În această dimineață, în timp ce mă aflam în starea mea obișnuită, vedeam în fața mea o lumină interminabilă și înțelegeam că în acea lumină locuia Preasfânta Treime, și am mai văzut în fața acelei lumini, pe Regina Mamă, care era complet absorbită de Preasfânta Treime și Ea le absorbea în Sine pe toate cele Trei Persoane Divine, în așa fel încât a fost îmbogățită cu cele trei prerogative ale Treimii Preasfinte, adică, cu Puterea, cu Înțelepciunea și Caritatea; și așa cum Dumnezeu iubește omenirea ca fiind parte din Sine și totodată ieșită din Sine, tot astfel, dorește cu ardoare ca acea parte din Sine care îi aparține, să se întoarcă la El.
Așadar, Regina Mamă, participând la aceasta, iubește neamul omenesc cu o iubire excesivă. În timp ce înțelegeam aceasta, l-am văzut pe Confesor și am rugat-o pe Preasfânta Fecioară să mijlocească[1] pentru el înaintea Preasfintei Treimi, și Ea a făcut un gest de înclinare, ducând rugăciunea mea la Tronul lui Dumnezeu, și am văzut că de pe Tronul Divin ieșea un flux de lumină, care îl acoperea complet pe Confesor, și m-am regăsit în mine.
După ce am petrecut câteva zile de frică și îndoieli cu privire la starea mea, crezând că totul este o lucrare a imaginației mele, uneori mintea mea se fixa atât de mult în aceasta, că ajungeam să fiu nemulțumită că nu-L vedeam pe Domnul nostru și spuneam: „Ce durere, ce nenorocire a fost [starea] mea, să fiu victima fanteziei mele! Credeam că Te văd, dar în schimb totul a fost o halucinație a fanteziei; credeam că îndeplinesc Vrerea Ta rămânând pentru mult timp în acest pat și cine știe dacă nu a fost și acesta un rod al imaginației. Doamne, este o durere, este înspăimântător doar să te gândești la acest lucru; Vrerea Ta îndulcea totul, dar aceasta mă mâhnește chiar și până în măduva oaselor. Oh, dă-mi puterea să ies din această stare de fantezie”. Mă fixam atât de mult asupra acestui fapt, încât nu puteam să mă distrag, încât ajungeam să cred că fantezia mi-ar fi pregătit un loc în iad; deși încercam să mă grăbesc spunând: „Ei bine, îmi voi folosi imaginația pentru a-L putea iubi în iad”.
Deci, în timp ce mă aflam în această obsesie, binecuvântatul Isus a vrut să-mi mărească starea dureroasă, mișcându-se în mine și spunând:„Nu da atenție la asta, altfel Eu te las și îți arăt dacă sunt Eu cel care vin sau este fantezia ta cea care intuiește”.
Cu toate acestea, în acel moment nu m-am îngrijorat, spunând: „Ah, da, nu va avea curaj să o facă, e atât de bun”. De fapt cu toate acestea, a făcut-o.
Este inutil să spun prin ce am trecut în acele multe zile fără Isus, m-aș lungi prea mult; doar amintindu-mi mi se răcește sângele în vene, așa că merg mai departe.
Deci, după ce i-am spus toate acestea Confesorului, pare că el a fost mediatorul meu. După ce am început să ne rugăm împreună, ca El să binevoiască să vină, simțeam că-mi pierd simțurile și s-a arătat de foarte departe cu o ostilitate accentuată pentru că nu voia să vină. Nu am îndrăznit, dar Confesorul insista, unindu-ne în intenția de a-mi împărtăși răstignirea. Așadar, pentru a-l mulțumi pe Confesor, El s-a apropiat de mine și m-a făcut părtașă la durerile crucii și apoi, ca și cum ar fi făcut pace, mi-a spus:
„Era necesară lipsa Mea, altfel nu te-ai fi convins dacă sunt Eu sau e fantezia. Lipsa, ajută în a cunoaște de unde vin lucrurile și prețiozitatea obiectului pierdut și de a-l aprecia mai mult atunci când se redobândește”.
Aflându-mă în afara mea, îl vedeam pe Confesor care avea intenția ca eu să fiu răstignită. Mi-a fost frică să mă supun, dar Isus mi-a spus: „Ce dorești de la Mine? Nu pot să fac altceva decât să Mă supun, pentru că Umanitatea Mea a fost făcută anume pentru a asculta și a distruge neascultarea, iar această virtute era atât de unită cu Mine, încât în Mine se poate spune că ascultarea este natura și particularitatea cea mai dragă și mai glorioasă pentru Mine. Dacă Umanitatea Mea nu avea aceasta de la sine, aș fi detestat-o și nu m-aș fi unit niciodată cu Ea. Apoi, tu nu vrei să asculți? O poți face, dar o vei face tu, nu Eu”.
Eu, total confuză, văzând un Dumnezeu atât de ascultător, am spus: „Și eu vreau să ascult”. Și m-am supus, iar Isus mi-a împărtășit durerile crucii”.
După aceea m-a purtat cu duhul; Binecuvântatul Isus mi-a dat un sărut, și în timp ce făcea acest lucru, avea respirația amară și își dorea să toarne amărăciunile Sale, dar nu a făcut-o, pentru că a vrut să-i spun eu să o facă. Eu am spus imediat: „Vrei câteva reparări? Să le facem împreună; în acest fel, reparările mele unite cu ale Tale vor avea efectele lor, fiindcă eu cred, că făcute numai de mine, Te vor dezgusta mai mult”.
Așadar, i-am luat mâna picurândă de sânge și sărutându-i-o, am recitat „Laudate Dominum” și „Slavă Tatălui”: o parte Isus și eu, cealaltă, pe de o parte pentru a repara multele lucrări rele care se comit și pe de altă parte cu intenția de a-L lăuda de multe ori pentru câte ofense primește din cauza faptelor rele [ale oamenilor].
Cât de emoționant a fost să-L văd pe Isus rugându-se! Apoi am continuat să fac același lucru la cealaltă mână, punând intenția să-L laud de multe ori, pentru câte ofense primește din cauza păcatelor cauzate. Apoi, am avut intenția de a-L lăuda tot de multe ori pentru picioarele Sale și pentru [câți pași răi sunt [făcuți de oameni] și pentru multele cărări greșite, chiar și sub aspectul evlaviei și sfințeniei. Ultima, intenție am avut-o s-o dau inimii Sale, pentru a-L lăuda de câte ori inima omului nu bate, nu iubește, nu-L dorește pe Dumnezeu.
Iubitul meu Isus, părea complet alinat cu aceste reparări făcute împreună cu El, dar tot nemulțumit, părea că vrea să toarne [amărăciuni] și am spus: „Doamne, dacă vrei să torni, te rog, fă-o”. El și-a revărsat amărăciunile Sale și după aceea a adăugat:
„Fiica Mea, cât de mult Mă ofensează oamenii! Dar va veni timpul când îi voi pedepsi, încât să iasă atât de mulți viermi care să producă nori de musculițe și să-i deprime. Atunci va ieși Papa”.
Și eu: „Și de ce va ieși Papa?” Și El: „El va ieși să consoleze popoarele, pentru că deprimate, obosite, descurajate, trădate de atâtea falsități, vor căuta ele însele refugiul în adevăr și toate, umilite, vor cere Sfântului Părinte să vină printre ele pentru a le elibera de atâtea rele și să le ducă în refugiul mântuirii”.
Și eu: „Doamne, aceasta se va întâmpla poate după războaiele pe care le-ai spus alteori?” Și El: „Da”. Și eu: „Cât de mult aș vrea să vin înainte ca aceste lucruri să se întâmple!” Și El: „Și Eu unde voi merge atunci să stau?” Și eu: „Ah, Doamne, sunt atât de multe suflete bune în care poți să locuiești, încât eu, analizându-mă, oh, ce rea mă văd!”
Dar Isus, fără să-mi acorde atenție, a dispărut, iar eu m-am întors în mine.
În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, adorabilul meu Isus mi-a arătat pe Confesor care avea intenția să mă determine să sufăr răstignirea. Simțeam că sărmana mea natură o respinge, nu pentru că nu voiam să sufăr, ci din alte motive pe care nu este necesar să le descriu aici. Dar Isus, plângându-se de mine, i-a spus părintelui: „Nu vrea să se supună”.
Eu m-am emoționat auzind această lamentare, iar părintele a reînnoit porunca și m-am supus. După ce eu am suferit puțin și l-am văzut pe părinte prezent, Domnul a spus: „Preaiubita Mea, iată simbolul Preasfintei Treimi: Eu, părintele și tu. Iubirea Mea nu a fost niciodată singură, în toată veșnicia, ci întotdeauna unită într-o uniune perfectă și reciprocă între Persoanele Divine, pentru că iubirea adevărată nu este niciodată singură, ci produce alte iubiri și se bucură să fie din nou iubită de iubirile pe care chiar ea le-a produs și, dacă este singură, ori nu este natura iubirii divine, ori este doar iubire aparentă.
Dacă ai ști cât de încântat sunt și cât Îmi place să pot continua în creaturi acea iubire care domnea din veșnicie și încă domnește în Preasfânta Treime! Iată motivul pentru care vreau consimțământul intenției Confesorului unit cu Mine pentru a putea continua în mod perfect această iubire simbolică a Preasfintei Treimi”.
––––––––––––––
Galateni 6,17: De acum încolo nimeni să nu-mi aducă supărări, căci eu port în trupul meu stigmatele lui Isus!
2 Corinteni 11,23-28: Sunt ei slujitorii lui Cristos? – vorbesc ca unul ieşit din minţi – sunt cu mult mai mult: sunt peste măsură în trudă, cu mult mai mult în închisori, cu mult mai mult în bătăi, adesea în pericol de moarte, de cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii falşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate bisericile.
Apocalips 7,2-4: Şi am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor lui Israél.
După ce am primit Împărtășania, în această dimineață i-am auzit vocea binecuvântatului Isus care spunea: „Fiica Mea, în această dimineață simt mare nevoie să fiu alinat. Oh, ia-Mi puțin durerile asupra ta și lasă-Mă să Mă odihnesc în inima ta”. Și eu: „Da, Binele meu, fă-mă să simt durerile Tale și, în timp ce sufăr în locul Tău, vei avea tot confortul să Te poți alina și să ai o dulce odihnă; doar Te rog să mai întârzii puțin până când sunt singură, ca nimeni să nu mă poată vedea suferind, deoarece pare că este încă prezent Confesorul”. Și El: „Ce contează că părintele este prezent? Nu ar fi mai bine ca în loc să am una care să Mă aline, să am două [persoane], adică, tu în suferință, și cel care coopereză cu Mine, chiar cu intenția Mea?”
În acest timp l-am văzut pe Confesor, care avea intenția să fiu răstignită, iar Domnul, imediat, fără nici cea mai mică întârziere, mi-a împărtășit durerile crucii. Deci, după ce am fost o vreme în acele suferințe, Confesorul m-a chemat la ascultare, Isus s-a retras și eu încercam să mă supun celui care îmi poruncea. Când, dulcele meu Isus a venit din nou, în acea clipă voia să mă supună pentru a doua oară durerilor răstignirii, părintele nu voia; deci, când eram de acord cu Isus, adică să sufăr, Isus venea; dar când Confesorul vedea că încep să sufăr, oprea suferința cu ascultarea și Isus se retrăgea. Sufeream o mare durere când îl vedeam retrăgându-se, dar făceam cât de mult puteam ca să ascult și, uneori, pentru că îl vedeam și pe Confesor prezent, îi lăsam pe ei să decidă, așteptând să văd cine trebuia să câștige: ascultarea sau Domnul nostru. Ah, îmi părea că văd ascultarea și pe Isus luptându-se, amândoi puternici, capabili să înfrunte o luptă.
După ce s-au luptat bine-bine, pentru a vedea cine câștigă, a venit Regina Mamă și apropiindu-se de părinte, i-a spus: „Fiul meu, în această dimineață lasă-L să acționeze (fiindcă vrea El însuși să sufere), altfel nu veți fi cruțați nici măcar în parte de pedepse”.
În acel moment părintele s-ar fi distras de la susținerea luptei, iar Isus m-a supus victorios din nou durerilor, dar cu atâta vehemență și spasme amare, încât eu însămi nu știu cum am rămas în viață. Când credeam că o să mor, ascultarea m-a chemat din nou și pentru puțin [timp] m-am regăsit în mine, iar binecuvântatul Isus s-a retras; dar s-a întors tot nemulțumit și voia să repete a treia oară, dar ascultarea, înarmându-se cu putere, de data aceasta a devenit câștigătoare, pierzând iubitul meu Isus. Cu toate acestea, din când în când El căuta să câștige El din nou, încât nu-mi dădea odihnă, și a trebuit să spun: „Așadar, Domnul Meu, stai puțin liniștit și lasă-mă în pace; nu vezi că ascultarea a luat armele și nu vrea să-ți cedeze? De aceea, ai răbdare și, dacă vrei să repeți a treia oară, promite-mi că mă faci să mor”. Și Isus: „Da, vino”.
I-am spus Părintelui [de ceea ce voia Isus], dar chiar și așa, ascultarea a devenit nemiloasă, în ciuda faptului că dulcele meu Bine mă chema spunându-mi: „Luisa, vino”.
Am spus că [Isus] mă chema, dar [ascultarea] mi-a răspuns cu un „nu” categoric. Ce ascultare frumoasă este aceasta! Din moment ce vrea să facă pe doamna în toate și, mai presus de toate vrea să profite de ceva care nu îi aparține, care este moartea. Și apoi, este un lucru frumos să expui o sărmană nefericită la pericolele morții, să o faci să atingă cu mâna refugiul fericirii eterne și apoi, pentru a arăta că știe să facă pe doamna în toate, prin forța pe care o posedă, o reține și o face să stea în temnița mizerabilă a trupului; iar dacă se întreabă de ce se întâmplă toate acestea, mai întâi nu îți răspunde, iar apoi, în limbajul ei „mut” [tăcut], îți transmite: „De ce? Pentru că sunt o Doamnă și am stăpânire peste toate”. Pare că, dacă se vrea să stea în pace cu această binecuvântată ascultare, este nevoie de o răbdare nu numai de sfânt, ci de cea a Domnului nostru, altfel creatura va fi mereu în opoziție cu ascultarea, pentru că este vorba de dorința ascultării să stăpânească voința umană.
Așadar, văzând că nu putea să câștige nimic, binecuvântatul Domn s-a liniștit în fața ascultării și m-a lăsat în pace, a atenuat durerile pe care le-am suferit, și mi-a spus: „Preaiubita Mea, în durerile pe care le-ai suferit, am dorit să simți furia dreptății Mele, revărsând-o puțin peste tine. Dacă ai putea să vezi cu claritate momentul în care oamenii au determinat Dreptatea [să se înfurie] și cum s-a înarmat furia dreptății Mele împotriva lor, ai tremura ca o vargă și nu ai face altceva decât să Mă rogi ca durerile să cadă peste tine ca ploaia”.
Părea că mă susține în suferințele mele și pentru a mă înveseli mi-a spus: „Eu Mă simt mai bine, dar tu?” Și eu: „Ah, Doamne, cine îți poate spune ce simt! Pare că eram zdrobită în interiorul unei mașini. Simt o epuizare de forțe atât de puternică, încât, dacă Tu nu-mi insufli forță, nu-mi pot reveni”.
Și El: „Iubita Mea, este necesar ca măcar din când în când să simți intens durerile. Mai întâi pentru tine, pentru că oricât de bun ar fi un fier, dacă se lasă mult timp fără să fie pus pe foc, acesta, cu timpul, va rugini puțin. Apoi în ce Mă privește, dacă nu M-aș mai sprijini pe tine multă vreme, furia Mea s-ar aprinde, încât nu aș avea nicio grijă și nici nu aș folosi nicio moderație, iar dacă tu nu Mi-ai lua durerile asupra ta, cum aș putea să-mi păstrez cuvântul față de tine, pentru a scuti o parte din lume de pedepse?”
După aceasta, a venit Confesorul să mă cheme la ascultare și așa am revenit în mine.
După ce au trecut multe zile de tăcere între mine și Isus și suferind, îmi pare că a vrut să mă tenteze în continuare mai mult, să mă determine să exersez mai mult în răbdare și iată cum: când a venit, a spus: „Preaiubita Mea, din Cer tânjesc după tine, în Cer, în Cer te aștept”. Și ca fulgerul a fugit. Apoi, reîntorcându-se, a repetat: „Încetează acum cu suspinele tale aprinse, care Mă chinuie continuu și vor să Mă capteze”. Alteori [spunea]: „Dragostea ta înflăcărată, dorurile tale sunt alinări pentru Inima Mea tristă”.
Dar cine le poate spune pe toate? Părea că vrea să compună versuri și uneori a exprimat aceste versuri cântându-le; dar fără să-mi acorde timp să-i spun un cuvânt, imediat fugea.
Deci, în această dimineață, Confesorul a avut intenția să sufăr răstignirea; am văzut-o pe Regina Mamă că plângea pentru a salva lumea de atâtea nenorociri și aproape că se contrazicea cu Isus, dar El s-a arătat rezervat și numai pentru ca să-i facă plăcere Mamei, a cooperat ca să sufăr.
După aceea, părea că s-ar fi liniștit puțin și a spus: „Fiica Mea, este adevărat că vreau să pedepsesc lumea, țin biciul în mână ca să o lovesc, dar totuși este adevărat că tu și Confesorul, dacă vreți să contribuiți să vă rugați Mie și să suferiți, este întotdeauna un sprijin și veți contribui aducând multe remedii pentru a salva lumea, cel puțin parțial; altfel, dacă nu găsesc sprijin și remedii, cu voi revărsa totul cu mâna liberă totul peste oameni”.
În timp ce continuam să sufăr, simțeam mai mult ca oricând un resentiment în interiorul meu, pentru că mi s-a interzis să mor. Prin urmare, venind adorabilul meu Isus, mi-a reproșat de întârzierea față de ascultare, căci până în acel moment părea că m-a tolerat. În acest timp, l-am văzut pe Confesor și, întorcându-se spre el, l-a prins de mână și i-a spus: „Când vei veni, însemneaz-o în partea dureroasă [a trupului], căci o voi face să asculte”, și a dispărut. Prin urmare, rămânând singură, îmi simțeam durerea mai intensă.
Apoi a venit Confesorul și, găsindu-mă suferind, chiar și el m-a mustrat pentru că nu am ascultat și, spunându-i ceea ce am văzut și ceea ce Domnul nostru îi spusese lui, el, ascultându-mă, mi-a însemnat [cu semnul crucii] partea unde sufeream și în două minute am putut să respir și să mă mișc, în timp ce mai înainte nu puteam să o fac fără să simt spasme groaznice; îmi pare că ascultarea și acele semne în formă de cruce mi-au legat durerea ca să nu mai sufăr, și iată că am rămas dezamăgită în planurile mele, pentru că această doamnă ascultare are o putere atât de mare asupra mea, încât nu-mi permite să fac ceea ce vreau. Chiar și în propria suferință, ea vrea să domine și trebuie să stau sub influența autorității ei, în toate și pentru toate.
Pe măsură ce spasmul durerii se dubla din ce în ce mai mult, mi-aș fi dorit să îl ascund și să fac în așa fel ca nimeni să nu-și dea seama și mi-aș fi dorit să păstrez secretul fără să mă deschid Confesorului despre ceea ce am spus mai sus; dar spasmul era atât de puternic, încât mi–a fost imposibil, iar Confesorul, folosindu-se de arma lui obișnuită care este ascultarea, mi-a poruncit să-i spun totul; așa că, după ce am expus fiecare lucru, mi-a spus, că pentru a asculta, trebuie să mă rog Domnului să mă elibereze, altfel aș fi păcătuit. Ce fel de ascultare mai este și aceasta; întotdeauna este ea cea care trece peste planurile mele! Prin urmare, am acceptat fără să vreau, această nouă ascultare și cu toate acestea, nu am avut în inimă rugămintea ca Domnul să mă elibereze de un prieten atât de drag, care este durerea; speram chiar să ies din exilul acestei vieți.
Binecuvântatul Isus mă tolera și venind, mi-a spus: „Suferi mult; vrei să te eliberez?” Și eu, uitând un moment de ascultare, am spus: „Nu, Doamne, nu, nu mă elibera, vreau să vin; și apoi, Tu știi că nu știu să Te iubesc, sunt rece, nu fac lucruri mari pentru Tine; cel puțin îți ofer această suferință pentru a satisface ceea ce nu știu să fac de dragul Tău”. Și El: „Și Eu, fiica Mea, voi insufla în tine atât de multă iubire și har, încât nimeni să nu Mă poată iubi și dori ca tine; ești mulțumită?” [Și ea]: „Da, dar vreau să vin”.
Isus a dispărut, și eu, revenind în mine, mi-am amintit de ascultarea primită și a trebuit să mă spovedesc Confesorului, care mi-a poruncit în mod categoric să nu mă duc [să mor], deoarece el nu voia și nu dorea ca Domnul să mă elibereze. Ce durere simțeam când am primit această ascultare! Îmi pare că vrea cu adevărat să atingă extremele răbdării mele.
El continua să vină, dar o mare parte a nopții am stat fără Isus. Când a venit, mi-a zis: „Fiica Mea, ce vrei, de Mă aștepți cu atât de mare nerăbdare? Oare ai nevoie de ceva?” Iar eu, din moment ce știam că trebuie să iau împărtășania, am spus: ”Doamne, toată noaptea Te-am[1] așteptat, mai ales pentru că trebuia să iau împărtășania; mă tem că inima mea nu este bine pregătită să Te pot primi; de aceea e nevoie ca sufletul meu să fie revăzut de Tine pentru a mă putea pregăti să mă unesc în mod sacramental cu Tine”.
Iar Isus, cu bunăvoință, mi-a reexaminat sufletul pentru a mă pregăti să-L primesc; apoi m-a transportat în afara mea și împreună (cu El) am găsit-o pe Mama noastră Regină care îi spunea lui Isus: „Fiul meu, acest suflet va fi mereu gata de a face și a suferi ceea ce vrem Noi și aceasta este ca o legătură care leagă dreptatea; de aceea, salvează multele masacre și foarte mult sânge pe care trebuie să-l verse oamenii”.
Și Isus a zis: „Mama Mea, este necesară vărsarea de sânge, pentru că vreau ca această descendență de regi[2] să decadă din stăpânire și acest lucru nu poate fi fără curgere de sânge și [e necesar] chiar să se purifice și Biserica Mea, pentru că e foarte infectată. Cel mult pot să permit salvarea parțială, în ceea ce privește suferința”.
În acest timp, am văzut majoritatea deputaților care complotau cum să-l determine pe rege să cadă și se gândeau să așeze pe tron pe unul dintre acei deputați, ales de ei. După aceea, m-am regăsit în mine… Câte nenorociri umane! Ah, Doamne, ai milă de orbirea în care este cufundată biata omenire!
Prin urmare, continuând să-i văd pe Domnul și pe Regina Mamă, l-am văzut cu ei și pe Confesor, iar Preasfânta Fecioară a spus: „Vezi, Fiul Meu, avem un al treilea, care este Confesorul; el vrea să Ni se alăture, angajându-se prin munca lui, să participe pentru a o face să sufere [pe Luisa] și în felul acesta să satisfacă Dreptatea Divină, iar el [Confesorul] face ca funia care Te leagă să fie mai puternică pentru a Te potoli; și apoi, când ai mai rezistat vreodată puterii uniunii celor care suferă și se roagă și a celor care participă cu Tine în mod pur, cu singurul scop de a Te glorifica; și asta, spre binele popoarelor?”
Isus și-a ascultat Mama și a ținut cont de Confesor, dar nu a pronunțat o sentință complet favorabilă, ci s-a limitat la a salva în parte [oameni].
[1] De multe ori Luisa i se adresează lui Isus cu „Dumneavoastră” așa cum se obișnuiește la Corato. Dar noi aici scriem „Tu”.
[2] Nu doar dinastiile care pe vremea aceea domneau în Italia sau în Europa, dar și în actuala generație care stăpânește pământul.
Preadulcele meu Isus continua să vină. În această dimineață, de îndată ce a venit, a vrut să toarne în mine puțin din amărăciunile Sale și apoi mi-a zis: „Fiica Mea, Eu vreau să dorm puțin, iar tu însușește-ți rolul Meu de a suferi, de a te ruga și de a-Mi calma dreptatea”.
Astfel, El a adormit, iar eu m-am așezat să mă rog lângă Isus. După ce s-a trezit, ne-am plimbat puțin prin mijlocul oamenilor și mi-a arătat diferite comploturi[1] pe care le fac ei, provocând revoluții și, mai ales am observat un atac neașteptat, pe care îl unelteau pentru a reuși mai bine în intenția lor, făcând în așa fel ca nimeni să nu se poată apăra și împotrivi inamicului. Câte scene fatale! Dar, pare că Domnul nu le dă încă libertatea de a face aceasta și, neștiind cauza, ei se înfurie, pentru că în ciuda voinței lor perverse, se văd neputincioși să facă acest lucru. Nu este nevoie de nimic altceva decât ca Domnul să le acorde această libertate, fiindcă totul este pregătit.
După aceea, ne-am întors, iar Isus s-a arătat complet rănit și mi-a spus: „Vezi câte răni Mi-au deschis aceștia și câtă necesitate este de această stare de victimă și de suferințele tale continue? Pentru că nu există moment în care să nu Mă scutească de a Mă ofensa, iar ofensele sunt continue, tot așa suferințele și rugăciunile trebuie să fie continue pentru a Mă cruța; și dacă te vezi fără suferințe, să tremuri și să te temi, fiindcă, nevăzându-Mă alinat în durerile Mele, să nu se întâmple ca Eu să le acord dușmanilor acea libertate dorită atât de mult de ei”.
Auzind acest lucru, am început să Îl rog să mă facă pe mine să sufăr și în același timp îl vedeam pe Confesor, care, cu intenția lui, Îl obliga pe Isus să mă facă să sufăr. Atunci, binecuvântatul Domn mi-a împărtășit atât de multe dureri, încât eu însămi nu știu cum am rămas în viață. Dar Domnul nu m-a lăsat singură în durerile mele, mai degrabă părea că nu-L lăsa Inima să mă părăsească și am petrecut mai multe zile împreună cu Isus; mi-a comunicat multe haruri și m-a făcut să înțeleg multe lucruri; dar merg înainte și tac, parțial din cauza stării de suferință, parțial din cauză că nu știu să mă manifest.
