumea morală; și totuși, prima hrană care ar trebui căutată în societate, în familii și în fiecare suflet, ar trebui să fie pacea. Toate celelalte alimente, chiar și virtuțile în sine, caritatea, căința, devin nocive fără ea. Fără pace ele nu aduc sănătate și nici adevărata sfințenie; și totuși, din lumea de astăzi a fost respins acest aliment al păcii, atât de necesar și sănătos, și nu se vrea altceva decât dezordine și războaie. Fiica mea, roagă-te, roagă-te”.

––––––––––––-

Matei 24,4-8: Isus, răspunzând, le-a zis: „Vedeţi să nu vă înşele cineva! Căci mulţi vor veni în numele meu spunând: «Eu sunt Cristosul» şi-i vor înşela pe mulţi. Atunci aveţi să auziţi vorbindu-se despre războaie şi zvonuri de războaie. Nu vă înspăimântaţi, căci trebuie să fie toate, dar nu este încă sfârşitul! Se va ridica un neam împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii şi vor fi foamete şi cutremure în diferite locuri. Dar toate acestea sunt [doar] începutul durerilor.

V4.37 Acel Isus care s-a închis în întregime în Luisa este un Dumnezeu infinit de mare în care se află toate creaturile Cerului și ale pământului. Trăind în El, ce provocare Îi aducem ofensându-L! Și ce jignire este să nu bei din izvoarele Milostivirii Sale! (23 noiembrie 1900)

Divine WillLasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul și ieșind din interiorul meu, s-a arătat atât de mare, încât a absorbit întregul pământ în Sine și și-a extins măreția atât de mult, încât sufletul meu nu i-a putut găsi marginea; mă simțeam pierdută în Dumnezeu. Nu numai eu, ci toate creaturile erau dispersate; și oh, cât de nepotrivit părea și ce înfruntare i se aducea Domnului nostru, că noi, viermi mici, trăind în El, îndrăznim să-L ofensăm. Oh, dacă toată lumea ar putea vedea modul în care stăm în Dumnezeu, oh, cât de multă grijă ar avea să nu-i dea nici măcar umbra nemulțumirilor. Apoi a devenit foarte înalt încât absorbea în Sine tot Cerul; prin urmare, în Dumnezeu îi vedeam pe toți: îngeri și sfinți, le-am auzit cântarea, am înțeles multe lucruri despre fericirea eternă.

            După aceea, vedeam că de la Isus curgeau multe pârâiașe de lapte, iar eu beam din aceste pârâiașe, dar fiind foarte limitată, și Isus fiind atât de mare și înalt încât măreția și înălțimea Sa nu se sfârșeau, eu nu reușeam să absorb totul în mine; multe curgeau în afară, dar toate rămâneau în interiorul lui Dumnezeu. Așadar, simțeam un regret și aș fi vrut ca toată lumea să alerge să bea din aceste pârâiașe, dar numărul călătorilor care beau, era foarte mic. Domnul nostru, nemulțumit de aceasta, mi-a spus: „Ceea ce vezi, este Îndurarea conținută, iar acest lucru irită mult Dreptatea; în timp ce călătorii înșiși dețin Milostivirea[1] Mea, trebuie să-Mi manifest dreptatea.”

            Și eu, luându-i mâinile, i le-am strâns spunându-i: „Nu, Doamne, nu poți face justiție, nu vreau, iar eu nedorind [aceasta] nici Tu nu vrei, pentru că voința mea nu mai este a mea, ci a Ta, și fiind a Ta, tot ce nu vreau eu, nici Tu nu vrei; nu mi-ai spus chiar Tu că trebuie să trăiesc în toate și pentru toate în Vrerea Ta?”

            Dulcele meu Isus, dezarmat de spusele mele, a devenit din nou mic și s-a închis în interiorul meu, iar eu m-am regăsit în mine.

[1] Este de notat, mai ales în primele volume, raportul multiplu între aceste două atribute divine, Milostivirea și Dreptatea, asupra cărora Isus revine mereu, pentru misiunea de victimă a Luisei, chemată s-o obțină pentru frații ei (sărbătoarea Milostivirii Divine a fost instituită de Papa Ioan Paul al II-lea așa cum a fost cerut de Domnul nostru prin Sfânta Faustina, în duminica „Albă”, ziua de naștere a Luisei), așadar, trebuind să satisfacă exigențele celei de-a doua („Te-am vrut pe tine ca primul inel de dreptate, pentru a împiedica ca aceasta să se reverse asupra tuturor făpturilor așa cum merită; de aceea am vrut să-Mi sprijin stânga astfel încât să o susții împreună cu Mine”. Cfr. Vol. 13, 19.11.1921).

V4.21 Înfățișarea cu care se arată Dreptatea Divină. Cine poate să dezarmeze Furia Sa (17 octombrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

         În timp ce adorabilul meu Isus continua să vină, îmi părea că îl văd suferind atât de mult, încât era de compătimit și aruncându-se în brațele mele, mi-a spus: „Fiica Mea, înfrânge furia dreptății Mele, altfel…!” În acest timp, îmi părea că văd dreptatea divină înarmată cu săbii, cu săgeți de foc, și în același timp provoca teroare cu puterea cu care acționa. Așadar, am spus complet înspăimântată: „Cum pot să-ți înfrâng furia, dacă Te văd atât de puternic, încât poți distruge cerul și pământul într-o singură clipă?”

            Și El: „Și totuși, un suflet care suferă, o rugăciune foarte smerită, Mă determină să-Mi pierd toată puterea și devin atât de slab, încât las acel suflet să Mă lege cum vrea și cum îi place lui”.

            Și eu: „Ah, Doamne, sub ce înfățișare urâtă se arată dreptatea! Iar Isus a adăugat: „Nu este urâtă. Dacă o vezi atât de înarmată, a devenit astfel datorită oamenilor, dar în sine este bună și sfântă, ca și celelalte atribute ale Mele, pentru că în Mine nu poate exista nici măcar umbra răului; este adevărat că înfățișarea o arată aspră, înțepătoare, amară, dar fructele sunt dulci și gustoase”.

            Spunând acestea, a dispărut.

V4.3 Luisa are nevoie să fie pregătită de către Isus pentru a-L primi în Euharistie. Isus și Regina Mamă vorbesc despre Luisa: disponibilitatea ei totală în Voința Divină este suficientă pentru a scuti pedepsele, cel puțin în parte; cu toate acestea trebuie să existe o purificare (9 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            El continua să vină, dar o mare parte a nopții am stat fără Isus. Când a venit, mi-a zis: „Fiica Mea, ce vrei, de Mă aștepți cu atât de mare nerăbdare? Oare ai nevoie de ceva?” Iar eu, din moment ce știam că trebuie să iau împărtășania, am spus: ”Doamne, toată noaptea Te-am[1] așteptat, mai ales pentru că trebuia să iau împărtășania; mă tem că inima mea nu este bine pregătită să Te pot primi; de aceea e nevoie ca sufletul meu să fie revăzut de Tine pentru a mă putea pregăti să mă unesc în mod sacramental cu Tine”.

            Iar Isus, cu bunăvoință, mi-a reexaminat sufletul pentru a mă pregăti să-L primesc; apoi m-a transportat în afara mea și împreună (cu El) am găsit-o pe Mama noastră Regină care îi spunea lui Isus: „Fiul meu, acest suflet va fi mereu gata de a face și a suferi ceea ce vrem Noi și aceasta este ca o legătură care leagă dreptatea; de aceea, salvează multele masacre și foarte mult sânge pe care trebuie să-l verse oamenii”.

            Și Isus a zis: „Mama Mea, este necesară vărsarea de sânge, pentru că vreau ca această descendență de regi[2] să decadă din stăpânire și acest lucru nu poate fi fără curgere de sânge și [e necesar] chiar să se purifice și Biserica Mea, pentru că e foarte infectată. Cel mult pot să permit salvarea parțială, în ceea ce privește suferința”.

            În acest timp, am văzut majoritatea deputaților care complotau cum să-l determine pe rege să cadă și se gândeau să așeze pe tron pe unul dintre acei deputați, ales de ei. După aceea, m-am regăsit în mine… Câte nenorociri umane! Ah, Doamne, ai milă de orbirea în care este cufundată biata omenire!

            Prin urmare, continuând să-i văd pe Domnul și pe Regina Mamă, l-am văzut cu ei și pe Confesor, iar Preasfânta Fecioară a spus: „Vezi, Fiul Meu, avem un al treilea, care este Confesorul; el vrea să Ni se alăture, angajându-se prin munca lui, să participe pentru a o face să sufere [pe Luisa] și în felul acesta să satisfacă Dreptatea Divină, iar el [Confesorul] face ca funia care Te leagă să fie mai puternică pentru a Te potoli; și apoi, când ai mai rezistat vreodată puterii uniunii celor care suferă și se roagă și a celor care participă cu Tine în mod pur, cu singurul scop de a Te glorifica; și asta, spre binele popoarelor?”

            Isus și-a ascultat Mama și a ținut cont de Confesor, dar nu a pronunțat o sentință complet favorabilă, ci s-a limitat la a salva în parte [oameni].

[1] De multe ori Luisa i se adresează lui Isus cu „Dumneavoastră” așa cum se obișnuiește la Corato. Dar noi aici scriem „Tu”.

[2] Nu doar dinastiile care pe vremea aceea domneau în Italia sau în Europa, dar și în actuala generație care stăpânește pământul.

V3.84 Isus, unind în Sine Natura Divină și natura umană, a unit iubirea lui Dumnezeu (în a-i oferi satisfacție) cu cea a aproapelui [omului] (mântuindu-l) și a făcut o singură poruncă din aceasta. În ce moment ajunge iubirea Sa în a se sacrifica pentru om (18 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continuând să nu vină, am încercat să meditez misterul biciuirii. În timp ce făceam aceasta, tocmai l-am văzut pe binecuvântatul Isus, complet rănit și picurând sânge, care mi-a spus: „Fiica Mea, cerul cu întreaga creație îți arată iubirea lui Dumnezeu; Trupul Meu rănit îți arată iubirea pentru aproapele, atât de mult încât, unind Umanitatea Mea cu Divinitatea, din cele două naturi am făcut doar una și le-am făcut de nedespărțit, pentru ca nu doar să satisfacem dreptatea dumnezeiască, dar am lucrat [și] pentru mântuirea oamenilor. Și pentru a-i face pe toți să-și asume această obligație de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, nu am dat doar o singură obligație, dar am ajuns să dau o poruncă divină. Deci rănile Mele și sângele Meu sunt foarte multe limbi care învață pe fiecare modul de a se iubi [unii pe ceilalți] și obligația pe care o au toți ca să aibă grijă de salvarea celorlalți”.

            După aceea, luând un aspect mai trist, a adăugat: „Ce tiran nemilos este iubirea pentru Mine, pentru că, nu mi-am petrecut doar întregul curs al vieții Mele muritoare în sacrificii continue, încât să mor însângerat pe cruce, ci m-am oferit victimă eternă în sacramentul Euharistiei. Și nu doar atât, ci pe toate membrele Mele preferate le țin victime vii în suferință constantă, implicate în mântuirea oamenilor, precum te-am ales și pe tine dintre mulți, pentru a te ține sacrificată din iubire pentru Mine și pentru oameni. Ah, da, Inima Mea nu va găsi nici liniște, nici odihnă, dacă nu găsește omul. Dar omul, omul, cum îmi corespunde? Cu imense ingratitudini!”

            Spunând acestea, a dispărut.

In Holy Communion, Christ can draw us close so that we can rest our head on His breast, like St. John, and rest beside Christ in utter peace, joy and fulfilment.

Code: T-07352A-BW, Artist: Elizabeth Wang.

V3.81 Luisa, din ascultare și în numele ascultării, îl obligă pe Isus să o facă părtașă la Cruce, iar dacă El este forțat de Dreptatea Sa, cu atât mai mult este constrâns din iubirea Sa față de ascultare (12 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, când a venit iubitul meu Isus, am început să spun: „Doamne, ce faci? Se pare că mergi prea departe cu Dreptatea”. Și în timp ce voiam să spun în continuare pentru a scuza mizeriile umane, Isus mi-a impus tăcerea, spunându-mi: „Taci, dacă vrei să mai rămân cu tine. Vino să săruți și să saluți cu adorațiile tale obișnuite, toate membrele Mele suferinde”.

            Așadar, am început de la cap și apoi treptat către celelalte membre. Oh, câte răni adânci conțineau acel preasfânt trup, încât doar privindu-le era îngrozitor! De îndată ce am terminat, a dispărut, lăsându-mă cu foarte puțină suferință și cu teamă. Cine știe cum se va revărsa peste oameni, pentru că nu a vrut să-și reverse amărăciunile Sale asupra mea!

            După un timp a venit Confesorul și i-am povestit ce am spus mai sus, și El mi-a zis: „Astăzi, pentru ascultare absolută, când îți faci meditația, trebuie să-L rogi ca El să te facă să suferi răstignirea și să nu mai trimită flageluri”.

            Așadar, când am făcut meditația, L-am rugat, în funcție de cum am primit ascultarea. Când tocmai a apărut, dar fără să mă bage în seamă, fie se arăta întorcând spatele oamenilor, fie dormea ca să nu fie deranjat de mine; ce știu eu? Simțeam că crăp, pentru că nu îi păsa ca eu să ascult. Deci am prins curaj și mi-am pus toată încrederea în sfânta ascultare, l-am luat de braț și mișcându-L ca să-L trezesc, i-am spus: „Doamne, ce faci? Aceasta este iubirea pe care o ai față de această virtute a Ta preaiubită, ascultarea? Acestea sunt laudele pe care le-ai adus de atâtea ori? Acestea sunt onorurile pe care le-ai oferit, până în momentul de a spune că Te simți cutremurat și nu poți rezista virtuții, [care este] ascultarea, şi subjugat de sufletul care se dăruieşte acestei virtuţi, acum pare că nu-ți pasă să mă faci să ascult?”

            În timp ce spuneam aceasta și alte lucruri, încât m-aș lungi prea mult dacă aș vrea să le scriu, binecuvântatul Isus s-a cutremurat și, parcă lovit de o durere intensă, a izbucnit într-un plâns neîntrerupt și suspinând, a spus: „Nici Eu nu vreau să trimit  flageluri, este dreptatea care Mă silește aproape cu forța, dar tu, cu această vorbire, vrei să Mă înțepi pe viu și să atingi un loc foarte delicat pentru Mine și mult iubit de Mine, atât de mult încât nu mi-am dorit altă onoare sau alt titlu decât acesta de ascultător. Și iată, ca să-ți arăt că nu este [adevărat] că nu-mi pasă să te fac să asculți, în ciuda faptului că justiția Mă obligă să nu o fac, îți împărtășesc durerile crucii doar în parte”.

            În timp ce făcea aceasta, a dispărut, lăsându-mă mulțumită pentru că m-a făcut să ascult, dar [m-a lăsat] cu o neplăcere în suflet, de parcă eu aș fi fost cauza cu vorbirea mea de a-L face pe Domnul să plângă. Ah, Doamne, Te rog, iartă-mă!

Title: Christ spoke to me about the devout remembrance of His Passion which has been made by so many of His followers during the past two thousand years. He said, about the ‘Stations of the Cross’ which I had just prayed, „You comfort my heart by your devotion”. From the Cross, He could see and hear His friends of future ages comforting Him, including ourselves today.

Code: T-08281-CW, Artist: Elizabeth Wang

V3.79 Isus îi oferă Luisei cheile și lumina Dreptății Divine, dar ea preferă imediat să nu aibă această misiune (7 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Din moment ce mă aflam suferind într-un anume fel, îmi părea că acele suferințe erau un lanț dulce care îl atrăgea pe bunul meu Isus pentru a-l determina să vină aproape continuu și îmi părea că acele dureri l-ar chema pe Isus să reverse în mine alte amărăciuni. Așadar, venind, fie mă sprijinea în brațele Sale ca să-mi dea putere, fie turna din nou [amărăciuni]. Dar din când în când îi spuneam: „Doamne, acum simt în mine o parte din durerile Tale. Te rog să mă mulțumești, așa cum ți-am spus ieri, să-mi dai cel puțin jumătate din ceea ce este necesar ca hrană pentru om”.

Iar El: „Fiica Mea, ca să te mulțumesc îți încredințez cheile dreptății și cunoașterea că este absolut necesar ca omul să fie pedepsit și cu asta vei face ce-ți place, nu ești mulțumită de asta?”

            Auzind spunându-mi acestea, m-am consolat și îmi spuneam în sinea mea: „Dacă depinde de mine, nu voi pedepsi pe nimeni”. Dar cât de dezamăgită am fost, când binecuvântatul Isus mi-a dat cheile și m-a așezat în mijlocul unei lumini și, privind prin acea lumină, vedeam toate atributele lui Dumnezeu, precum și atributul Dreptății. Oh, cât este de ordonat totul în Dumnezeu! Și dacă Dreptatea pedepsește, este [pentru că dorește] ordinea; iar dacă nu ar pedepsi, nu ar fi în ordine cu celelalte atribute. Așadar, mă vedeam un sărman vierme în mijlocul acelei lumini, căci dacă voiam să împiedic cursul dreptății, aș încălca ordinea și aș merge împotriva oamenilor înșiși, pentru că înțelegeam că însăși dreptatea este iubire pură față de ei. Prin urmare m-am trezit total confuză și rușinată. De aceea, pentru a mă debarasa [de acele chei], i-am spus Domnului nostru: „Cu această lumină cu care m-ai înconjurat înțeleg lucrurile în mod divers, iar dacă m-ai lăsa să acționez eu, aș face mai rău decât Tine; de aceea nu accept această cunoaștere și renunț la cheile Dreptății. Ceea ce accept și îmi doresc este să mă faci să sufăr și să-i cruți pe oameni; în rest, nu vreau să știu nimic”.

            Iar Isus, zâmbind la cuvintele mele, mi-a spus: „Cât de repede vrei să te descotorosești, nevrând să știi niciun motiv și dorind să Mă obligi și mai mult, vrei să ieși din asta cu două cuvinte: fă-mă să sufăr și cruță-i pe ei!”

            Și eu: „Doamne, nu că nu vreau să știu motivul, ci pentru că nu este misiunea mea, ci a Ta. Misiunea mea este aceea de a fi victimă; prin urmare Tu împlinește-Ți misiunea Ta și eu pe a mea, nu-i adevărat, dragul meu Isus?”

            Iar El, aprobând, a dispărut.

V3.78 Durerea și violența pe care le simte Isus (ca în Ghețemani), luptând între Dreptatea Sa şi Iubirea Sa atunci când pedepsește (6 iunie 1900)

vointadivina3Un comentariu

Din moment ce adorabilul meu Isus continua să nu se arate cu claritate, după ce am primit Împărtășania în această dimineață, Confesorul a avut intenția să fiu răstignită. În timp ce eram în acele suferințe, binecuvântatul Isus, fiind atras de durerile mele, s-a arătat cu claritate.

O, Dumnezeule, cine poate spune chinurile pe care le suferea Isus și starea intensă în care se afla, pentru că în timp ce era obligat să trimită pedepse, îi părea rău, pentru că nu voia să le trimită? Era de plâns, văzându-L în această stare; dacă oamenii ar putea să-L vadă, chiar dacă inimile lor ar fi de piatră, s-ar fărâma din duioșie, ca o sticlă fragilă. Prin urmare am început să-L rog să se calmeze și să fie mulțumit să mă facă să sufăr ca să cruțe poporul.

Apoi am adăugat: „Doamne, dacă nu vrei să asculți rugăciunile mele, înseamnă că merit. Dacă nu vrei să ai compasiune pentru popoare, ai dreptate, pentru că sunt mari fărădelegile noastre, dar eu îți cer harul să ai compasiune de Tine însuți, calmează-Ți furia pe care o ai, [când] pedepsești imaginile Tale. Ah, da, îți cer din iubire pentru Tine, să nu trimiți pedepse, încât să iei pâinea copiilor Tăi și să-i faci să piară. Ah, nu, nu face parte din natura Inimii Tale să lucrezi astfel! Iată de ce simți această constrângere, care ți-ar da moartea, dacă ar avea putere”.

Iar El, complet îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea este cea care Mă obligă, iar iubirea pe care o am față de oameni Mă obligă și mai mult, încât Inima Mea moare de mâhnire, pedepsind creaturile”.

Iar eu: „De aceea, Doamne, descarcă dreptatea asupra mea, iar iubirea Ta nu va fi niciodată constrânsă de dreptate și nu se va găsi în contradicție cu pedepsirea oamenilor, căci, într-adevăr, ce vor face dacă împlinești ceea ce mă faci să înțeleg, încât să usuci tot ce este necesar pentru hrana omului? Oh, Te rog, lasă-mă pe mine să sufăr și să-i cruți pe ei, dacă nu în totalitate, măcar în parte!” 

Și Isus, de parcă ar fi fost forțat de rugăciunile mele, s-a apropiat de gura mea și a turnat din a Sa puțină amărăciune densă și dezgustătoare încât, de îndată ce am înghițit, mi-a provocat multe feluri de dureri, încât simțeam că mor1. Atunci, binecuvântatul Isus a oftat de parcă s-ar fi ușurat de o [mare] greutate și, dacă nu m-ar fi sprijinit în acele dureri, aș fi rămas victimă (și totuși nu fusese decât puțin ceea ce turnase2; ce se va alege de Inima Sa adorabilă, care conținea atât de multe?).

Apoi mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea Mea hotărâse să distrugă totul, dar acum, revărsându-se puțin peste tine, de dragul tău, îi acordă o treime din ceea ce are nevoie omul pentru hrană”.3 

Iar eu: „Ah, Doamne, e prea puțin, măcar jumătate!” Și El: „Nu, fiica Mea, mulțumește-te”. Iar eu: „Nu, Doamne, dacă nu vrei să mă mulțumești pentru toată lumea, măcar mulțumește-mă pentru Corato și pentru cei care îmi aparțin”.

Și Isus: „Astăzi se pregătește o grindină care trebuie să facă pagube mari. Rămâi cu durerile crucii; ieși din tine și sub formă de răstignită, mergi în aer și pune pe fugă demonii de deasupra orașului Corato, pentru că nu vor putea rezista formei răstignirii și vor merge în altă parte”.

Așadar, am ieșit din mine, răstignită, și am văzut grindina și fulgerele care erau pe cale să se dezlănțuie deasupra orașului Corato. Cine poate spune frica demonilor, care au fugit la vederea trupului meu răstignit, și cum își mușcau degetele de mânie și veneau împotriva Confesorului, fiindcă azi dimineață mi-a dat ascultarea de a suferi răstignirea, pentru că pe mine nu mă puteau atinge; într-adevăr au fost nevoiți să fugă de mine datorită semnului Răscumpărării pe care l-au văzut. Așadar, după ce i-am pus pe fugă, am revenit în mine, având o bună parte din suferință. Să fie totul pentru slava lui Dumnezeu.

  1. Ezechiel 2,7-10: Spune-le cuvintele mele, fie că te vor asculta, fie că vor refuza, pentru că ei sunt niște răzvrătiți. 8 Tu, însă, fiul omului, ascultă ce-ți spun! Nu fi răzvrătit ca această casă răzvrătită! Deschide-ți gura și mănâncă ceea ce eu îți dau! 9 M-am uitat și, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. 10 El l-a desfășurat înaintea mea și, iată, era scris și pe față, și pe spate: erau scrise pe el lamentațiuni, gemete și vaiete. ↩︎
  2. Apocalips 10,8-11: Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: „Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”. 9 M-am dus la înger, spunându-i să-mi dea cartea cea mică, dar el mi-a zis: „Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea”. 10 Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune. 11 Apoi mi-a zis: „Trebuie să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe regate”. ↩︎
  3. Geneza 18,31-33: [Abrahám] a zis: „Iată, am îndrăznit să mai vorbesc Domnului meu. Poate se vor găsi acolo douăzeci!”. A răspuns: „Nu o voi distruge de dragul celor douăzeci!”. 32 A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată! Poate se vor găsi acolo zece!”. A răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!” 33 Când Domnul a terminat de vorbit cu Abrahám a plecat, iar Abrahám s-a întors acasă. ↩︎

Christ understands all our griefs and sorrows. When Christ prayed to His Father in Gethsemane, He was thinking not only of the horrors which lay ahead, but also about the wonderful joys of earthly life that He would soon be leaving behind. He was joyful about going home to Heaven, but His heart ached at the thought of leaving earthly friendships and earthly beauty.

Code: T-11285-CW, Artist: Elizabeth Wang.

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.