În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, iubitul meu Isus s-a arătat dornic să mă învețe și, dându-mi un exemplu, mi-a spus: „Fiica Mea, dacă un tânăr și-ar lua o soție și aceasta, fiind îndrăgostită de el, și-ar dori să fie mereu împreună, fără să se detașeze o clipă, fără să se preocupe de datoriile unei soții pentru a-l face fericit pe acest tânăr, ce ar spune acesta? Ar aprecia iubirea acesteia, dar desigur, nu ar fi mulțumit de conduita ei, pentru că acest mod de a iubi n-ar fi altceva decât o iubire sterilă, fără rod, care ar provoca daune bietului tânăr în loc de roade și, încetul cu încetul, această iubire ciudată l-ar plictisi mai degrabă decât i-ar face plăcere, pentru că toată satisfacția acestei iubiri ar aparține tinerei.
Și pentru că iubirea sterilă nu are lemne care să alimenteze focul, în curând s-ar face scrum, pentru că numai iubirea operantă este trainică, -alte iubiri ca fumul zboară în vânt- și apoi se înfurie, și ajunge să nu-i pese și poate să disprețuiască ceea ce atât de mult iubea. Astfel este purtarea acelor suflete care au grijă numai de ele însele, adică spre satisfacția lor, spre entuziasmul lor şi tot ceea ce le mulţumeşte, spunând că aceasta reprezintă iubirea lor pentru Mine, de fapt este toată satisfacţia lor,pentru că se vede prin fapte că nu se îngrijesc de interesele Mele şi de lucrurile care Îmi aparțin și dacă cumva le lipsește ceea ce le satisface, nu le pasă deloc de Mine și ajung chiar să Mă ofenseze. Ah, fiică, numai iubirea activă este cea care îi deosebește pe iubitorii adevărați de cei falși, încât tot restul este fum”.
În timp ce spunea aceasta, vedeam persoane și parcă aș fi vrut să am grijă de ele, dar Isus m-a distras de la aceasta spunându-mi: „Nu te implica în faptele altora, să-i lăsăm în pace, pentru că orice lucru are timpul lui. Când va fi timpul judecății, atunci va fi timpul să se discearnă toate lucrurile, care cernându-se foarte bine, vor fi cunoscute: grâul, paiele și sămânța sterilă și dăunătoare. Oh, câte lucruri care par ca grâul vor fi descoperite în ziua aceea ca fiind paie și semințe sterile, demne doar să fie aruncate în foc!”.
Matei 7,16-20: După roadele lor îi veţi recunoaşte. Oare se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? La fel, tot pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele. Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău să facă fructe bune. Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşadar, după roadele lor îi veţi recunoaşte.
Matei 7,21:Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri.
Continui să fiu mâhnită și întristată, ca o naivă. În această dimineață nu a venit deloc [Isus]; a venit Confesorul și a avut intenția ca eu să fiu răstignită. La început, binecuvântatul Isus nu coopera, așadar, după ce L-am rugat să binevoiască în așa fel ca eu să ascult, de îndată ce mi s-a arătat mi-a zis: „Ce vrei? De ce vrei să Mă constrângi odată ce este necesar să pedepsesc popoarele?”
Iar eu: „Doamne, nu sunt eu, este ascultarea care așa vrea”.
Iar El: „Ei bine, când este ascultarea, vreau să-Ți împărtășesc răstignirea Mea și între timp vreau să Mă recreez puțin”.
Spunând acestea, mi-a împărtășit durerile crucii și, în timp ce sufeream, Isus s-a apropiat de mine și părea că primește înviorare cât de cât. Deci, în timp ce eu mă aflam în această stare împreună cu El, mi-a arătat că în aer, venea dintr-o parte un nor negru, negru, care la simpla vedere te îngrozea și înspăimânta și toată lumea spunea:„De data asta murim”. În timp ce toată lumea era îngrozită, s-a ridicat între mine și Isus o cruce strălucitoare, care, împotrivindu-se acelei furtuni, a pus-o pe fugă în mare măsură, atât de mult încât părea că oamenii se calmau. Nu știu să spun sigur, cred că a fost un uragan însoțit de fulgere și grindină, suficient de puternic pentru a avea forța de a purta clădirile cu el; iar crucea care a pus în mare măsură pe fugă [uraganul], îmi părea că ar fi mica mea suferință pe care mi-a împărtășit-o Isus. Binecuvântat să fie Domnul și totul să fie spre slava și cinstea Lui.
Continui sa mă simt somnoroasă. În această dimineață m-am trezit pentru câteva minute și îmi înțelegeam starea mea mizerabilă. Simțeam amărăciunea lipsei supremului și unicului meu Bine; abia am putut vărsa câteva lacrimi, spunându-i: „Isuse, binele meu veșnic, de ce nu vii? Acestea nu sunt lucruri de făcut: să rănești un suflet care îți aparține și apoi să-l lași! Și mai mult de atât, pentru a nu-i spune ce faci, îl lași pradă somnului. Haide, vino, nu mă face să aștept atât de mult!”
În timp ce spuneam aceasta și încă alte absurdități, într-o clipă a venit și m-a purtat cu duhul; și întrucât voiam să-i spun starea mea sărmană, Isus, impunându-mi tăcerea, mi-a spus: „Fiica Mea, ce vreau de la tine este să nu te mai recunoști în tine, ci doar să te recunoști în Mine; în acest fel nu-ți vei mai aminti de tine și nici nu vei avea mai multă recunoaștere de tine, dar îți vei aminti de Mine, iar nerecunoscându-te pe tine însăți vei dobândi singura Mea recunoaștere. În măsura în care te vei uita și vei deveni un nimic, tot așa vei înainta în cunoașterea Mea și te vei recunoaște numai în Mine. Și când ai făcut aceasta, nu vei mai gândi cu mintea ta, ci cu a Mea; nu vei mai privi cu ochii tăi, nu vei mai vorbi cu gura ta, nici nu vei mai avea bătăile inimii tale, nici nu vei mai lucra cu mâinile tale, nici nu vei merge cu picioarele tale, ci vei face totul cu ale Mele, deoarece, sufletul, pentru a se recunoaște numai în Dumnezeu, are nevoie să meargă la originea lui şi să se întoarcă la începuturile lui, [reprezentând] Dumnezeu, adică de unde a ieșit şi să se uniformizeze în totalitate cu Creatorul lui. Și tot ce crede despre sine și care nu se conformează originii lui, trebuie să fie descompus și redus la nimic. Numai în felul acesta, gol, descompus, se poate întoarce la originea lui și se recunoaște numai în Dumnezeu, lucrând conform scopului pentru care a fost creat. Iată de ce, pentru a se conforma complet în Mine, sufletul trebuie să devină indivizibil cu Mine”.
În timp ce spunea acestea, eu vedeam pedeapsa teribilă asupra plantelor ofilite și cum trebuie să înainteze mai mult. Abia am putut să spun: „Oh, Doamne, ce vor face sărmanii oameni?” Iar El, ca să nu mă asculte, a scăpat și a dispărut ca un fulger. Cine poate spune amărăciunea din sufletul meu de a reveni în mine, neputând să-i spun niciun cuvânt despre mine și despre aproapele meu, din cauza somnolenței pe care o aveam în continuare?
În această dimineață, când a venit iubitul meu Isus, am început să spun: „Doamne, ce faci? Se pare că mergi prea departe cu Dreptatea”. Și în timp ce voiam să spun în continuare pentru a scuza mizeriile umane, Isus mi-a impus tăcerea, spunându-mi: „Taci, dacă vrei să mai rămân cu tine. Vino să săruți și să saluți cu adorațiile tale obișnuite, toate membrele Mele suferinde”.
Așadar, am început de la cap și apoi treptat către celelalte membre. Oh, câte răni adânci conțineau acel preasfânt trup, încât doar privindu-le era îngrozitor! De îndată ce am terminat, a dispărut, lăsându-mă cu foarte puțină suferință și cu teamă. Cine știe cum se va revărsa peste oameni, pentru că nu a vrut să-și reverse amărăciunile Sale asupra mea!
După un timp a venit Confesorul și i-am povestit ce am spus mai sus, și El mi-a zis: „Astăzi, pentru ascultare absolută, când îți faci meditația, trebuie să-L rogi ca El să te facă să suferi răstignirea și să nu mai trimită flageluri”.
Așadar, când am făcut meditația, L-am rugat, în funcție de cum am primit ascultarea. Când tocmai a apărut, dar fără să mă bage în seamă, fie se arăta întorcând spatele oamenilor, fie dormea ca să nu fie deranjat de mine; ce știu eu? Simțeam că crăp, pentru că nu îi păsa ca eu să ascult. Deci am prins curaj și mi-am pus toată încrederea în sfânta ascultare, l-am luat de braț și mișcându-L ca să-L trezesc, i-am spus: „Doamne, ce faci? Aceasta este iubirea pe care o ai față de această virtute a Ta preaiubită, ascultarea? Acestea sunt laudele pe care le-ai adus de atâtea ori? Acestea sunt onorurile pe care le-ai oferit, până în momentul de a spune că Te simți cutremurat și nu poți rezista virtuții, [care este] ascultarea, şi subjugat de sufletul care se dăruieşte acestei virtuţi, acum pare că nu-ți pasă să mă faci să ascult?”
În timp ce spuneam aceasta și alte lucruri, încât m-aș lungi prea mult dacă aș vrea să le scriu, binecuvântatul Isus s-a cutremurat și, parcă lovit de o durere intensă, a izbucnit într-un plâns neîntrerupt și suspinând, a spus: „Nici Eu nu vreau să trimit flageluri, este dreptatea care Mă silește aproape cu forța, dar tu, cu această vorbire, vrei să Mă înțepi pe viu și să atingi un loc foarte delicat pentru Mine și mult iubit de Mine, atât de mult încât nu mi-am dorit altă onoare sau alt titlu decât acesta de ascultător. Și iată, ca să-ți arăt că nu este [adevărat] că nu-mi pasă să te fac să asculți, în ciuda faptului că justiția Mă obligă să nu o fac, îți împărtășesc durerile crucii doar în parte”.
În timp ce făcea aceasta, a dispărut, lăsându-mă mulțumită pentru că m-a făcut să ascult, dar [m-a lăsat] cu o neplăcere în suflet, de parcă eu aș fi fost cauza cu vorbirea mea de a-L face pe Domnul să plângă. Ah, Doamne, Te rog, iartă-mă!
Title: Christ spoke to me about the devout remembrance of His Passion which has been made by so many of His followers during the past two thousand years. He said, about the ‘Stations of the Cross’ which I had just prayed, „You comfort my heart by your devotion”. From the Cross, He could see and hear His friends of future ages comforting Him, including ourselves today.
A fost acordat Nihil obstat (din lat. „nimic nu stă în cale”) pentru reluarea Cauzei de Beatificare a Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta. Acest lucru a fost anunțat de Postulatorul Cauzei, Monseniorul Paolo Rizzi, într-o notificare din data de 10 august 2024, al cărei text este redat mai jos: Cauza de beatificare a Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta nu a fost niciodată închisă, ci a fost întotdeauna în așteptare la Dicasterul pentru Cauzele Sfinților, care a suspendat temporar procesul său canonic. De fapt, spiritualitatea, gândirea și scrierile Slujitoarei lui Dumnezeu fuseseră supuse analizei Dicasterului pentru Doctrina Credinței, care în 2019 a subliniat că scrierile prezentau unele ambiguități de natură teologică, cristologică și antropologică; ambiguități care, deși nu erau erori doctrinare în sine, necesitau o evaluare suplimentară.
Cu sprijinul unui teolog expert în misticism, răspunsurile clarificatoare ale Postulatorului la constatările menționate mai sus au permis Dicasterului pentru Doctrina Credinței să concluzioneze că în scrierile și gândirea Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta nu există afirmații care să fie în contrast flagrant cu Doctrina Bisericii. Astfel, în iunie 2024, Dicasterul pentru Doctrina Credinței a emis Nihil obstat pentru reluarea Cauzei iar în 8 iulie a sosit notificarea oficială de la Dicasterul pentru Cauzele Sfinților. În conformitate cu instrucțiunile Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, continuarea demersului canonic, deja în vigoare, trebuie să fie însoțită în mod necesar de publicarea ediției tipice și critice a Scrierilor Luisei Piccarreta de către reclamanta Cauzei, Asociația publică a credincioșilor „Luisa Piccarreta-P.F.D.V” din Corato și sub supravegherea Arhiepiscopului de Trani-Barletta-Bisceglie.
Această ediție va trebui să fie însoțită de o „Introducere și note aferente” relevantă, care, pentru a clarifica unele expresii care ar putea duce cu ușurință la interpretări înșelătoare și eronate ale mesajului creștin, va evidenția importanța Iubirii milostive și gratuite a Domnului, care în unele pagini ale Scrierilor este întunecată din cauza contextului istoric în care au fost scrise, context marcat de o viziune obsesivă a Dreptății lui Dumnezeu și de mistica corespunzătoare, cea a reparării păcatelor. Această ediție va fi singura recunoscută oficial de către autoritatea ecleziastică și toate grupurile de rugăciune în legatură cu Voința Divină vor trebui să se raporteze la ea, pentru a corecta formele nocive de spiritualitate – răspândite în unele grupuri – cauzate de o lectură deformată a Scrierilor Slujitoarei lui Dumnezeu, de difuzarea lor iresponsabilă sau chiar de manipularea și traducerea lor în mod arbitrar în alte limbi.
Cei cărora le pasă cu adevărat de Cauza Beatificării sunt chemați să-și orienteze sau să-și reorienteze în mod decisiv devotamentul față de Slujitoarea lui Dumnezeu în lumina Misterului Gloriei lui Dumnezeu: Crucea trebuie privită, contemplată și primită în Misterul luminos al Învierii lui Cristos, Învingător asupra răului, păcatului și a morții. Citind Scrierile Luisei, oricine ar trebui „să se simtă încurajat să acorde mai multă atenție intenției autoarei, într-o mai mare fidelitate față de învățătura Bisericii și, mai presus de toate, în conștientizarea faptului că Voința Divină este Chemarea milostivă a Tatălui Ceresc adresată voinței libere a bărbaților și femeilor din vremurile noastre, și niciodată o amenințare care să fie aruncată împotriva lumii corupte de păcat” (Mons. Leonardo D’Ascenzo, Arhiepiscop de Trani-Barletta Bisceglie, Comunicarea nr. 4 referitoare la Slujitoarea lui Dumnezeu Luisa Piccarreta, 4 martie 2020).
Recunoscând în mod obiectiv că în această direcție multe grupuri ale Voinței Divine au făcut un drum decisiv și evident de eclezialitate, este indispensabil și corect ca cele care nu au făcut încă acest lucru să facă un efort pentru a „ancora lectura Scrierilor Luisei în Doctrina Bisericii și într-o conduită de viață demnă, făcând o proclamație misionară echilibrată și respectuoasă izvorâtă din mesajul Voinței Divine, inserată armonios în activitatea pastorală a Bisericilor locale” (Mons. Leonardo D’Ascenzo, ibidem). Având în vedere acest lucru, pare cel mai potrivit ca Episcopii să recunoască și să admită în circumscripțiile lor ecleziastice doar acele Grupuri ale Voinței Divine care îndeplinesc cerințele menționate mai sus.
După aprobarea Episcopului lor, aceste grupuri pot obține afilierea la Familia Voinței Divine, care a fost înființată de Asociația publică a credincioșilor „Luisa Piccarreta-P.F.D.V.” din Corato, o structură de serviciu aflată sub supravegherea Arhiepiscopului pro-tempore de Trani-Barletta-Bisceglie, a cărui figură eclezială Dicasterul pentru Cauzele Sfinților a indicat-o întotdeauna ca punct de referință oficial în întreaga lume pentru cei care urmează spiritualitatea și mesajul Slujitoarei lui Dumnezeu Luisa Piccarreta.
Roma, 10 august 2024
Postulatorul Cauzei de beatificare, Mons. Paolo Rizzi
În această dimineață a trebuit să sufăr mult din cauza absenței dragului meu Isus, dar mi-a răsplătit durerile, satisfăcând dorința mea de a vrea să știu un lucru pe care l-am râvnit de mult timp.
După ce am tot înconjurat în căutarea lui Isus, îl chemam când cu rugăciunea, când cu lacrimi, când cu cântecul, sperând că va putea fi înduioșat de vocea mea și astfel să fie găsit, dar totul era în zadar. Am repetat suspinele mele; și întrebam de El pe oricine[1]. În cele din urmă, când inima mea simțea că se despică și nu am mai rezistat, L-am găsit, dar l-am văzut din spate și, amintindu-mi cum m-am opus Lui și – toate acestea le voi spune în cartea Confesorului[2] – i-am cerut iertare și așa se pare că am ajuns la un acord, astfel că El însuși m-a întrebat ce vreau și i-am spus: „Binevoiește să-mi spui care este Voința Ta asupra stării mele, mai ales ce trebuie să fac atunci când sufăr puțin și Tu nu vii, iar dacă vii ești ca o umbră; așadar, nevăzându-Te, îmi simt toate simțurile în mine și, regăsindu-mă în această stare, simt că depun efort și nu este nevoie să aștept venirea Confesorului pentru a ieși din acea stare”.
Și Isus: „Fie că suferi sau nu, fie că vin sau nu, starea ta este întotdeauna de victimă și mult mai mult decât aceasta, este Voința Mea și a ta, și eu nu judec după lucrările care se fac, ci după voința cu care se lucrează”. Și eu: „Domnul meu, e bine cum spui, dar îmi pare că sunt inutilă, se pierde mult timp și simt o tulburare, o teamă; și apoi, trebuind să vină Confesorul, îmi chinuie sufletul că aceasta nu ar fi Voința Ta”.
Și El: „Crezi că este un păcat să vină Confesorul?” Și eu: „Nu, dar mă tem că nu este Voința Ta”. Și El: „Trebuie să fugi chiar și de umbra păcatului, dar de restul nu trebuie să-ți faci griji în privința asta”. Și eu: „Dacă nu ar fi Voința Ta, la ce bun să rămân [în această stare]?” Și El: „Ah, îmi pare că fiica Mea vrea să scape de statutul de victimă, nu-i așa? Și eu, roșind toată, am spus: „Nu, Doamne, spun asta pentru că uneori nu mă faci să sufăr și Tu nu vii, în rest poți să mă faci să sufăr, iar eu nu mă voi gândi la nimic”.
Și Isus: „Și Mie îmi pare că vrei să scapi. Apoi, știi tu când am vrut să vin să-ți împărtășesc durerile Mele, când a fost prima, a doua, a treia sau chiar ultima oară? Prin urmare, distrăgându-ți atenția de la Mine și străduindu-te să ieși, te vei ocupa cu altceva, iar Eu, când voi veni, nu te voi găsi pregătită și Eu, la rândul Meu, voi merge în altă parte”.
Și eu, complet speriată: „Să nu fie niciodată, o, Doamne! Nu vreau să știu altceva decât de Preasfânta Ta Voință”. Și El: „Fii liniștită și așteaptă-l pe Confesor”.
După aceea a dispărut. Pare că mă simțeam ușurată de o mare povară, datorită acestor vorbe ale lui Isus, dar cu toate acestea, suferința dureroasă din mine nu a încetat când Isus mă privează de prezența Sa.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, am fost transportată cu duhul într-o Biserică; acolo era un preot care celebra sacrificiul divin și în timp ce făcea aceasta, plângea amarnic și zicea: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine.
În timp ce zicea, am văzut o coloană al cărei vârf atingea Cerul și dedesubtul acestei coloane stăteau preoți, episcopi, cardinali și toți ceilalți demnitari care susțineau așa-zisa coloană; dar spre surprinderea mea, am aruncat o privire și am văzut că dintre aceste persoane: unele erau foarte slăbite, altele pe jumătate putrede, altele bolnave, altele pline de noroi, iar numărul celor în stare de a o susține, era foarte mic, încât această sărmană coloană se clătina fără să poată rămâne stabilă, din cauza multelor zguduieli pe care le primea la temelia ei. Deasupra așa-zisei coloane era Sfântul Părinte, care, cu lanțuri de aur și cu razele pe care le transmitea din toată persoana lui, făcea tot posibilul pentru a o putea susține, pentru a înlănțui și a lumina pe cei care locuiau dedesubt, și nu numai atât, ci și pentru a lumina și lega întreaga lume; nemaivorbind că unele [persoane] ar fi fugit pentru a se murdări și a se înnoroia și mai mult. În timp ce vedeam acestea, acel preot care celebra Liturghia (am îndoieli dacă ar fi fost un preot sau Domnul nostru, dar după cum vorbea era Isus; nu știu să spun cu siguranță), m-a chemat aproape de el și mi-a spus:
„Fiica Mea, vezi în ce stare de plâns se află Biserica Mea: acele persoane care trebuiau să o susțină sunt tot mai puține și cu lucrările lor o doboară, o lovesc și ajung să o denigreze. Singurul remediu este să revărs atât de mult sânge încât să se formeze o baie, pentru a spăla acel noroi putred și a vindeca rănile lor adânci, ca vindecate, întărite, înfrumusețate în acel sânge, să poată fi elemente capabile de a o menține stabilă și fermă”.
Apoi a adăugat: „Eu te-am chemat pentru a-ți spune: vrei tu să fii victimă și astfel să fii ca o punte pentru a susține această coloană, în aceste timpuri atât de înrăite?”
La început am simțit că mă trece un fior de teama de a nu avea putere, dar imediat m-am oferit și am pronunțat „Fiat”. În acel moment m-am trezit înconjurată de mulți sfinți, îngeri, suflete din purgator care mă chinuiau cu biciuri și cu alte instrumente; deși eu, în principiu simțeam o teamă, pe măsură ce sufeream mai mult, aveam dorința de a suferi și mai mult și gustam suferința ca pe un foarte dulce nectar; și mai mult de atât, mi-a venit un gând: „Cine știe, dacă acele dureri ar putea fi mijlocul prin care mi se va sfârși viața și astfel să-mi pot lua ultimul zbor către supremul și unicul meu Bine?” Dar, spre cel mai mare regret al meu, după ce am suferit dureri groaznice, am văzut că acele dureri nu îmi consumau viața. Oh, Dumnezeule, ce durere că acest trup fragil mă împiedică să mă unesc cu Binele meu Etern!
Apoi am văzut sângerosul masacru care se întâmpla cu persoanele care stăteau sub coloană. Ce catastrofă oribilă! Numărul persoanelor care rămâneau fără să fie victime era foarte mic! Ajungeau să aibă un astfel de curaj, încât încercau să-l ucidă pe Sfântul Părinte. Dar apoi, părea că acest sânge vărsat, acele însângerate victime sfâșiate, erau mijloace pentru ca cei care rămâneau să devină mai puternici, ca să poată susține coloana fără a o mai clătina. O, ce zile fericite! După aceea au venit zile de triumf și pace; fața pământului părea reînnoită, așa-zisa coloană dobândea lustrul și splendoarea ei de la început. O, zile fericite, din depărtări vă salut, pentru că veți da foarte multă glorie Bisericii mele și foarte multă onoare acelui Dumnezeu, care este Capul [ei]![1]
[1] Este bine de notat, ca o confirmare, că acest capitol rezultă a fi identic ca substanță și în multe fraze cu un altul al Servitoarei lui Dumnezeu Tereza Musco (stigmatizată din Caserta, fiica spirituală a lui Padre Pio de Pietrelcina, care a murit pe data de 19 august 1976 fiind în vârstă de 33 de ani, și este în curs de beatificare). Surprinzător este coincidența, nu doar a conținutului și chiar a multor fraze, dar chiar și de date: Luisa Piccarreta a scris pe data de 1 noiembrie 1899 iar Tereza Musco pe data de 1 noiembrie 1952, adică, exact cu 53 de ani mai târziu. Este de neconceput, în mod logic, ca Tereza, o fetiță ignorantă de 8 ani, să fi putut cunoaște scrierile Luisei Piccarreta, dintre acele puține pe care le-a publicat Confesorul ei în 1930 („Zorile care răsar”) a fost retrasă și interzisă de Autoritățile Bisericii în 1938 Acesta este textul, extras din biografia scrisă de Pr. Antonio Gallo: „Biserica este marea coloană care atinge Cerul, dar este continuu zguduită de furtuni”.
Aflându-mă în biserică mă simt purtată cu duhul și mă aflu în fața unui preot care celebra Sacrificiul Divin. Și în timpul celebrării repeta aceste cuvinte: „Coloana Bisericii mele nu are pe ce să se sprijine”. În timp ce repeta cuvintele am văzut coloana al cărei vârf atingea cerul, dar erau atât de multe loviturile pe care le primea, încât această coloană nu reușea să stea în picioare, se clătina încoace și încolo. În vârful coloanei era Sfântul Părinte, care era susținut cu un lanț de aur, pentru că se legăna. Preotul a adăugat: „Eu te-am chemat să-ți spun: vrei să fii victimă pentru a fi un sprijin micuț pentru această coloană în vremuri atât de înrăite?” [M-au cuprins] fiori de-a lungul trupului, dar apoi imediat am spus: „Să se facă Voința Ta”, repetând Fiat. Îngerii și sfinții și cu sufletele din purgator m-au înconjurat, chinuindu-mă cu bice și cu alte multe instrumente, mai întâi m-a cuprins o mare teamă, dar apoi, cu cât sufeream mai mult, cu atât îmi doream să sufăr mai mult. Gustam suferința ca pe un nectar foarte dulce, [pag. 54] [1 noiembrie 1952, „Jurnal”, pag. 1175-1176] [Cfr. Cartea Pr. Roschini, „Tereza Musco”, pag. 82].
Prin cuvintele pe care mi le-a spus ieri dulcele Isus, am simțit că un cui mi-a străpuns inima. Fiind El mereu binevoitor cu această sărmană păcătoasă, pentru a-mi alina durerile, a venit și compătimindu-mă, mi-a spus:
„Fiica Mea, nu te mai întrista. Să știi că tot ce te pun să scrii fie despre virtuți fie despre oarecare asemănare [cu virtuțile] nu este altceva decât să te determin să te descrii pe tine însăți și [cum] am făcut ca sufletul tău să ajungă la acea perfecțiune”.
O, Dumnezeule, cât de mare respingere simt pentru a scrie aceste cuvinte, deoarece nu pare adevărat ceea ce spune. Simt că încă nu înțeleg ce înseamnă virtutea și perfecțiunea, dar Ascultarea așa vrea și este mai bine să crăp decât să am de-a face cu ea; mai mult de atât că are două fețe: dacă faci cum spune ea, ia aspect de doamnă și te mângâie ca o prietenă foarte fidelă, și în plus îți promite toate bunurile care sunt în Cer și pe pământ; apoi, de îndată ce vede o umbră de dificultate care este contrar cu dorința ei, fără să se facă anunțată, se uită [în jur] și imediat devine o războinică, pregătindu-și armele pentru a te răni și a te distruge.
O, Isuse al meu, ce fel de virtute este această ascultare, dacă te face să tremuri doar gândindu-te la ea? Deci, în timp ce Isus îmi spunea acele cuvinte [de mai sus], eu i-am spus: „Bunul meu Isus, la ce bun pentru sufletul meu să aibă atâtea haruri, în timp ce îmi amărăsc toată viața, mai ales din cauza orelor lipsei Tale? Este un continuu martiriu pentru mine să înțeleg cine ești Tu și de Cine sunt lipsită; deci nu-mi servesc la altceva decât să mă facă să trăiesc continuu în amărăciune”.
Și El a adăugat: „Când o persoană a gustat un fel de mâncare dulce și apoi este forțată să guste unul amar, trebuie să-și dubleze dorința de a gusta dulcele pentru a îndepărta acea amărăciune, și acestei persoane îi place mult acest schimb de gusturi, pentru că, dacă ar gusta mereu dulce fără să guste niciodată amărăciunea, nu ar ține cont atât de mult de dulce; dacă ar gusta mereu amărăciunea necunoscând dulcele, nici măcar nu l-ar dori, așadar, unul și celălalt se bucură și astfel te bucură și pe tine”.
Iar eu: „Prearăbdătorul meu Isus, iartă-mă că trebuie să suporți un suflet atât de sărman și nerecunoscător, iartă-mă, îmi pare că de data aceasta am vrut prea mult să cercetez”. Și Isus: „Nu te tulbura; sunt chiar Eu cel care stimulează în interiorul tău dificultățile, ca să am ocazia să conversez cu tine și împreună să te instruiesc în toate”.
V24, 29.07.1928 – Trebuie să știți că de-a lungul vieții mele muritoare, în tot ceea ce am făcut am binecuvântat întotdeauna. A fost primul act al Creaţiei pe care l-am chemat asupra creaturilor, şi pentru a-l confirma prin binecuvântare invocam pe Tatăl, Cuvântul şi pe Duhul Sfânt.
Sacramentele înseși sunt animate de aceste binecuvântări și invocații.
Așadar, în timp ce binecuvântarea cheamă în suflete asemănarea Creatorului, ea cheamă și viața Voinței mele Divine, astfel încât să se întoarcă să domnească în suflete ca la începutul Creației, pentru că numai Ea are virtutea să picteze în ele pe viu asemănarea Celui care le-a creat, să le facă să crească și să le păstreze în culorile vii divine.
Vedeți așadar ce semnifică binecuvântare: confirmarea lucrării noastre creatoare, pentru că lucrarea pe care o facem odată este atât de plină de înțelepciune, sublimitate și frumusețe, încât ne place să o repetăm mereu.
Și dacă binecuvântarea noastră nu este altceva decât suspinul Inimii noastre de a vedea imaginea noastră restabilită în creaturi, repetarea confirmării noastre a ceea ce vrem să facem, semnul crucii pe care Biserica îl învață credincioșilor nu este altceva decât implorarea din partea făpturilor, asemănarea noastră, și prin urmare, reluând binecuvântarea noastră, ei repetă: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
Deci, fără să știe, Biserica și toți credincioșii se armonizează cu Creatorul Etern și doresc același lucru. Dumnezeu, cu binecuvântarea și pronunțarea acestor cuvinte „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”, vrea să-și dea asemănarea, iar făpturile îl imploră făcând semnul crucii, rostind aceleași cuvinte”.
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2.Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
V18 – 5.11.1925 (continuare) – Împrumută urechea inimii tale și ascultă gemetele noastre adânci în Sacramentul Căsătoriei. Câte tulburări în ea! Căsătoria a fost înălțată de Mine ca sacrament, pentru a pune în ea o legătură sfântă, simbolul Preasfintei Treimi, Iubirea divină pe care Ea o conține, pentru ca iubirea care avea să domnească în tatăl, în mama și în copii, armonia, pacea, trebuiau să simbolizeze Familia Cerească, așa că trebuia să am pe pământ atâtea alte familii asemănătoare cu Familia Creatorului, destinate să populeze pământul ca atâția îngeri pământești, să conducă ei înapoi pentru a popula regiunile cereşti.
Dar, vai, câte gemete, văzând familii de păcat formându-se în căsătorie, care simbolizează iadul cu discordie, cu nemulțumire, cu ură, care populează pământul ca atâția îngeri răzvrătiți care vor sluji la popularea iadul. Duhul Sfânt geme cu gemete sfâșietoare în fiecare căsnicie, văzând atâtea vizuini infernale formându-se pe pământ. De aceea pune iubirea ta reparatoare în fiecare căsătorie, în fiecare făptură care iese la lumină; așa ca geamătul tău iubitor să facă gemetele noastre continue mai puțin dureroase.
Gemetele noastre nu s-au terminat încă, prin urmare iubirea ta reparatoare să ajungă în patul celui care e pe moarte, când se administrează Sacramentul Ungerii bolnavilor. Dar vai, câte gemete, câte lacrimi secrete ale noastre! Acest sacrament conține virtutea mântuirii păcătosului muribund cu orice preț, este confirmarea sfințeniei celor buni și a sfinților, este ultima legătură care pune cu ungerea sa între creatură și Dumnezeu, este pecetea Raiului, care imprimă sufletului răscumpărat, este infuzia meritelor Răscumpărătorului pentru a-l îmbogăți, a-l purifica și a-l înfrumuseța, este ultima lovitură pe care o dă Duhul Sfânt pentru a-l dispune de pe pământ pentru a-l face să apară înaintea Creatorului său.
Pe scurt, Ungerea bolnavilor este manifestarea finală a Iubirii noastre și acoperirea finală a sufletului, este decorul tuturor faptelor bune; prin urmare acţionează într-un mod surprinzător în cei vii către Har. Cu Ungerea bolnavilor sufletul este acoperit parcă de rouă cerească, care îi atenuează patimile, atașamentul său de pământ și de tot ce nu aparține Cerului, cu o singură suflare. Dar vai, câte gemete, câte lacrimi amare, câte afecțiuni, câtă neglijență, câtă pierdere de suflete, cât de puțină sfințenie găsește de confirmat, câte puține lucrări bune de rearanjat și curățat.
Oh, dacă gemetele noastre ar putea fi auzite de la noi toți, plânsul nostru pe patul muribundului în actul administrării Sacramentului Ungerii bolnavilor, toată lumea ar plânge de durere! Nu vrei așadar să ne dai iubirea ta reparatoare pentru fiecare dată când se administrează acest sacrament, care este ultima manifestare a Iubirii noastre față de creatură? Voința noastră te așteaptă pretutindeni, să ai întoarcerea dragostei tale și compania gemetelor și suspinelor noastre.”
Rugăciuni:
1.Șapte Slavă Tatălui să fie recitate în cinstea Duhului Sfânt, rugându-ne ca minunile Sale să fie reînnoite peste toată Biserica;
2. Rozariul Voinței Divine;
3. și următoarele rugăciuni din Vol. 17, 17.05.1925:
„Maiestate Supremă, vin să Te răsplătesc în dragoste pentru tot ceea ce face Duhul Sfânt pentru cei care urmează să fie sfințiți. Vin să intru în rânduiala harului, ca să vă pot da slava și răsplătirea iubirii de parcă toți ar fi devenit sfinți și să vă repar toate împotrivirile și lipsa de corespondență la har.”
„Duhule Sfinte, grăbește-te, Te implor, Te rog din nou – fă cunoscută tuturor Voința Ta, pentru ca, cunoscând-o, să o iubească și să primească primul Tău act al sfințirii lor complete – care este Sfânta Ta Voință.”
