Confesorul mi-a cerut să ascult și atunci când ar fi venit Isus, ar fi trebuit să Îi spun: „Nu pot să vorbesc, îndepărtează-Te”, eu am luat-o ca pe o glumă, nu ca pe o ascultare obișnuită. Așa că, atunci când a venit Isus, aproape ignorând ordinul pe care îl primisem, am îndrăznit să Îi spun: „Bunul meu Isus, vezi puțin ce vrea să facă părintele” și Isus mi-a spus: „negarea de sine, fiica Mea”.

            Și eu: „Vai, Doamne, dar e ceva serios, este vorba că nu trebuie să Te mai vreau; Cum pot?”Și El, pentru a doua oară: „negarea de sine”.

            Și eu: „Vai, Doamne, ce spui? Știi Tu că pot sta fără tine?” Iar El, pentru a treia oară: „Fiica Mea, negarea de sine”.

            Și a dispărut. Cine ar putea spune cum am rămas văzând că Isus voia să mă supun ascultării?

            În această dimineață, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul, mi-a arătat decăderea religiei în rândul oamenilor, precum și pregătire pentru un război. I-am spus: „Ah, Doamne, în ce stare de plâns se află lumea în aceste timpuri, în ceea ce privește religia. Pare că în lume nu se mai recunoaște cea care [religia] îl înnobilează pe om, și îl face să aspire spre un sfârșit veșnic. Dar ceea ce este mai de plâns este religia ignorată din partea celor care spun că se definesc evlavioși și care ar trebui să-și dea propria viață pentru a o apăra și pentru a o retrăi”.

            Și Isus luând înfățișare foarte tristă, mi-a spus: „Fiica Mea, acesta este motivul pentru care omul trăiește ca o fiară, pentru că și-a pierdut religia; dar vor veni timpuri și mai triste pentru om din cauza orbirii în care el însuși s-a cufundat. Inima Mi se strânge văzându-l astfel. Dar sângele care se va revărsa din fiecare nație de oameni, laici și religioși, va face să retrăiască această sfântă religie, și va stropi restul oamenilor ne sălbăticiți, care vor rămâne și dându-le din nou inteligența, le va înapoia noblețea. Prin urmare, este necesar ca sângele să fie vărsat și ca bisericile să fie aproape toate distruse, ca să poată fi restaurate și să-și recapete strălucirea și splendoarea de la începuturi”.

            Dar cine poate spune sfâșierea crudă pe care o vor face în vremurile care vor veni? Păstrez tăcerea pentru că nu-mi amintesc atât de bine și nu văd foarte clar. Dacă Domnul vrea să vorbesc despre asta, El îmi va da mai multă claritate și atunci voi lua din nou condeiul și voi scrie despre acest argument, de aceea deocamdată mă opresc.

            Dragul meu Isus continua să vină cu totul iubitor și maiestuos. În timp ce avea această înfățișare, mi-a spus: „Puritatea privirilor Mele strălucește în toate lucrările tale, astfel încât, înălțându-se din nou în ochii Mei, Îmi produce splendoare și Îmi dă odihna pentru [a înlocui] mizeriile pe care le fac creaturile”.

            La aceste cuvinte, eu am devenit destul de confuză încât nu îndrăzneam să spun nimic, dar Isus, încurajându-mă, m-a întrebat: „Spune-mi, ce vrei?” Și eu: „Când te am pe Tine, cum aș putea dori altceva mai mult?”

            Isus m-a rugat de mai multe ori să-i spun ce vreau. Iar eu, aruncându-i o privire, am văzut frumusețea virtuților Sale și i-am spus: „Preadulcele meu Isus, dă-mi virtuțile Tale”. El, deschizându-și Inima, a făcut să iasă din Ea multe raze distincte ale virtuților Sale, care au intrat în [inima] mea iar eu m-am simțit toată întărită în virtuți. Apoi, a adăugat: „Ce altceva vrei?”

            Iar eu,amintindu-mi că în zilele trecute am simțit o durere pe care o sufeream, care împiedica simțurile mele să se piardă în Dumnezeu, i-am spus: „Binevoitorul meu Isus, fă ca durerea să nu mă împiedice de a mă pierde în Tine”.            

Și Isus, atingându-mi cu mâna Sa partea suferindă, a calmat cruzimea spasmului, ca să mă pot reculege și să mă pierd în El.

            După ce am petrecut două zile în suferință, binevoitorul meu Isus s-a arătat foarte prietenos și plin de dulceață. Mi-am spus în sinea mea: „Cât de bun este Domnul cu mine, și totuși nu găsesc nimic bun în mine ca să-i placă Lui”.

            Și Isus, răspunzându-mi, mi-a spus: „Iubita Mea, așa cum tu nu găsești altă plăcere și mulțumire ca să te oprești, să-Mi vorbești și să-Mi faci pe plac doar Mie, încât toate celelalte lucruri care nu sunt ale Mele să fie dezgustătoare pentru tine, așa și pentru Mine plăcerea și consolarea Mea sunt ca să vin să-ți țin companie și să vorbesc cu tine. Nu poți înțelege forța pe care o are un suflet asupra inimi Mele, să Mă atragă la sine, care are singurul scop să-Mi facă pe plac doar Mie. Mă simt atât de legat de el încât sunt constrâns să fac ceea ce vrea el”.

            În timp ce Isus spunea așa, înțelegeam ca a vorbit în acel fel, pentru că zilele trecute, în timp ce sufeream dureri îngrozitoare, spuneam în sinea mea: „Isuse al meu, totul din iubire pentru Tine; Aceste dureri sunt atât de multe acte de laudă, de onoare, de omagiu pe care Ți le ofer, aceste dureri să fie atât de multe voci care să Te glorifice și atât de multe dovezi care să spună că Te iubesc!”

            În această dimineață, când preaiubitul meu Isus a venit, i-am spus: „Iubitul meu Isus, eu cred că tot ce scriu sunt multe absurdități”.

            Și Isus: „Cuvântul Meu nu este doar adevăr, ci și lumină, iar când o lumină intră într-o cameră întunecată, ce face? Îndepărtează întunericul și descoperă obiectele care sunt [acolo], urâte sau frumoase, dacă sunt în ordine sau în dezordine și din felul în care se găsește [camera] se judecă persoana care ocupă acea încăpere. Așadar, viața umană este camera întunecată și atunci când lumina adevărului intră într-un suflet, ea îndepărtează întunericul, adică descoperă adevărul de [ce este ] fals și ce este trecător de [ce este] veșnic; deci alungă viciile din sine și pune în ordine virtuțile, pentru că Lumina Mea fiind sfântă, întrucât este propria Mea Divinitate, nu va putea împărtăși altceva decât sfințenie și ordine; așadar sufletul simte că iese din el lumina răbdării, a umilinței, a carității și altele. Dacă cuvântul Meu produce aceste semne în tine, de ce să te temi?”

            După aceea, l-am auzit pe Isus cum îl ruga pe Tatăl pentru mine, spunând: „Tată Sfânt, Te rog pentru acest suflet, fă-l să împlinească în toate în mod perfect Preasfânta Noastră Voință. Fă, o, Tată adorabil, ca acțiunile lui să fie în totalitate conforme cu ale Mele, în așa fel încât să nu se poată distinge una de cealaltă și astfel să pot împlini asupra lui, ceea ce am plănuit”.

            Dar cine poate spune puterea pe care am simțit-o insuflată în sufletul meu prin această rugăciune a lui Isus? Îmi simțeam sufletul îmbrăcat cu o asemenea tărie, încât pentru a împlini Preasfânta Voință a lui Dumnezeu nu m-ar fi deranjat să sufăr mii de torturi, dacă asta ar fi fost pe bunul Lui plac. Fie Domnul întotdeauna mulțumit, care are atât de multă milostivire față de această sărmană păcătoasă.

            În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, i-am spus iubitului meu Isus: „Cum se face că această virtute a ascultării este foarte obraznică și uneori este foarte puternică, încât ajunge să devină mofturoasă?”

            Și El: „Știi de ce această nobilă doamnă ascultare este cum spui tu? pentru că omoară toate viciile, și în mod natural unul care trebuie să-l facă pe altul să suporte moartea, trebuie să fie puternic, curajos și dacă nu-și atinge acest scop, se folosește de obrăznicii și de capricii. Dacă aceasta e necesară pentru a ucide trupul, atât de fragil, cu atât mai mult, pentru a face să moară viciile și propriile pasiuni, dar e atât de dificil, pentru că uneori, în timp ce par că sunt moarte, încep să trăiască din nou. Iată că această sârguincioasă doamnă este mereu în mișcare și spionează continuu; dacă vede că sufletul se află în cea mai mică dificultate față de ceea ce i se poruncește, și temându-se că vreun viciu ar putea să trăiască din nou în inima lui, îl provoacă la luptă și nu-i dă pace, până când sufletul nu îngenunchează la picioarele sale și nu adoră în liniște totală ceea ce vrea ea. Iată de ce este atât de obraznică și aproape mofturoasă, așa cum spui tu.

Ah, da, nu există pace adevărată fără ascultare. Și dacă [sufletul] pare că se bucură de pace, aceasta este o pace falsă, și de aceea este de acord cu propriile pasiuni, dar niciodată cu virtuțile, și se termină distrugându-se, pentru că, îndepărtându-se de ascultare, se îndepărtează de Mine, care am fost Regele acestei virtuți nobile.

Apoi, ascultarea ucide propria voință și revarsă în torente pe cea Divină, astfel că se poate spune că sufletul ascultător nu trăiește din voința lui, ci din cea Divină; și se poate oferi viață mai frumoasă, mai sfântă de a trăi în propria Voință a lui Dumnezeu? Deci în alte virtuți, chiar și cele mai sublime, se poate găsi iubirea proprie, dar în ascultare nu, niciodată”.

            Isus continua să dorească să-i fiu mamă, astfel că arătându-se ca un pruncușor extrem de grațios, plângea și, pentru a-i liniști plânsul, ținându-L în brațele mele, am început să cânt; prin urmare s-a întâmplat că atunci când eu cântam, înceta din plâns și când nu, începea din nou plânsul Său. Aș fi vrut să păstrez tăcerea despre ceea ce cântam, pentru că, în primul rând, nu-mi amintesc totul, deoarece eram în afara corpului meu; în mod dificil se rețin toate lucrurile care se petrec și chiar pentru că eu cred că sunt absurdități.

Cu toate acestea, doamna ascultare, fiind prea nerespectuoasă, nu vrea să-mi cedeze, și vrea să fac ce vrea ea, mulțumindu-se chiar și cu absurdități. Eu nu știu, se zice că este oarbă această doamnă ascultare, dar mai degrabă pare că e supraveghetoare, pentru că privește cele mai mici lucruri și când nu se face cum spune ea, devine foarte obraznică, încât nu-ți dă pace. Iată, pentru a avea liniște din partea acestei frumoase doamne ascultare, care este atât de bună când se face cum spune ea, se obține totul prin intermediul ei. Deci, sunt gata să scriu ce îmi amintesc că Îi cântam:

            „Pruncușor, ești mic și puternic, aștept orice confort de la Tine.

            Pruncușor grațios și frumos, chiar și stelele sunt îndrăgostite de Tine.

            Pruncușorule, fură-mi inima ca să o umpli cu iubirea Ta.

            Pruncușorule prea duios, fă-mă și pe mine copiliță.

            Pruncușorule ești un paradis, lasă-mă să vin să mă joc în surâsul etern!”

            În această dimineață, abia continua să se arate, amenințând mereu [cu] pedepse și în timp ce eu Îl rugam să se calmeze, a fugit ca un fulger.

            Ultima dată când a venit, S-a arătat răstignit. M-am așezat lângă El să-I sărut Preasfintele Sale Răni făcând diferite adorații. Dar în timp ce făceam aceasta, în locul lui Isus Cristos, am văzut propria mea imagine. Am rămas uimită și am spus: „Doamne, ce fac? Îmi fac chiar mie adorații? Aceasta nu se poate face».

Și în același timp s-a transformat în persoana lui Isus Cristos și mi-a spus: „Nu te mira că am luat propria ta imagine. Dacă Eu sufăr continuu în tine, ce este uimitor că am luat însăși forma ta? Și apoi, dacă te fac să suferi, nu este pentru a-ți face o imagine a Mea?”

Eu am rămas complet confuză și Isus a dispărut. Să fie totul pentru Gloria Sa, să fie binecuvântat întotdeauna, numele Său Sfânt.

Şi a zis Dumnezeu: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră şi să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului, peste animale, peste tot pământul şi peste toate reptilele care se târăsc pe pământ!”. Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat. (Geneza 1,26-27)

Însă, ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte, căci Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate, iar noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios aşa cum dă Duhul Domnului. 2Corinteni 3,16-18

Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, de mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi; pe cei pe care de mai înainte i-a rânduit, i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a şi justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceştia i-a şi glorificat. (Romani 8,29-30)

Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit! (Romani 12,2)

Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine. (Galateni 2,20)

Înnoiţi-vă duhul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel creat după [asemănarea lui] Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului! (Efeseni 4,23)

Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat‑o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine. (Ioan 17,22-23)