Divinitatea

V4.106 Patima lui Isus are un dublu scop, față de Dumnezeu și față de creaturi. Cine participă la durerile Sale se aseamănă cu Umanitatea Sa și participă la scopurile Sale, la roadele și la gloria Sa (8 februarie 1902)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, venind, adorabilul meu Isus mi-a împărtășit o parte din Patima Sa. Deci, în timp ce mă aflam suferindă, pentru a mă încuraja, Domnul mi-a spus:

„Fiica Mea, prima semnificație a Pătimirii conține glorie, laudă, onoare, mulțumire, reparare către Divinitate. A doua este mântuirea sufletelor și toate harurile necesare pentru a atinge același scop. Prin urmare, viața celui care participă la durerile Pătimirii Mele conține în sine aceleași semnificații; și nu doar atât, ci ia aceeași formă a Umanității Mele și, din moment ce această Umanitate este unită cu Divinitatea, chiar și sufletul care participă la durerile Mele este în contact cu Divinitatea și poate obține ceea ce își dorește.

Într-adevăr, durerile lui sunt ca niște chei pentru a deschide comorile divine. Aceasta [se întâmplă] atâta timp cât trăiește aici jos [pe pământ], și apoi îi este rezervată chiar și în Cer, o glorie distinctă pentru sine, care îi este dată de Umanitatea și de Divinitatea Mea, ca să semene cu propria Mea lumină, ba chiar o glorie mai specială pentru întreaga curte cerească, care i se va da prin acest suflet, pentru ceea ce i-am comunicat; deoarece, cu cât mai mult sufletele s-au asemănat Mie în dureri, cu atât mai multă lumină și glorie va ieși din interiorul Divinității, și iată că întreaga curte cerească va participa la această glorie”.

            Binecuvântat să fie întotdeauna Domnul, și totul pentru gloria și onoarea Sa.

V4.93 Dumnezeu conține toate bunurile posibile și de neimaginat; atributele Sale sunt infinite și creatura abia poate înțelege doar câteva licăriri; de exemplu, despre Frumusețea și Caritatea Sa (14 octombrie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Binecuvântatul Isus vine în fugă, aproape ca fulgerul, și în acel fulger face să iasă din interiorul Său când o caracteristică specială a unuia dintre atributele Sale, când o alta. Câte lucruri face să se înțeleagă în acel fulger! Așadar, acel fulger retrăgându-se, mintea rămâne în întuneric și nu știe să se adapteze și să repete ceea ce a înțeles din acel fulger de lumină, pentru că fiind lucruri care ating Divinitatea, limba umană nu știe cum să le exprime din nou1 și cu cât se forțează mai mult, cu atât rămâne mai mută; într-adevăr, în aceste lucruri este întotdeauna o fetiță nou-născută2. Prin urmare, ascultarea vrea să mă forțeze să spun acel puțin, cât pot:

            Îmi părea că Dumnezeu conține toate bunurile în Sine; încât, găsind în Dumnezeu toate bunurile pe care le conține, nu este necesar să meargă în altă parte pentru a vedea hotarele Sale nemărginite; nu, dar El este suficient să regăsească tot ce este al Său. Deci, într-un fulger arăta o caracteristică specială a Frumuseții Sale; dar cine poate spune cât este de frumos? Știu doar să spun, comparând toate frumusețile angelice și umane, frumusețile varietăților de flori și fructe, albastrul splendid al cerului înstelat, pe care privindu-l pare că privirea se încântă și ne vorbește despre o frumusețe supremă, [acestea] sunt umbre sau suflări pe care Dumnezeu le-a trimis din Frumusețea Sa care este conținută în ele; sau, sunt acele mici picături de rouă comparate cu apele imense ale mării… Trec înainte, pentru că mintea mea începe să se piardă.3

            Într-un alt fulger și-a arătat o caracteristică specială a atributului Carității, de trei ori sfânt4. Cum voi putea eu sărmana, să deschid gura asupra acestui atribut, care este izvorul din care derivă toate celelalte atribute? Voi spune doar ceea ce am înțeles cu privire la natura umană. Așadar, am înțeles că Dumnezeu ne-a creat din acest atribut al Carității care se revarsă în noi și ne umple în totalitate cu Sine; dacă sufletul ar corespunde, fiind umplut de suflarea Carității lui Dumnezeu, însăși natura umană ar trebui să se transforme în caritate față de Dumnezeu; și cum sufletul se răspândește în iubirea creaturilor, sau a plăcerilor, sau a interesului sau a oricărui altceva, tot astfel acea Suflare divină iese din suflet; și dacă ajunge să se răspândească în toate, sufletul rămâne gol de Caritatea divină.

Prin urmare, în Cer nu se intră dacă nu suntem un complex de Caritate foarte pură, total divină, ci doar dacă sufletul se mântuiește, iar această Respirație primită când [ființa] a fost creată, va merge să o redobândească prin puterea focului, în flăcările purificatoare, și doar atunci va ieși, când va ajunge să se reverse pe deplin. Deci, cine știe ce etapă foarte lungă ar trebui să ispășească în acel loc?5

            Deci, dacă așa ar trebui să fie creatura, ce va fi Creatorul? Cred că spun atât de multe absurdități, dar nu mă mir, pentru că nu sunt nici pe departe o învățată, sunt mereu o ignorantă și dacă există ceva adevăr în aceste scrieri, nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, și eu rămân întotdeauna ignoranta care sunt.

  1. Romani 8,26-27: De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu. ↩︎
  2. 1 Corinteni 2,6-10: Totuşi, noi vorbim de înţelepciune printre cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea lumii acesteia, nici a conducătorilor acestei lumi care sunt pieritori. Însă noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost tăinuită, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră, pe care niciunul dintre conducătorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. Însă, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el”. Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu.  ↩︎
  3. Psalm 19,2.9.12: Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii. Slujitorul tău este instruit prin ele; pentru cel care le păzeşte, răsplata este mare. ↩︎
  4. Isaia 6,2-3: Serafimi stăteau deasupra lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul către altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaót! Plin este tot pământul de mărirea lui!”. ↩︎
  5. Apocalips 21,22-27: Nu am văzut în ea niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic este templul ei şi Mielul. Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îi vor aduce gloria lor. Porţile ei nu se vor închide ziua, pentru că acolo nu va mai fi noapte. Şi vor aduce în ea gloria şi cinstea neamurilor. Nu va intra în ea nimic impur, nici cel care săvârşeşte lucruri abominabile şi nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului.


    ↩︎

V4.91 Valoarea și eficacitatea simplei intenții de a face orice prin intermediul Umanității lui Isus. Astfel se hrănește cu propria Sa hrană (8 octombrie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce m-am frământat mult așteptându-L pe adorabilul meu Isus (eu în timp ce îl așteptam, am făcut tot posibilul să unesc tot ce lucram în interiorul meu cu interiorul Domnului nostru, intenționând să-i dau toată acea glorie și reparare pe care i-a dat-o Preasfânta Sa Umanitate), dar în timp ce făceam aceasta, binecuvântatul Isus a venit și mi-a spus:

„Fiica Mea, când sufletul se servește de Umanitatea Mea ca mijloc de operare, chiar dacă ar fi și un gând, o respirație, un act oarecare, sunt ca multele pietre prețioase care ies din Umanitatea Mea și se prezintă înaintea Divinității și, din moment ce ies prin intermediul Umanității Mele, au aceleași efecte ale lucrărilor Mele, ca atunci când eram pe pământ”.

            Și eu: „Ah, Doamne, simt de parcă aș avea o îndoială; cum ar putea fi că doar cu o simplă intenție de a lucra, chiar și în cele mai mici lucruri – în timp ce le considerăm lucruri de nimic, [lucruri] goale -, pare că doar singura intenție de a ne uni cu Tine și de a-ți plăcea doar Ție, le umple [acele goluri], iar Tu le înalți în acel mod suprem, făcându-le să apară ca lucruri foarte mari?”

            „Ah, fiica Mea, lucrarea creaturii este goală, chiar de ar fi o lucrare mare, dar uniunea Mea și scopul simplu de a-Mi face plăcere, o umple, și întrucât lucrarea Mea, fiind chiar și o respirație, depășește într-un mod infinit toate lucrările tuturor creaturilor, iată cauza care o face atât de mare. Și apoi, tu nu știi că cine se folosește de Umanitatea Mea pentru a-și îndeplini acțiunile se hrănește cu roadele Umanității Mele și se alimentează cu propria Mea hrană? Dincolo de asta, nu este oare buna intenție cea care îl face pe om sfânt și cea rea care îl face pervers? Nu se fac întotdeauna lucruri diferite, dar cu aceleași acțiuni: unul se sfințește și celălalt se pervertește”.

            Deci, în timp ce spunea acestea, vedeam înăuntrul Domnului nostru un copac înverzit, plin cu fructe frumoase [suflete], iar acele suflete lucrau numai pentru a-i plăcea lui Dumnezeu și prin mijlocirea Umanității Sale, vedeam [sufletele] în interiorul Lui pe acest copac, iar Umanitatea Lui servea ca locuință pentru aceste suflete. Dar cât de redus era numărul lor!

Coloseni 3,23-24: Orice faceţi să faceţi din inimă, ca pentru Domnul, şi nu ca pentru oameni, ştiind că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii! Pe Domnul Cristos îl slujiţi.

Filipeni 2,14-15: Toate să le faceţi fără murmurări şi fără discuţii, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii perverse şi rătăcite între care voi străluciţi ca nişte luminători în lume! 

V4.57 Omul vine de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu (17 februarie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            În această dimineață, eram foarte deprimată și suferindă, dar de îndată L-am văzut pe iubitul meu Isus și foarte multă lume cufundată în mizerii. Isus, rupând tăcerea pe care o păstra de multe zile, a spus:

„Fiica Mea, mai întâi, omul se naște în Mine și poartă pecetea Divinității. Ieșind din Mine pentru a renaște din sânul matern, îi poruncesc lui să meargă pe o mică porțiune de drum, iar la sfârșitul acelui drum, lăsându-l să Mă regăsească, Eu îl primesc din nou în Mine, făcându-l să trăiască veșnic împreună cu Mine. Uită-te puțin cât de nobil este omul, de unde vine și încotro merge și care este destinul lui. Așadar, care ar trebui să fie sfințenia acestui om, ieșind dintr-un Dumnezeu atât de Sfânt? Dar omul, parcurgând calea pentru a veni din nou la Mine, distruge în el ceea ce a primit în mod divin și devine corupt, astfel că în întâlnirea pe care Eu i-o pregătesc pentru a-l primi în Mine, nu-l mai recunosc, nu mai văd în el pecetea divină, nu mai găsesc nimic din al Meu în el și, nemairecunoscându-l, Dreptatea Mea îl condamnă să piară pe calea pierzaniei”.

            Cât de duios a fost să-L aud pe Isus Cristos vorbind despre aceasta, câte lucruri făcea să se înțeleagă! Dar starea mea de suferință nu-mi permite să scriu prea mult.

V4.50 Lipsa lui Isus pentru care suferă Luisa nu se datorează purificării ei sau „nopții întunecate” descrisă de mistici, ci a atribuției sale ca victimă a neamului omenesc (24 ianuarie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

După ce am petrecut zilele trecute în tăcere și uneori chiar fără adorabilul meu Isus, în această dimineață, când a venit, m-am plâns Lui spunând: „Doamne, cum, nu vii? Cât s-au schimbat lucrurile! Se vede că este, fie pentru pedepsele păcatelor mele încât mă privezi de lipsa prezenței Tale iubitoare, fie că nu mă mai vrei în această stare de victimă. Oh, Te rog, fă-mă să cunosc Voința Ta; dacă nu m-am putut opune când ai vrut de la mine sacrificiul, cu atât mai mult acum, negăsindu-mă demnă să fiu victimă, vrei să mi-o iei”.

Iar Isus, întrerupându-mi cuvântul, mi-a spus: „Fiica Mea, făcându-Mă victimă pentru neamul omenesc și luând asupra Mea toate slăbiciunile, mizeriile și tot ce merita omul, în fața Divinității reprezint capul tuturor, iar Eu fiind capul, neamul omenesc, găsește în Mine un scut foarte puternic care apără, protejează și iartă, mijlocește înaintea Divinității. Deci, din moment ce te afli în starea de victimă, reprezinți capul generației actuale. Prin urmare, trebuind să trimit niște pedepse pentru binele popoarelor și să le rechem la Mine, dacă Eu aș fi venit la tine ca de obicei, doar arătându-Mă ție, deja Mă simt alinat, durerile se atenuează și Mi se întâmplă ca unuia care ar simți o durere puternică și care din cauza spasmului strigă: iar dacă acestuia i-ar înceta durerea, nu s-ar mai auzi strigând și plângându-se. Tot astfel se întâmplă cu Mine, deoarece, dacă durerile Mele sunt atenuate, bineînțeles că nu mai simt să trimit acea pedeapsă. Tu, apoi, văzându-Mă, este firesc să încerci să Mă cruți și să iei durerile celorlalți asupra ta; îți este imposibil să nu îți îndeplinești rolul de victimă înaintea prezenței Mele și dacă nu ai face acest lucru, ceea ce niciodată nu se va întâmpla, aș fi dezamăgit din cauza ta. Iată cauza lipsei Mele: nu este pentru că vreau să-ți pedepsesc păcatele, am alte modalități de a te purifica; dar te voi răsplăti; în zilele în care voi veni Îmi voi dubla vizitele; nu ești mulțumită?”

Și eu: „Nu, Doamne, te vreau mereu. Oricare ar fi cauza, nu vreau să rămân nicio zi fără Tine”.

În timp ce spuneam acestea, Isus a dispărut, iar eu m-am reîntors în mine.

V4.39 Misterul Preasfintei Treimi. Natura adevăratei iubiri este să fii roditor (3 decembrie 1900)

Divine WillLasă un comentariu

            În această dimineață, aflându-mă în afara mea, m-am trezit cu Copilul Isus în brațe și în timp ce eram încântată să-l privesc, fără să știu cum, din același Copil a ieșit un al doilea și după scurte momente, un al treilea Copil, amândoi similari cu primul, deși distincți între Ei. Privind cu uimire aceasta, am spus: „O, cum se atinge cu mâna misterul preasfânt al Preasfintei Treimi, că în timp ce sunteți Unul, sunteți de fapt Trei!” Îmi părea că toți Trei mi-ar spune (dar pe măsură ce ieșea cuvântul, a devenit[1], o singură voce):

            „Natura Noastră este alcătuită dintr-o Iubire pură și foarte simplă, comunicativă, iar natura Iubirii adevărate are acest lucru propriu, pentru a produce singură imagini toate similare cu Sine în putere, bunătate și frumusețe și în tot ce Ea conține, este doar pentru a da un accent sublim atotputerniciei Noastre, Ne aplică semnul distincției, încât această Natură a Noastră, topită în Iubire, formează Trei, din moment ce este simplă, fără nicio materie, care să poată împiedica uniunea, și topindu-se din nou, formează Una singură. Și este tot atât de adevărat că natura adevăratei Iubiri are aceasta (de a produce imagini care sunt toate similare cu sine sau de a-și asuma imaginea celui pe care îl iubește), deoarece a Doua Persoană, în răscumpărarea neamului omenesc, și-a asumat natura și imaginea omului și i-a dăruit Divinitatea”.

            În timp ce spuneau acestea, îl distingeam foarte bine pe iubitul meu Isus, recunoscând în El imaginea naturii umane și doar pentru El aveam încredere să stau în Prezența Lor, altfel cine ar fi îndrăznit? Ah, da, îmi părea că Umanitatea însușită de Isus deschisese creaturii raportul spiritual, pentru a o determina să se înalțe până la tronul Divinității, pentru a fi primită la comunicarea cu Ei și pentru a obține decizia harurilor. O, ce momente fericite am avut, câte lucruri înțelegeam; dar pentru a scrie câte ceva, aș avea nevoie să le descriu când sufletul meu se află împreună cu dragul meu Isus, încât pare [că sufletul] este eliberat din trup, dar regăsindu-mă închisă, întunericul închisorii, îndepărtarea de Soarele meu mistic, durerea de a nu-L vedea, [toate acestea] mă fac incapabilă să le descriu și mă determină să trăiesc murind, dar obligată să trăiesc legată, întemnițată în acest trup sărman. Ah, Doamne, ai milă de o sărmană păcătoasă, care trăiește bolnavă și întemnițată, rupe curând zidul acestei închisori pentru a zbura la Tine și a nu mă mai întoarce.

[1] Luisa spune: „forma”.

V3.104 În fața Maiestății, Purității și Sfințeniei lui Dumnezeu, omul se poate apropia de Dumnezeu cu încredere numai prin umanitatea îndumnezeită a lui Isus, oglinda lui Dumnezeu și a omului (1 august 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Adorabilul meu Isus continuă să vină de foarte puține ori și pentru puțin timp. În această dimineață mă simțeam complet anihilată și aproape că nu îndrăzneam să merg în căutarea Binelui meu suprem; dar El, mereu binevoitor, a venit și vrând să-mi insufle încredere, mi-a spus:

„Fiica Mea, înaintea maiestății și purității Mele nu există cine să-Mi poată sta în față, într-adevăr, toți sunt forțați să stea îngenunchiați și impresionați de splendoarea sfințeniei Mele. Omul aproape că ar vrea să fugă de Mine, pentru că mizeria lui este atât de mare, încât nu are curajul să se susțină în fața Ființei Divine. Și iată, asumându-mi Umanitatea, mi-am arătat milostivirea, care, prin temperarea razelor Divinității, aceasta este un mijloc de a insufla încredere și curaj pentru om, să vină la Mine. Omul, stând în fața Umanității Mele, care răspândește raze temperate ale Divinității, obține binele de a se putea purifica, sfinți și chiar diviniza în propria Mea Umanitate îndumnezeită. De aceea, să stai mereu în fața Umanității Mele, ținând-o ca pe o oglindă în care îți vei șterge toate petele; și în oglinda în care te vei privi, vei dobândi frumusețe și treptat te vei împodobi cu aceeași asemănare a Mea, pentru că este proprietatea oglinzii, care face ca imaginea să apară în interiorul ei, imaginea asemănătoare cu cea a oricui se priveşte pe sine. Dacă așa este oglinda materială, cu atât mai mult este cea divină, pentru că Umanitatea Mea servește omului ca o oglindă pentru a-Mi privi Divinitatea. Iată, de aceea toate bunurile derivă pentru om din Umanitatea Mea”.

            În timp ce spunea acestea, simțeam că mi se insuflă o astfel de încredere încât mi-a venit gândul să-i vorbesc despre pedepse, că cine știe, poate m-ar fi ascultat și cu această intenție aș putea să-L calmez complet. Dar în timp ce mă pregăteam pentru aceasta, a dispărut ca un fulger și sufletul meu, alergând după El, s-a găsit în afara mea; dar nu l-am mai putut regăsi și, spre marele meu regret, am văzut mulți oameni care intrau în închisori, unii sectari care ieșeau să atace viețile regilor și ale altor conducători; vedeam cum îi rodea furia, pentru că încă le lipseau mijloacele pentru a ieși printre popoare și a măcelări, și totuși timpul lor va ajunge. Așadar, după aceasta m-am trezit în mine, total deprimată și îndurerată.

V3.61 Numai Dumnezeu este glorificat prin Cruce. Sufletul găsește în el o oglindă care îi prezintă trăsăturile Divinității (20 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Adorabilul meu Isus continuă să vină ca o umbră în anumite momente, și chiar atunci când vine, nu spune nimic. În această dimineață, după ce mi-a reînnoit de două ori durerile crucii, privindu-mă cu duioșie în timp ce sufeream spasmul străpungerii cu cuie, mi-a spus:

„Crucea este o oglindă unde sufletul privește Divinitatea și privindu-se, își portretizează trăsăturile și asemănarea mai identică cu Dumnezeu. Crucea, nu numai că trebuie iubită, dorită, ci trebuie făcut din ea o onoare, o glorie a Crucii în sine, iar aceasta înseamnă a acționa ca și Dumnezeu și a deveni ca Dumnezeu prin participare, pentru că numai Eu M-am glorificat prin Cruce, am făcut din pătimire o onoare și am iubit-o foarte mult, încât toată viața Mea nu am vrut să stau niciun moment fără Cruce”.

            Cine poate spune ce înțelegeam despre Cruce, din această vorbire a binecuvântatului Isus? Dar mă simt incapabilă să mă exprim în cuvinte. Ah, Doamne, te rog să mă ții țintuită mereu pe cruce, ca să am mereu această oglindă divină în față, să-mi șteargă toate petele și să mă înfrumusețeze din ce în ce mai mult cu asemănarea Ta.

V3.58 A nu se abandona în Dumnezeu înseamnă încălcarea drepturilor Divinității Sale (9 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, m-am trezit într-o mare de amărăciuni, pentru că nu-L vedeam pe supremul meu bine Isus. Îmi simțeam tot interiorul alarmat, dar într-o clipă s-a arătat și mi-a spus, chiar certându-mă: „Nu știi că a nu te abandona în Mine este dorința de a încălca drepturile Divinității Mele, provocându-Mi un mare afront? De aceea, abandonează-te și liniștește-ți interiorul în Mine și vei găsi pacea; și găsind pacea, mă vei găsi pe Mine”. Acestea fiind spuse, a dispărut ca fulgerul, fără să se mai arate.

            Ah, Doamne, ține-mă complet abandonată și foarte strânsă în brațele Tale, ca să nu pot scăpa niciodată, altfel voi evada mereu!

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.