rugaciunea

V4.2 Luisa, ca victimă, trebuie să îndeplinească misiunea lui Isus de a suferi, de a se ruga și de a calma Dreptatea Divină (6 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Preadulcele meu Isus continua să vină. În această dimineață, de îndată ce a venit, a vrut să toarne în mine puțin din amărăciunile Sale și apoi mi-a zis: „Fiica Mea, Eu vreau să dorm puțin, iar tu însușește-ți rolul Meu de a suferi, de a te ruga și de a-Mi calma dreptatea”.

            Astfel, El a adormit, iar eu m-am așezat să mă rog lângă Isus. După ce s-a trezit, ne-am plimbat puțin prin mijlocul oamenilor și mi-a arătat diferite comploturi[1] pe care le fac ei, provocând revoluții și, mai ales am observat un atac neașteptat, pe care îl unelteau pentru a reuși mai bine în intenția lor, făcând în așa fel ca nimeni să nu se poată apăra și împotrivi inamicului. Câte scene fatale! Dar, pare că Domnul nu le dă încă libertatea de a face aceasta și, neștiind cauza, ei se înfurie, pentru că în ciuda voinței lor perverse, se văd neputincioși să facă acest lucru. Nu este nevoie de nimic altceva decât ca Domnul să le acorde această libertate, fiindcă totul este pregătit.

            După aceea, ne-am întors, iar Isus s-a arătat complet rănit și mi-a spus: „Vezi câte răni Mi-au deschis aceștia și câtă necesitate este de această stare de victimă și de suferințele tale continue? Pentru că nu există moment în care să nu Mă scutească de a Mă ofensa, iar ofensele sunt continue, tot așa suferințele și rugăciunile trebuie să fie continue pentru a Mă cruța; și dacă te vezi fără suferințe, să tremuri și să te temi, fiindcă, nevăzându-Mă alinat în durerile Mele, să nu se întâmple ca Eu să le acord dușmanilor acea libertate dorită atât de mult de ei”.

            Auzind acest lucru, am început să Îl rog să mă facă pe mine să sufăr și în același timp îl vedeam pe Confesor, care, cu intenția lui, Îl obliga pe Isus să mă facă să sufăr. Atunci, binecuvântatul Domn mi-a împărtășit atât de multe dureri, încât eu însămi nu știu cum am rămas în viață. Dar Domnul nu m-a lăsat singură în durerile mele, mai degrabă părea că nu-L lăsa Inima să mă părăsească și am petrecut mai multe zile împreună cu Isus; mi-a comunicat multe haruri și m-a făcut să înțeleg multe lucruri; dar merg înainte și tac, parțial din cauza stării de suferință, parțial din cauză că nu știu să mă manifest.

[1] Luisa spune „combinări”, cuvânt inexistent.

V3.112 Rugăciunea, meditația interioară și ascultarea (1 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continuând să nu vină, spuneam: „Bunul Meu Isus, vino, nu mă face să te aștept foarte mult; în această dimineață nu vreau să mă neliniștesc și să Te caut atât de mult încât să mă obosesc. Vino o dată, imediat, imediat, dar cu bunăvoință”. Și văzând că nu venea, continuam să spun: „Se vede că vrei să mă obosesc și trebuie să mă neliniștesc, altfel nu vii”.

            În timp ce spuneam acestea și alte absurdități, a venit și mi-a spus: „Mi-ai putea spune ce menține corespondența dintre suflet și Dumnezeu?” Și eu am spus, mereu cu o lumină ce-mi venea de la El: „Rugăciunea”.

            Iar Isus, aprobând cuvântul meu, a adăugat: „Dar cine îl atrage pe Dumnezeu să aibă o conversație familiară cu sufletul?” Și neștiind să răspund, imediat lumina s-a mișcat în intelectul meu și am spus: „Dacă rugăciunea vocală servește la menţinerea corespondenței, desigur, meditația interioară trebuie să servească drept hrană pentru a menține conversația dintre Dumnezeu și suflet”.

            El, mulțumit de aceasta, a răspuns: „Acum, ai putea să-mi spui cine frânge disputele dulci, cine îndepărtează resentimentele iubitoare care se pot naște între Dumnezeu și suflet?” Și nerăspunzând, El Însuși a zis: „Fiica Mea, numai ascultarea are această misiune, pentru că ea singură hotărăște lucrurile cuvenite Mie și sufletului, și apărând dispute, sau având uneori resentimente, pentru a-și mortifica sufletul, arătându-se ascultarea, ea frânge disputele, înlătură resentimentele și aduce pace între Dumnezeu și suflet”.

            Iar eu: „Ah, Doamne, de multe ori îmi pare că nici măcar ascultarea nu dorește să se grăbească și este indiferentă, iar bietul suflet este nevoit să rămână în acea stare de furie și dispute”.

            Și Isus: „Aceasta o face pentru un anumit timp, vrând și ea să asiste cu plăcere la acele dispute plăcute, dar apoi își ia rolul în primire și se liniștește cu totul. Deci ascultarea dă pace sufletului și lui Dumnezeu”.

            Spunând acestea, a dispărut.

V3.91 Pedepse viitoare: epidemii mortale. Isus îi explică Luisei motivul somnolenței ei (3 iulie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, de îndată ce L-am văzut pe adorabilul meu Isus, i-am spus: „Mirele meu iubit, de ce trimiți atât de multe pedepse? De data aceasta de ce nu vrei să Te liniștești? Pare că toate mijloacele sunt inutile, nici rugăciunea, nici spusele: „Doamne, toarnă amărăciunea Ta în mine”. Vai, nu a fost acțiunea Ta obișnuită [să procedezi] în acest mod!”

            În timp ce spuneam aceasta, binecuvântatul Isus, întrerupându-mi cuvântul, a răspuns: „Totuși, fiica Mea, pedepsele pe care le trimit sunt încă nimic, în comparație cu cele care sunt pregătite. De aceea nu te întrista pentru acestea, pentru că nu este un motiv de mare suferință”.

            În timp ce spunea acestea, în fața mea vedeam mulți oameni infectați cu boli molipsitoare, care mureau, așadar, fiind îngrozită, i-am spus: „Oh, Doamne, era necesar și aceasta? Ce faci? Ce faci? Dacă vrei să faci aceasta, ia-mă de pe acest pământ, pentru că nu-mi rezistă sufletul de a vedea astfel de scene fatale. Și apoi, cine va putea rezista să continue în această stare în care m-ai pus, pentru că nu vii, sau [apari] ca o umbra, și nu numai atât, dar mă lași confuză, pe jumătate adormită, încât nu mă faci să mai înțeleg ceva? Totuși mi-ai spus că m-ai fi lăsat să rămân în acea stare, până când Ți-ai fi revărsat furia într-un fel. Acum vrei să adaugi furie peste furie, deci se pare că nu vei termina deocamdată, vai, sărmana de mine! Sărmana de mine! Cine îmi va da puterea de a rămâne în această stare? Cine va putea rezista?”

            În timp ce îmi exprimam suferința, Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Fiica Mea, nu te teme de starea ta de somnolență, aceasta spune că, așa cum Eu sunt față de oameni, parcă adormit, ca și cum nu i-aș auzi și nu i-aș privi, tot așa te-am pus pe tine în aceeași stare. De altfel, dacă îți pare rău, ți-am spus și altă dată; vrei să-ți suspend statutul de victimă?”

            Iar eu: „Doamne, nu vrea ascultarea să accept suspendarea”.

            Și El: „Ei bine, ce vrei de la Mine? Fii liniștită și ascultă!”

            Cine poate spune cât de îndurerată am rămas? Nu numai atât, dar îmi pare că puterile interne au rămas atât de adormite, încât trăiam de parcă nu aș trăi. Ah, Doamne, ai milă de mine, nu mă lăsa în părăsire, într-o stare atât de compătimitoare și dureroasă!

„Fiica Mea, nu te teme de starea ta de somnolență, aceasta spune că, așa cum Eu sunt față de oameni, parcă adormit, ca și cum nu i-aș auzi și nu i-aș privi, tot așa te-am pus pe tine în aceeași stare. De altfel, dacă îți pare rău, ți-am spus și altă dată; vrei să-ți suspend statutul de victimă?”