rabdare

V4.59 Modul real de a suferi (19 martie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            În această dimineață, mă aflam complet deprimată și foarte suferindă din cauza lipsei dulcelui meu Isus, dar după o lungă așteptare, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus:

„Fiica Mea, adevăratul mod de a suferi nu este să te uiți de la cine provin suferințele, nici ceea ce se suferă, ci la binele care trebuie să vină din suferințe. Acesta a fost felul Meu de a suferi; nu M-am uitat nici la călăi, nici la suferințe, ci la binele pe care prin intermediul pătimirii Mele am intenționat să îl fac celor care Îmi dădeau suferința și uitându-Mă la binele care urma să le vină oamenilor, am disprețuit orice altceva și am urmat cu [mult] curaj, cursul pătimirii Mele. Fiica Mea, acest[1] mod este cel mai simplu și mai profitabil de a suferi, nu numai cu răbdare, ci cu un suflet de neînvins și curajos”.

[1] Eroare în numerotare: Luisa trece de la pagina 137 la 139, dar reface după ce a repetat paginile 62 și 63.

V4.53 Răbdarea este cheia celorlalte virtuți (31 ianuarie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus nu venea, dar după multe așteptări, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, răbdarea este superioară purității, pentru că sufletul fără răbdare, foarte ușor se dezlănțuie și este dificil să rămână pur și când o virtute are nevoie de cealaltă pentru a avea viață, se spune că aceasta este superioară celeilalte[1]; într-adevăr se poate spune că răbdarea nu este doar custodia purității, ci este scara pentru a urca pe muntele tăriei, încât, dacă vreunul ar urca fără scara răbdării, ar cădea imediat de la cea mai înaltă [treaptă] la cea mai joasă.

            Mai mult de atât, răbdarea este germenul perseverenței și acest germen produce ramuri numite fermitate. Oh, cât de ferm și de stabil este sufletul răbdător în binele întreprins! Nu-l interesează ploaia, gerul, gheața, focul, dar tot interesul lui este să ducă la bun sfârșit binele început, pentru că nu există o absurditate mai mare a celui căruia astăzi îi place să facă un bine, iar mâine, pentru că nu-i mai place, îl lasă [deoparte]. Ce s-ar spune despre un ochi, care timp de o oră vede, și timp de altă oră rămâne orb, despre o limbă care acum vorbește și după aceea rămâne mută? Ah, da, fiica Mea, doar răbdarea este cheia secretă pentru a deschide tezaurul virtuților. Fără secretul acestei chei, celelalte virtuți nu ies să dea viață sufletului și să-l înnobileze”.

[1] Luisa spune: „aceea (este) superioară acesteia”. În mod evident este o eroare datorită neatenției.

V4.43 Numai Puterea lui Dumnezeu putea face ca starea Luisei să dureze atât de mult; iar perseverența este un semn că lucrarea este a Sa (27 decembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

În această dimineață aveam o teamă asupra stării mele, că nu ar fi Domnul care ar lucra în mine, cu adăugarea că nu binevoia să vină, așadar după multă așteptare, de îndată ce L-am văzut, i-am expus teama și El mi-a spus:

„Fiica Mea, mai întâi de toate, pentru a te așeza în această stare, cooperez și Eu cu puterea Mea și apoi, cine ți-ar fi dat puterea, răbdarea să stai atât de mult în această stare, într-un pat? Numai perseverența este un semn sigur că lucrarea este a Mea, pentru că numai Dumnezeu nu este supus schimbării, dar diavolul și natura umană se schimbă deseori; ceea ce astăzi iubesc, mâine urăsc, iar ceea ce urăsc astăzi, mâine iubesc și așa își găsesc satisfacția lor”.

V4.30 Suferința spirituală a Luisei când îi este dor de Isus. Ieșirea din Voința Divină este căderea în întuneric (11 noiembrie 1900)

Divine WillLasă un comentariu

            Se pare că binecuvântatul Domn vrea să mă antrenez în răbdare; nu are compasiune pentru lacrimile mele și nici pentru starea mea foarte dureroasă. Fără El mă văd cufundată în cea mai mare mizerie; cred că nu există suflet mai mizerabil decât al meu. Fiind alături de Isus care posedă toate bunurile, deși mă văd mai rea ca niciodată, sufletul meu găsește remediu pentru toate relele. Prin urmare, lipsindu-mi totul, pentru mine este sfârșitul; nu mai există niciun remediu pentru marile mele mizerii. Mult mai mult de atât, mă deprimă gândul că starea mea nu mai este Voința Sa și, nefiind în Vrerea Sa, pare că sunt în afara centrului și de multe ori mă gândesc la modul în care să ies. Acum, fiind în aceste dispoziții, L-am simțit din spatele meu, spunându-mi: „Te-ai obosit, nu-i așa?”

            Și eu: „Da, Doamne, mă simt suficient de obosită”. Și El a reluat: „Ah, fiica Mea, nu ieși din Vrerea Mea, că ieșind din Vrerea Mea vei ajunge să pierzi cunoașterea Mea și necunoscându-Mă, vei ajunge să nu te mai cunoști pe tine însăți. Pentru că la reflexiile luminii se poate distinge clar dacă există aur sau noroi; așa încât, dacă totul este în întuneric, obiectele pot fi ușor schimbate. Deci, Vrerea Mea este lumină deoarece, oferindu-ți cunoașterile Mele, la reflexiile acestei lumini ajungi să știi cine ești, și văzându-ți slăbiciunea și neantul tău pur, te atașezi de brațele Mele și unită cu Vrerea Mea, trăiești cu Mine în Cer. Dar dacă vrei să ieși din Vrerea Mea, mai întâi vei ajunge să pierzi adevărata smerenie, iar apoi vei veni să trăiești pe pământ și vei fi obligată să simți greutatea pământească, să te vaiți și să suspini, ca toți ceilalți nefericiți care trăiesc în afara Voinței Mele”.

            Spunând acestea, s-a retras fără să fie văzut. Cine poate spune chinul sufletului meu?

V4.9 Ascultarea îi impune Luisei faptul că nu trebuie să moară, prin urmare, trebuie să ceară să fie alinată în suferință. Nimeni nu va putea să-L iubească și să-L dorească pe Isus mai mult ca ea (19 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

          Pe măsură ce spasmul durerii se dubla din ce în ce mai mult, mi-aș fi dorit să îl ascund și să fac în așa fel ca nimeni să nu-și dea seama și mi-aș fi dorit să păstrez secretul fără să mă deschid Confesorului despre ceea ce am spus mai sus; dar spasmul era atât de puternic, încât mi–a fost imposibil, iar Confesorul, folosindu-se de arma lui obișnuită care este ascultarea, mi-a poruncit să-i spun totul; așa că, după ce am expus fiecare lucru, mi-a spus, că pentru a asculta, trebuie să mă rog Domnului să mă elibereze, altfel aș fi păcătuit. Ce fel de ascultare mai este și aceasta; întotdeauna este ea cea care trece peste planurile mele! Prin urmare, am acceptat fără să vreau, această nouă ascultare și cu toate acestea, nu am avut în inimă rugămintea ca Domnul să mă elibereze de un prieten atât de drag, care este durerea; speram chiar să ies din exilul acestei vieți.

            Binecuvântatul Isus mă tolera și venind, mi-a spus: „Suferi mult; vrei să te eliberez?” Și eu, uitând un moment de ascultare, am spus: „Nu, Doamne, nu, nu mă elibera, vreau să vin; și apoi, Tu știi că nu știu să Te iubesc, sunt rece, nu fac lucruri mari pentru Tine; cel puțin îți ofer această suferință pentru a satisface ceea ce nu știu să fac de dragul Tău”. Și El: „Și Eu, fiica Mea, voi insufla în tine atât de multă iubire și har, încât nimeni să nu Mă poată iubi și dori ca tine; ești mulțumită?” [Și ea]: „Da, dar vreau să vin”.

            Isus a dispărut, și eu, revenind în mine, mi-am amintit de ascultarea primită și a trebuit să mă spovedesc Confesorului, care mi-a poruncit în mod categoric să nu mă duc [să mor], deoarece el nu voia și nu dorea ca Domnul să mă elibereze. Ce durere simțeam când am primit această ascultare! Îmi pare că vrea cu adevărat să atingă extremele răbdării mele.

V3.41 Cu Isus este nevoie de multă răbdare. Puritatea se obține cu mortificare și suferințe (21 februarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, iubitorul meu Isus a început obișnuitele Sale întârzieri. Să fie mereu binecuvântat chiar dacă vine în întârziere. Într-adevăr e nevoie de răbdarea unui sfânt ca să poți suporta și este suficient să ai de-a face cu Isus ca să vezi de câtă răbdare este nevoie. Cei care nu încearcă nu pot să creadă și este aproape imposibil să nu ai câteva mici nemulțumiri în ce Îl privește.

            Așadar, după ce am avut răbdare să-l tot aștept, a venit în cele din urmă și mi-a spus: „Fiica Mea, darul purității nu este un dar natural, ci este harul obținut, iar acest lucru se obține devenind prietenos; iar sufletul devine astfel, [doar] cu mortificare și suferințe. Oh, cât de prietenos devine sufletul mortificat și suferind! Oh, cât de transparent este! Iar Eu simt foarte multă simpatie că ajung la nebunie față de el și-i ofer tot ce vrea. Tu, când Îmi simți lipsa, suferi pentru această lipsă, din iubire față de Mine, care este suferința cea mai dureroasă pentru tine, iar Eu voi simți mai multă admirație decât înainte și îți voi oferi noi daruri”.

Romani 12,1-2: Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!

V3.24 Teama de a-L pierde pe Dumnezeu și pacea până la amarnicul sfârșit (3 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

Mă văd în continuare plină de mizerie și nu numai, dar și neliniștită. Îmi pare că întregul meu interior este alarmat de pierderea lui Isus. Gândeam în sinea mea că din cauza păcatelor mele mari am meritat ca adorabilul Isus să mă părăsească și, prin urmare, nu ar trebui să-L mai văd vreodată. Oh, ce moarte groaznică este acest gând pentru mine! Într-adevăr, mai nemilos decât orice moarte! Să nu-L mai văd pe Isus! Să nu-i mai aud suavitatea vocii Sale! Să-L pierd pe Cel de care depinde viața mea și de la care îmi vine tot binele! Cum să trăiesc fără El? Ah, dacă îl pierd pe Isus, totul s-a terminat pentru mine!

Având aceste gânduri, simțeam o agonie a morții, iar tot interiorul cu susul în jos, pentru că îl voiam pe Isus și El, într-o străfulgerare de lumină s-a manifestat sufletului meu, spunându-mi: „Pace, pace, nu trebuie să te tulburi. Așa cum o floare foarte parfumată înmiresmează locul unde este așezată, tot așa pacea umple cu Dumnezeu sufletul care îl deține”. Și ca fulgerul a fugit.

            Ah, Doamne, cât de bun ești cu această păcătoasă! Și îți spun chiar cu încredere: cât de insolent[1] ești, că totuși trebuie să Te pierd și nici nu vrei să mă tulbur sau să mă îngrijorez, iar dacă fac asta mă faci să înțeleg că eu însămi mă îndepărtez de Tine, pentru că, mă umplu de Dumnezeu cu pace, iar cu tulburarea mă umplu de ispite diabolice! O, dulcele meu Isus, câtă răbdare trebuie să am cu Tine, pentru că orice mi s-ar întâmpla, nici măcar nu mă pot îngrijora sau tulbura, dar Tu vrei să mă păstrez într-o pace și un calm perfect.

[1] În încrederea sa, Luisa spune „impertinent” în sensul „dincolo de orice rezonabilitate”.