demonii

V4.17 Suferința Luisei de a fi nevoită să scrie ceea ce scrie. Cel mai esențial lucru este să nu iasă niciodată din adevăr. Sufletul părăsește trupul datorită intensității durerii sau a iubirii pentru Domnul. Atrocitățile Romei și ale guvernanților (10 octombrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În timp ce scriam, gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități sunt în aceste scrieri! Merită să fie aruncate în foc. Dacă ascultarea mi-ar permite, aș face-o, pentru că le simt ca pe un obstacol în suflet, mai ales dacă le-ar vedea vreo persoană, pentru că în anumite momente, arată cât iubesc și împlinesc câte ceva pentru Dumnezeu, în timp ce în alte momente nu fac nimic și nu-L iubesc și sunt sufletul cel mai rece care poate fi în lume. Așadar, m-ar considera diferită de ceea ce sunt și asta este o durere pentru mine; întrucât este ascultarea care vrea să scriu și acesta fiind pentru mine unul dintre cele mai mari sacrificii, mă las cu totul în seama ei, cu oarecare speranță că își va cere scuze pentru mine și va motiva cauza mea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.

            Dar, în timp ce spun acestea, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și a început să mă certe, pentru că vrea să retrag ceea ce am spus, nevoind ca eu să continui să scriu dacă nu-mi retrag cuvintele, adică să anulez ceea ce am scris [mai sus]. Cu alte cuvinte, îmi spune că, vorbind astfel, m-am separat de adevăr, iar acesta este cel mai esențial lucru al unui suflet, să nu părăsească niciodată cercul adevărului: „Cum, nu Mă iubești? Cu ce curaj spui? Nu vrei să suferi pentru Mine?” Și eu, roșind toată: „Ba da Doamne”. Și El: „Ei bine, ce ți-a venit să ieși din adevăr?”

            Spunând acestea, s-a retras în interiorul meu, fără să se mai facă simțit, iar eu am rămas de parcă aș fi primit o lovitură. Câte face doamna ascultare! Dacă nu ar fi pentru ea, nu m-aș afla în aceste încercări cu iubitul meu Isus. De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată ascultare!

            Așadar, reiau să spun ceea ce trebuia să spun, deoarece Domnul m-a făcut să mă abat  puțin de la ceea ce am început. Deci, venind, binecuvântatul Isus a răspuns gândurilor mele, spunându-mi:

„Sigur că aceste scrieri ale tale merită arse, dar vrei să știi în care foc? În focul Iubirii Mele, pentru că nu există nicio pagină care să nu arate clar felul cum Eu iubesc sufletele; chiar dacă sunt lucruri referitoare la tine, cât și privitoare la lume; iar Iubirea Mea, în aceste scrieri ale tale, își găsește o ieșire în ceea ce privește sentimentele Mele preocupate și iubitoare”.

După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea și, părăsind trupul, am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ce chin este pentru mine să trebuiască să mă reîntorc de multe ori în trupul meu, pentru că este sigur că acum nu îl am și doar sufletul este împreună cu Tine; și apoi nu știu cum [se întâmplă] că mă găsesc întemnițată în bietul meu trup ca într-o închisoare întunecată și acolo pierd acea libertate, fiindcă îmi este dată doar împreună cu ieșirea [din trup]. Nu este acesta un chin pentru mine, cel mai greu care s-ar putea da?”

            Și Isus: „Fiica Mea, ceea ce spui tu nu este un chin, nici nu este vina ta pentru ceea ce ți se întâmplă; într-adevăr trebuie să știi că sufletul nu poate ieși din trup decât din două motive: este prin forța durerii atunci când apare moartea naturală sau prin forța iubirii reciproce dintre Mine și suflet, pentru că, fiind această iubire atât de puternică, nici sufletul nu i-ar rezista și nici Eu nu pot aștepta mult fără să Mă bucur de el. Așadar, Mă duc să-l atrag spre Mine și apoi să îl așez din nou în starea lui naturală; iar sufletul, atras mai mult decât de un fir electric, se duce și se întoarce cum Îmi place Mie. Iată, că ceea ce crezi că este chin, este cea mai delicată iubire”.

            Și eu: „Ah, Doamne, dacă iubirea mea ar fi suficientă și puternică, cred că aș avea puterea să stau în fața Ta și nu aș fi obligată să mă întorc în trup; dar din moment ce este foarte slabă, sunt supusă acestor evenimente”.

            Și El: „Dimpotrivă, îți spun că este cea mai mare iubire, este extrasă din iubirea sacrificiului, fiindcă de dragul Meu și de dragul fraților tăi, te lipsești [de Mine] și revii la mizeriile vieții”.

            După aceea, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul într-un oraș unde păcatele care se săvârșeau erau atât de multe, încât ieșeau ca o ceață foarte deasă, puturoasă, ce se ridica spre cer; și din cer cobora o altă ceață groasă, iar în interiorul ei erau condensate atâtea pedepse, ce păreau suficiente pentru exterminarea acestui oraș, iar eu am spus: „Doamne, unde ne aflăm?Ce părți [ale lumii] sunt acestea?” Și El: „Aici este Roma, unde sunt atât de multe atrocități care se comit, nu numai de către laici, ci și de către religioși, care merită ca această ceață să-i orbească, exterminându-i”.

            Într-o clipă am văzut mizeria care se petrecea și părea că Vaticanul ar primi o parte din zguduieli; nici măcar preoții nu au fost cruțați. Prin urmare, total consternată, am spus: „Domnul meu, salvează-ți orașul iubit și pe mulții Tăi slujitori, [dintre care], Papa. Oh, cu câtă bunăvoință mă ofer să îndur chinurile lor, cu condiția să-i salvezi”.

            Iar Isus, emoționat, mi-a spus: „Vino cu Mine și îți voi arăta cât de departe ajunge răutatea umană”, și m-a purtat într-un palat. Într-o cameră secretă erau cinci sau șase deputați și își spuneau unul altuia: „Atunci ne vom preda, când îi distrugem pe creștini” și părea că voiau să-l oblige pe rege să scrie cu propria lui mână decretul morții împotriva creștinilor și promisiunea de a lua în stăpânire bunurile acestora, spunând că, atâta timp cât le era permis, nu-și făceau probleme că nu o puteau îndeplini pe moment; dar la timpul și circumstanța potrivită, ar face acest lucru. După aceea m-a dus în altă parte și mi-a arătat că trebuie să moară unul dintre cei care se numesc lideri, iar acest om părea atât de unit cu diavolul, că nici măcar în acel moment nu tremura; toată puterea lui o lua de la demonii care îl curtau ca pe un prieten de încredere de-al lor.

Demonii, văzându-mă, s-au cutremurat, și unii voiau să mă bată, alții voiau să-mi facă un rău, iar alții un alt rău. Dar nepăsându-mi de hărțuirea lor, pentru că mă interesa mai mult[1] mântuirea acelui suflet, eu m-am străduit să mă apropii de acel om. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare, mai mult decât înșiși demonii! În ce stare jalnică zăcea el? Mai dur decât piatra, nu l-a mișcat deloc prezența noastră, părea într-adevăr că își bate joc de prezența noastră. Isus m-a tras imediat din acel loc și am început să vorbesc cu El pentru mântuirea acelui suflet.

[1] Adică, era mai important, îmi păsa.

V3.78 Durerea și violența pe care le simte Isus (ca în Ghețemani), luptând între Dreptatea Sa şi Iubirea Sa atunci când pedepsește (6 iunie 1900)

vointadivina3Un comentariu

Din moment ce adorabilul meu Isus continua să nu se arate cu claritate, după ce am primit Împărtășania în această dimineață, Confesorul a avut intenția să fiu răstignită. În timp ce eram în acele suferințe, binecuvântatul Isus, fiind atras de durerile mele, s-a arătat cu claritate.

O, Dumnezeule, cine poate spune chinurile pe care le suferea Isus și starea intensă în care se afla, pentru că în timp ce era obligat să trimită pedepse, îi părea rău, pentru că nu voia să le trimită? Era de plâns, văzându-L în această stare; dacă oamenii ar putea să-L vadă, chiar dacă inimile lor ar fi de piatră, s-ar fărâma din duioșie, ca o sticlă fragilă. Prin urmare am început să-L rog să se calmeze și să fie mulțumit să mă facă să sufăr ca să cruțe poporul.

Apoi am adăugat: „Doamne, dacă nu vrei să asculți rugăciunile mele, înseamnă că merit. Dacă nu vrei să ai compasiune pentru popoare, ai dreptate, pentru că sunt mari fărădelegile noastre, dar eu îți cer harul să ai compasiune de Tine însuți, calmează-Ți furia pe care o ai, [când] pedepsești imaginile Tale. Ah, da, îți cer din iubire pentru Tine, să nu trimiți pedepse, încât să iei pâinea copiilor Tăi și să-i faci să piară. Ah, nu, nu face parte din natura Inimii Tale să lucrezi astfel! Iată de ce simți această constrângere, care ți-ar da moartea, dacă ar avea putere”.

Iar El, complet îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea este cea care Mă obligă, iar iubirea pe care o am față de oameni Mă obligă și mai mult, încât Inima Mea moare de mâhnire, pedepsind creaturile”.

Iar eu: „De aceea, Doamne, descarcă dreptatea asupra mea, iar iubirea Ta nu va fi niciodată constrânsă de dreptate și nu se va găsi în contradicție cu pedepsirea oamenilor, căci, într-adevăr, ce vor face dacă împlinești ceea ce mă faci să înțeleg, încât să usuci tot ce este necesar pentru hrana omului? Oh, Te rog, lasă-mă pe mine să sufăr și să-i cruți pe ei, dacă nu în totalitate, măcar în parte!” 

Și Isus, de parcă ar fi fost forțat de rugăciunile mele, s-a apropiat de gura mea și a turnat din a Sa puțină amărăciune densă și dezgustătoare încât, de îndată ce am înghițit, mi-a provocat multe feluri de dureri, încât simțeam că mor1. Atunci, binecuvântatul Isus a oftat de parcă s-ar fi ușurat de o [mare] greutate și, dacă nu m-ar fi sprijinit în acele dureri, aș fi rămas victimă (și totuși nu fusese decât puțin ceea ce turnase2; ce se va alege de Inima Sa adorabilă, care conținea atât de multe?).

Apoi mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea Mea hotărâse să distrugă totul, dar acum, revărsându-se puțin peste tine, de dragul tău, îi acordă o treime din ceea ce are nevoie omul pentru hrană”.3 

Iar eu: „Ah, Doamne, e prea puțin, măcar jumătate!” Și El: „Nu, fiica Mea, mulțumește-te”. Iar eu: „Nu, Doamne, dacă nu vrei să mă mulțumești pentru toată lumea, măcar mulțumește-mă pentru Corato și pentru cei care îmi aparțin”.

Și Isus: „Astăzi se pregătește o grindină care trebuie să facă pagube mari. Rămâi cu durerile crucii; ieși din tine și sub formă de răstignită, mergi în aer și pune pe fugă demonii de deasupra orașului Corato, pentru că nu vor putea rezista formei răstignirii și vor merge în altă parte”.

Așadar, am ieșit din mine, răstignită, și am văzut grindina și fulgerele care erau pe cale să se dezlănțuie deasupra orașului Corato. Cine poate spune frica demonilor, care au fugit la vederea trupului meu răstignit, și cum își mușcau degetele de mânie și veneau împotriva Confesorului, fiindcă azi dimineață mi-a dat ascultarea de a suferi răstignirea, pentru că pe mine nu mă puteau atinge; într-adevăr au fost nevoiți să fugă de mine datorită semnului Răscumpărării pe care l-au văzut. Așadar, după ce i-am pus pe fugă, am revenit în mine, având o bună parte din suferință. Să fie totul pentru slava lui Dumnezeu.

  1. Ezechiel 2,7-10: Spune-le cuvintele mele, fie că te vor asculta, fie că vor refuza, pentru că ei sunt niște răzvrătiți. 8 Tu, însă, fiul omului, ascultă ce-ți spun! Nu fi răzvrătit ca această casă răzvrătită! Deschide-ți gura și mănâncă ceea ce eu îți dau! 9 M-am uitat și, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. 10 El l-a desfășurat înaintea mea și, iată, era scris și pe față, și pe spate: erau scrise pe el lamentațiuni, gemete și vaiete. ↩︎
  2. Apocalips 10,8-11: Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: „Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”. 9 M-am dus la înger, spunându-i să-mi dea cartea cea mică, dar el mi-a zis: „Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea”. 10 Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune. 11 Apoi mi-a zis: „Trebuie să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe regate”. ↩︎
  3. Geneza 18,31-33: [Abrahám] a zis: „Iată, am îndrăznit să mai vorbesc Domnului meu. Poate se vor găsi acolo douăzeci!”. A răspuns: „Nu o voi distruge de dragul celor douăzeci!”. 32 A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată! Poate se vor găsi acolo zece!”. A răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!” 33 Când Domnul a terminat de vorbit cu Abrahám a plecat, iar Abrahám s-a întors acasă. ↩︎

Christ understands all our griefs and sorrows. When Christ prayed to His Father in Gethsemane, He was thinking not only of the horrors which lay ahead, but also about the wonderful joys of earthly life that He would soon be leaving behind. He was joyful about going home to Heaven, but His heart ached at the thought of leaving earthly friendships and earthly beauty.

Code: T-11285-CW, Artist: Elizabeth Wang.