Chipul lui Isus

V3.87 Sufletul nu trebuie să se recunoască în sine, ci numai în Isus; trebuie să uite și să se descompună, pentru a se întoarce la originea lui, care este Dumnezeu, și să trăiască în Dumnezeu (27 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continui sa mă simt somnoroasă. În această dimineață m-am trezit pentru câteva minute și îmi înțelegeam starea mea mizerabilă. Simțeam amărăciunea lipsei supremului și unicului meu Bine; abia am putut vărsa câteva lacrimi, spunându-i: „Isuse, binele meu veșnic, de ce nu vii? Acestea nu sunt lucruri de făcut: să rănești un suflet care îți aparține și apoi să-l lași! Și mai mult de atât, pentru a nu-i spune ce faci, îl lași pradă somnului. Haide, vino, nu mă face să aștept atât de mult!”

            În timp ce spuneam aceasta și încă alte absurdități, într-o clipă a venit și m-a purtat cu duhul; și întrucât voiam să-i spun starea mea sărmană, Isus, impunându-mi tăcerea, mi-a spus: „Fiica Mea, ce vreau de la tine este să nu te mai recunoști în tine, ci doar să te recunoști în Mine; în acest fel nu-ți vei mai aminti de tine și nici nu vei avea mai multă recunoaștere de tine, dar îți vei aminti de Mine, iar nerecunoscându-te pe tine însăți vei dobândi singura Mea recunoaștere. În măsura în care te vei uita și vei deveni un nimic, tot așa vei înainta în cunoașterea Mea și te vei recunoaște numai în Mine. Și când ai făcut aceasta, nu vei mai gândi cu mintea ta, ci cu a Mea; nu vei mai privi cu ochii tăi, nu vei mai vorbi cu gura ta, nici nu vei mai avea bătăile inimii tale, nici nu vei mai lucra cu mâinile tale, nici nu vei merge cu picioarele tale, ci vei face totul cu ale Mele, deoarece, sufletul, pentru a se recunoaște numai în Dumnezeu, are nevoie să meargă la originea lui şi să se întoarcă la începuturile lui, [reprezentând] Dumnezeu, adică de unde a ieșit şi să se uniformizeze în totalitate cu Creatorul lui. Și tot ce crede despre sine și care nu se conformează originii lui, trebuie să fie descompus și redus la nimic. Numai în felul acesta, gol, descompus, se poate întoarce la originea lui și se recunoaște numai în Dumnezeu, lucrând conform scopului pentru care a fost creat. Iată de ce, pentru a se conforma complet în Mine, sufletul trebuie să devină indivizibil cu Mine”.

            În timp ce spunea acestea, eu vedeam pedeapsa teribilă asupra plantelor ofilite și cum trebuie să înainteze mai mult. Abia am putut să spun: „Oh, Doamne, ce vor face sărmanii oameni?” Iar El, ca să nu mă asculte, a scăpat și a dispărut ca un fulger. Cine poate spune amărăciunea din sufletul meu de a reveni în mine, neputând să-i spun niciun cuvânt despre mine și despre aproapele meu, din cauza somnolenței pe care o aveam în continuare?

V3.76 În timp ce Luisa se simte tristă pentru oamenii pedepsiți, nimeni (cu excepția ei) nu acordă nicio atenție Pruncului Isus care plânge (29 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continuând să fiu în aceeași stare, mă simțeam complet deprimată și aveam nevoie de sprijin total pentru a putea suporta privarea de supremul meu Bine. Binecuvântatul Isus, având milă de mine, și-a arătat Fața pentru câteva minute, din interiorul inimii mele1, dar nu cu claritate, și vrând să-i aud glasul foarte suav, mi-a zis: „Curaj, fiica Mea, încă puțin, lasă-Mă să termin de pedepsit și apoi voi veni ca înainte”.

            În timp ce spunea așa, în mintea mea îmi spuneam: „Care sunt pedepsele pe care ai început să le trimiți?” Și El a adăugat: „Ploaia fără încetare este mai mult decât grindina, care distruge și va aduce consecințe triste asupra oamenilor”.

            Spunând acestea, a dispărut și m-am trezit în afara mea, într-o grădină, și de acolo se vedeau culturile și viile uscate, iar în sinea mea spuneam: „Săracii oameni, săracii oameni, ce vor face?”

            În timp ce spuneam astfel, în acea grădină era un băiețel care plângea și striga atât de tare, încât asurzea Cerul și pământul, dar nimeni nu avea nicio milă pentru el, deși toți l-au auzit plângând atât de mult, nu le păsa și îl lăsau abandonat și singur. Mi-a trecut un gând prin minte: „Cine știe dacă nu este Isus?” Dar nu eram sigură. Așadar, apropiindu-mă de el, i-am spus: „De ce plângi, copilașule drag? Vrei să vii cu mine, văzând că toți te-au lăsat în prada lacrimilor și a durerii? Ce te apasă atât de mult încât te face să strigi atât de tare?”

            Dar ce! Cine putea să-l liniștească? Suspinând, abia a putut răspunde da, că voia să vină. Așa că l-am luat de mână ca să vină cu mine și, chiar în clipa de a face aceasta, m-am regăsit în mine însămi.

  1. Luca 17,20-21: 20 Întrebat de farisei când vine împărăţia lui Dumnezeu, [Isus], răspunzând, le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în mod vizibil. 21 Nici nu poţi spune: «Iat-o aici!» sau: «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!”.

    Romani 14,17: Căci împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.  ↩︎

V3.75 Iubirea și harul lui Dumnezeu îl învăluie pe om în cele mai profunde intimități, dar omul respinge acest curent. Explicația suferinței Luisei, „Noul Iob”, prin a nu-L vedea pe Isus sau a nu-l vedea clar (27 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, simțindu-mă mai îndurerată ca niciodată de privarea supremului meu Bine, atunci când mi s-a prezentat, mi-a spus: „Așa cum un vânt impetuos învăluie oamenii și pătrunde până în măruntaie, încât să cutremure întreaga persoană, tot astfel, iubirea Mea și harul Meu, plutind pe aripile vântului, învăluie și pătrunde în inimă, în minte și în profunzimea omului. Cu toate acestea, omul nerecunoscător Îmi respinge harul și Mă ofensează. Cât de amară Îmi este durerea!”

            Eram cu totul confuză și anihilată în mine și nu îndrăzneam să spun un cuvânt. Doar gândeam: „Cum de nu vine? Și chiar dacă a venit nu Îl văd clar, îmi pare că mi-am pierdut claritatea. Cine știe dacă îi voi vedea dezvăluită frumusețea Feței Sale, ca înainte?”

            În timp ce gândeam așa, bunul meu Isus a adăugat: „Fiica Mea, de ce ți-e teamă, dacă starea ta este „in excelsis” [în înălțimea cerurilor] pentru uniunea vrerilor noastre?”

            Și dorind să mă înveselească și să compătimească starea mea dureroasă, mi-a spus: „Tu ești noul Meu Iob1. Nu te deprima prea mult, dacă nu Mă vezi clar. Ți-am spus încă de zilele trecute, că nu vin ca de obicei, pentru că vreau să pedepsesc oamenii, și dacă tu m-ai vedea clar, ai înțelege ce fac și, din moment ce inima ta s-a transplantat în a Mea, știu ce ai putea să suferi, așa cum suferă Inima Mea, pentru că Mă văd obligat să pedepsesc creaturile Mele. Deci, ca să te scutesc de aceste dureri, nu Mă arăt cu claritate”.

            Cine poate spune sfâșierile pe care le-a lăsat sărmanei mele inimi? Ah, Doamne, dă-mi puterea să suport durerea!

  1. Iob 1,6-8:
    6 Dar a fost o zi când au venit fiii lui Dumnezeu să stea înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor. 7 Domnul i-a zis lui Satana: „De unde vii?”. Satana i-a răspuns Domnului şi a zis: „Am străbătut pământul şi m-am plimbat pe-acolo”. 8 I-a zis Domnul lui Satana: „Ai băgat de seamă că nu este nimeni ca slujitorul meu Iob: integru şi drept, se teme de Dumnezeu şi se fereşte de rău”.  ↩︎

The soul which surrenders itself to God, entirely, becomes a channel of God’s life and joy to others.

 T-00791-BW. Artist: Elizabeth Wang

V3.72 Toată natura invită la odihnă, dar odihna adevărată este tăcerea interioară a tuturor celor, care nu îl cheamă pe Dumnezeu. Omul trebuie să se anihileze pe sine, ca Dumnezeu să-l poată reface. Condiția de a participa la sărbătoarea Cerului (20 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în afara mea, îmi părea că ar fi noapte și vedeam tot universul, întreaga ordine a naturii, cerul înstelat, tăcerea nopții; în concluzie, îmi părea că totul ar avea o semnificație. În timp ce vedeam aceasta, părea că îl văd pe Domnul nostru, care luând cuvântul mi-a spus în ce privește ceea ce vedeam:

„Întreaga natură invită la odihnă, dar ce este adevărata odihnă? Este odihna interioară și tăcerea a tot ce nu este Dumnezeu. Vezi, stelele sclipesc de lumină temperată, nu orbitoare ca soarele; [vezi] somnul și tăcerea întregii naturi, a oamenilor și chiar a animalelor, încât toți caută un loc, un bârlog, unde să stea în liniște și să se odihnească de oboseala vieții. Dacă acest lucru este necesar pentru trup, mai mult de atât este necesar ca sufletul să se odihnească în propriul centru, care este Dumnezeu. Dar pentru a se putea odihni în Dumnezeu, este necesară tăcerea interioară, la fel cum trupul are nevoie de tăcerea exterioară, pentru a putea adormi liniștit.

Dar ce este această tăcere interioară? Înseamnă să reduci la tăcere viciile interioare, ținându-le la locul lor, impunând tăcerea dorințelor, înclinațiilor, afecțiunilor, pe scurt, la tot ceea ce nu îl cheamă pe Dumnezeu. Deci, care este mijlocul de a realiza acest lucru? Singurul mijloc, absolut necesar este anihilarea ființei proprii și reducerea la nimic, așa cum a fost creat înainte și, și reducându-și ființa lui la nimic, să înceapă să trăiască în Dumnezeu.

            Fiica Mea, toate lucrurile au începutul din nimic. Acest mecanism al universului, în care vezi multă ordine, dacă înainte să-l creez ar fi fost plin de alte lucruri, nu aș fi putut să pun mâna Mea creativă să îl fac cu atâta măiestrie, atât de splendid și ornamentat; cel mult aș fi putut desface tot ce ar putea fi și apoi să-l refac cum mi-ar fi plăcut Mie. Dar suntem mereu în același stadiu, toate lucrările Mele au începutul din nimic, și atunci când există un amestec de alte lucruri, nu este onorabil maiestății Mele să coboare și să lucreze în suflet, dar atunci când sufletul se reduce la nimic, se înalță la Mine și își ia ființa lui în a Mea, atunci Eu lucrez ca Dumnezeul care sunt și sufletul își găsește adevărata odihnă. Iată că toate virtuțile au începutul din umilință și auto-anihilare”.

            Cine poate spune cât de mult înțelegeam despre ce mi-a spus binecuvântatul Isus? Oh, cât de fericit ar fi sufletul meu, dacă aș putea să ajung să-mi anulez biata ființă, pentru a putea primi de la Dumnezeul meu, Ființa Sa Divină! Oh, cum m-aș înnobila, cât de sfințită aș rămâne! Dar ce naivă sunt, unde[1] am creierul, dacă încă nu o fac? Ce mizerie umană, în loc să caute adevăratul ei bine și să-și ia zborul ei în înălțimi, se bucură să se târască pe pământ și să trăiască în noroi și putreziciune!

            Apoi iubitul meu Isus m-a purtat într-o grădină unde era multă lume, care se pregătea să asiste la o sărbătoare, dar puteau să asiste doar cei care primeau o uniformă, și erau puțini cei care primeau această uniformă. Am avut o mare dorință să o primesc și eu și am făcut tot posibilul până am obținut ce am vrut. Ajungând în locul unde se primea, o femeie venerabilă m-a îmbrăcat mai întâi în alb, apoi mi-a pus o panglică albastră de care atârna o medalie pecetluită cu Fața lui Isus, dar în timp ce era Fața [lui Isus] totodată era și oglindă, și privind-o se vedeau cele mai mici pete, pe care sufletul, cu ușurință putea să le îndepărteze, cu ajutorul acelei lumini care venea din interiorul acelui Chip. Părea că acea medalie ar conține o semnificație misterioasă. Apoi a luat o mantie foarte fină din aur și m-a acoperit complet. Îmi părea că, fiind astfel îmbrăcată, aș fi putut concura cu fecioarele înțelepte[2]. În timp ce se întâmplau toate acestea, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să ne întoarcem să vedem ce fac oamenii. Este suficient că ești astfel îmbrăcată; când va fi sărbătoarea, atunci te voi purta să asiști”.

            Așadar, după ce am înconjurat puțin, m-a purtat în patul meu.

[1] De la pagina 149, greșind, trece la 160.

[2] Adică, „care înțeleg, înțelepte”, fiind glorificate cu viziunea fericită.

V3.56 Isus schimbă pasiunile creaturii în virtute, care îl înconjoară și pe care El le hrănește cu Har continuu (1 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            După ce l-am tot așteptat, dulcele meu Isus s-a arătat în interiorul inimii mele. Părea că văd un soare care răspândea raze și, privind în centrul acestui soare, vedeam fața Domnului nostru; dar ce m-a uimit cel mai mult este faptul că am văzut în inima mea foarte multe fecioare îmbrăcate în alb, cu o coroană pe cap, care înconjurau acest Soare divin, hrănindu-se cu acele raze pe care le răspândea acest Soare.

Oh, cât erau de frumoase, modeste, umile și erau toate implicate, bucurându-se în Isus! Prin urmare, neștiind semnificația acestui lucru, L-am întrebat pe Isus cu puțină teamă, cine ar fi acele fecioare și Isus mi-a spus: „Aceste fecioare erau viciile tale, pe care acum, cu harul Meu, le-am schimbat în multe virtuți care Mă înconjoară cu acel nobil alai, fiind toate la dispoziția Mea, iar ca răsplată, le hrănesc cu harul Meu continuu”.

            Ah, Doamne, totuși mă simt atât de rea, încât îmi este rușine de mine însămi!

Parabola despre cele zece fecioare (Matei 25,1-13)

1 Atunci împărăţia cerurilor va fi asemenea cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. 

2 Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci, înţelepte. 

3 Cele nechibzuite şi-au luat candelele, dar nu au luat cu ele untdelemn, 

4 însă cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat untdelemn în vasele lor. 

5 Întrucât mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit. 

6 Iar la miezul nopţii s-a auzit un strigăt: «Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!». 

7 Atunci s-au ridicat toate acele fecioare şi şi-au pregătit candelele. 

8 Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci candelele noastre se sting!». 

9 Dar cele înţelepte au răspuns, zicând: «Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă! Mergeţi mai bine la cei care vând şi cumpăraţi-vă!». 

10 Dar, plecând ele ca să cumpere, a venit mirele. Cele care erau pregătite au intrat cu el în [sala] de nuntă şi uşa s-a închis. 

11 Mai târziu au venit şi celelalte fecioare şi au zis: «Stăpâne, stăpâne, deschide‑ne!». 

12 Dar el, răspunzând, le-a zis: «Adevăr vă spun: nu vă cunosc». 

13 Vegheaţi, aşadar, pentru că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul!

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.