În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, de îndată ce L-am văzut pe adorabilul meu Isus, i-am spus: „Mirele meu iubit, de ce trimiți atât de multe pedepse? De data aceasta de ce nu vrei să Te liniștești? Pare că toate mijloacele sunt inutile, nici rugăciunea, nici spusele: „Doamne, toarnă amărăciunea Ta în mine”. Vai, nu a fost acțiunea Ta obișnuită [să procedezi] în acest mod!”

            În timp ce spuneam aceasta, binecuvântatul Isus, întrerupându-mi cuvântul, a răspuns: „Totuși, fiica Mea, pedepsele pe care le trimit sunt încă nimic, în comparație cu cele care sunt pregătite. De aceea nu te întrista pentru acestea, pentru că nu este un motiv de mare suferință”.

            În timp ce spunea acestea, în fața mea vedeam mulți oameni infectați cu boli molipsitoare, care mureau, așadar, fiind îngrozită, i-am spus: „Oh, Doamne, era necesar și aceasta? Ce faci? Ce faci? Dacă vrei să faci aceasta, ia-mă de pe acest pământ, pentru că nu-mi rezistă sufletul de a vedea astfel de scene fatale. Și apoi, cine va putea rezista să continue în această stare în care m-ai pus, pentru că nu vii, sau [apari] ca o umbra, și nu numai atât, dar mă lași confuză, pe jumătate adormită, încât nu mă faci să mai înțeleg ceva? Totuși mi-ai spus că m-ai fi lăsat să rămân în acea stare, până când Ți-ai fi revărsat furia într-un fel. Acum vrei să adaugi furie peste furie, deci se pare că nu vei termina deocamdată, vai, sărmana de mine! Sărmana de mine! Cine îmi va da puterea de a rămâne în această stare? Cine va putea rezista?”

            În timp ce îmi exprimam suferința, Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Fiica Mea, nu te teme de starea ta de somnolență, aceasta spune că, așa cum Eu sunt față de oameni, parcă adormit, ca și cum nu i-aș auzi și nu i-aș privi, tot așa te-am pus pe tine în aceeași stare. De altfel, dacă îți pare rău, ți-am spus și altă dată; vrei să-ți suspend statutul de victimă?”

            Iar eu: „Doamne, nu vrea ascultarea să accept suspendarea”.

            Și El: „Ei bine, ce vrei de la Mine? Fii liniștită și ascultă!”

            Cine poate spune cât de îndurerată am rămas? Nu numai atât, dar îmi pare că puterile interne au rămas atât de adormite, încât trăiam de parcă nu aș trăi. Ah, Doamne, ai milă de mine, nu mă lăsa în părăsire, într-o stare atât de compătimitoare și dureroasă!