#iubirea

V4.100 Caracteristicile iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, care avem datoria de a-L răsplăti. În acel moment istoric, legea divorțului nu s-a votat (11 ianuarie 1902)

vointadivina3Lasă un comentariu


În această dimineață, după ce am primit Sfânta Împărtășanie, L-am văzut pentru puțin timp pe adorabilul Isus și eu, de îndată ce L-am văzut, i-am spus: „Dulcele meu Bine, spune-mi, continui să mă iubești?”

Și El: Da, dar eu sunt iubitor și gelos, gelos și iubitor; într-adevăr, îți spun că iubirea, pentru a fi desăvârșită, trebuie să fie triplă, iar în Mine sunt aceste triple condiții ale iubirii:

În primul rând, te iubesc ca și Creator, ca Răscumpărător și ca Iubitor. În al doilea rând, te iubesc în atotputernicia Mea, deoarece, creând totul din iubire pentru tine, am vrut să te creez, astfel, aerul, apa, focul și toate câte sunt îți spun că te iubesc și că din iubire pentru tine le-am creat; te iubesc ca pe imaginea Mea și te iubesc spre binele tău în mod deosebit. În al treilea rând, te iubesc din eternitate, te iubesc de-a lungul timpului și te iubesc pentru toată eternitatea. Și aceasta nu este altceva decât o suflare a Iubirii Mele, care s-a revărsat; imaginează-ți cum va fi acea Iubire pe care o conțin în Mine.

Deci, ai misiunea să-mi restitui această triplă iubire, iubindu-Mă, Eu fiind Dumnezeul tău, în care trebuie să te fixezi cu totul și să nu lași să iasă nimic altceva din tine decât ceea ce este iubire pentru Mine, iubindu-Mă cu totul pentru binele pe care îl primești, și să Mă iubești pentru toți și în toți”.

După aceea m-a purtat cu duhul și m-am trezit în mijlocul multor oameni care spuneau: „Biată femeie, totul îi va merge rău, dacă această lege este confirmată!”. Și toată lumea aștepta cu nerăbdare să audă argumentele pro și contra și se vedea că, într-un alt loc retras, erau mulți oameni care se certau între ei; unul dintre aceștia a luat cuvântul și atunci toți au tăcut, iar după aceea a ieșit la ușă și cu multă dificultate a spus: „Sigur, da, în favoarea femeii”. Auzind acest lucru, toți cei de afară au sărbătorit și cei din interior au rămas cu toții confuzi, încât nu au avut nici măcar curajul să iasă. Cred că era vorba despre legea divorțului și am înțeles că nu o vor confirma.

V4.41 Minunea Nașterii lui Isus. Luisa este chemată să-L primească pe Isus după ce Îl primește Mama Sa. Scopul Crucii lui Isus încă de la Întruparea și Nașterea Sa (25 decembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

Aflându-mă în starea mea obișnuită, m-am trezit în afara mea și după ce am înconjurat, m-am regăsit într-o peșteră și am văzut-o pe Regina Mamă, care era în momentul de a-L aduce la lumină pe Pruncușorul Isus. Ce minune splendidă! Îmi părea că atât Mama, cât și Fiul erau transmutați într-o lumină foarte pură, dar în acea lumină se putea vedea foarte bine natura umană a lui Isus, care conținea în sine Divinitatea, care i-a servit ca un văl pentru a-i acoperi Divinitatea, încât, prin ruperea vălului naturii umane, era Dumnezeu și acoperit cu acel văl, era om; și iată minunea minunilor: Dumnezeu și om, om și Dumnezeu, care fără să-i lase pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, vine să locuiască cu noi și ia trup omenesc, pentru că adevărata iubire nu se desparte niciodată.

Deci, îmi părea, că Mama și Fiul, în acel moment foarte fericit, au rămas spiritualizați, și fără cel mai mic obstacol, Isus a ieșit din sânul matern, revărsându-se amândoi într-un exces de iubire, adică acele preasfinte trupuri transformate în Lumină și, fără cea mai mică piedică, Isus, Lumina, a ieșit din interiorul luminos al Mamei, rămânând sănătoși și intacți atât Unul cât și Cealaltă, revenind apoi la starea naturală. Dar cine poate spune frumusețea Pruncușorului, care în acel moment al nașterii a răspândit chiar și în exterior, razele Divinității? Cine poate să spună frumusețea Mamei, care a rămas complet absorbită în acele raze divine?

Și Sfântul Iosif? Îmi părea că nu era prezent în actul nașterii, dar se afla într-o altă parte a peșterii, cu totul absorbit în acel profund Mister și, dacă nu vedea cu ochii trupului, vedea foarte bine cu ochii sufletului, pentru că era captivat într-un extaz sublim.

Așadar, în momentul în care Pruncușorul a ieșit la lumină, aș fi vrut să zbor pentru a-L lua în brațele mele, dar îngerii m-au împiedicat, spunându-mi că era onoarea Mamei de a-L lua mai întâi în brațe. Deci, Preasfânta Fecioară, parcă cutremurată, a revenit în sine și din mâinile unui Înger L-a primit în brațe pe Fiul, Ea L-a îmbrățișat atât de strâns în căldura iubirii în care se afla, încât părea că a vrut să-L introducă din nou în sânul Ei, apoi, voind să dea o izbucnire de iubire arzătoare, L-a așezat la pieptul Ei și L-a alăptat. În acest timp, eram nerăbdătoare, așteptând să fiu chemată, pentru a nu primi o altă mustrare de la îngeri.

Deci Regina mi-a spus: „Vino, vino să-L iei pe Preaiubitul tău, bucură-te și tu de El și manifestă-i iubirea ta”. Și spunând așa, m-am apropiat și Mama mi L-a dat în brațe. Cine poate spune mulțumirea mea, sărutările, strângerile, gingășiile? După ce m-am manifestat puțin, i-am spus: „Dragul meu, ai supt lapte de la Mama noastră, dă-mi și mie”.

Iar El, complet binevoitor, a turnat o parte din acel lapte din gura Sa într-a mea, iar după aceea mi-a spus: „Iubita Mea, Eu am fost conceput [să fiu] unit cu durerea, m-am născut pentru durere și am murit în durere, iar cu acele trei cuie cu care M-au răstignit, am pironit cele trei puteri: intelectul, memoria și voința acelor suflete care doresc să Mă iubească, rămânând atrase de Mine în întregime, pentru că prin păcat au devenit infirme și dispersate de Creatorul lor, fără nicio înfrânare”.

Și în timp ce spunea aceasta, a aruncat o privire către lume și a început să plângă pentru mizeriile ei. Văzându-L plângând, i-am spus: „Iubitule Prunc, nu distruge cu plânsul Tău o noapte atât de fericită pentru cine Te iubește. În loc să izbucnești în plâns, [mai bine] să începem să cântăm”. Și spunând așa, am început să cânt; Isus s-a liniștit din plâns auzindu-mă cântând, iar eu mi-am terminat strofa; El a cântat-o pe a Sa cu o voce la fel de puternică și armonioasă, încât toate celelalte voci dispăreau, auzindu-i vocea Sa foarte dulce. După aceasta, L-am rugat pe Pruncușorul Isus pentru Confesorul meu, pentru cei care îmi aparțin și la sfârșit pentru toți, iar El părea complet binevoitor. În acel moment a dispărut, iar eu m-am reîntors în mine.

V4.17 Suferința Luisei de a fi nevoită să scrie ceea ce scrie. Cel mai esențial lucru este să nu iasă niciodată din adevăr. Sufletul părăsește trupul datorită intensității durerii sau a iubirii pentru Domnul. Atrocitățile Romei și ale guvernanților (10 octombrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În timp ce scriam, gândeam în sinea mea: „Cine știe câte absurdități sunt în aceste scrieri! Merită să fie aruncate în foc. Dacă ascultarea mi-ar permite, aș face-o, pentru că le simt ca pe un obstacol în suflet, mai ales dacă le-ar vedea vreo persoană, pentru că în anumite momente, arată cât iubesc și împlinesc câte ceva pentru Dumnezeu, în timp ce în alte momente nu fac nimic și nu-L iubesc și sunt sufletul cel mai rece care poate fi în lume. Așadar, m-ar considera diferită de ceea ce sunt și asta este o durere pentru mine; întrucât este ascultarea care vrea să scriu și acesta fiind pentru mine unul dintre cele mai mari sacrificii, mă las cu totul în seama ei, cu oarecare speranță că își va cere scuze pentru mine și va motiva cauza mea înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”.

            Dar, în timp ce spun acestea, binecuvântatul Isus s-a mișcat în interiorul meu și a început să mă certe, pentru că vrea să retrag ceea ce am spus, nevoind ca eu să continui să scriu dacă nu-mi retrag cuvintele, adică să anulez ceea ce am scris [mai sus]. Cu alte cuvinte, îmi spune că, vorbind astfel, m-am separat de adevăr, iar acesta este cel mai esențial lucru al unui suflet, să nu părăsească niciodată cercul adevărului: „Cum, nu Mă iubești? Cu ce curaj spui? Nu vrei să suferi pentru Mine?” Și eu, roșind toată: „Ba da Doamne”. Și El: „Ei bine, ce ți-a venit să ieși din adevăr?”

            Spunând acestea, s-a retras în interiorul meu, fără să se mai facă simțit, iar eu am rămas de parcă aș fi primit o lovitură. Câte face doamna ascultare! Dacă nu ar fi pentru ea, nu m-aș afla în aceste încercări cu iubitul meu Isus. De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată ascultare!

            Așadar, reiau să spun ceea ce trebuia să spun, deoarece Domnul m-a făcut să mă abat  puțin de la ceea ce am început. Deci, venind, binecuvântatul Isus a răspuns gândurilor mele, spunându-mi:

„Sigur că aceste scrieri ale tale merită arse, dar vrei să știi în care foc? În focul Iubirii Mele, pentru că nu există nicio pagină care să nu arate clar felul cum Eu iubesc sufletele; chiar dacă sunt lucruri referitoare la tine, cât și privitoare la lume; iar Iubirea Mea, în aceste scrieri ale tale, își găsește o ieșire în ceea ce privește sentimentele Mele preocupate și iubitoare”.

După aceea, m-a dus cu duhul în afara mea și, părăsind trupul, am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ce chin este pentru mine să trebuiască să mă reîntorc de multe ori în trupul meu, pentru că este sigur că acum nu îl am și doar sufletul este împreună cu Tine; și apoi nu știu cum [se întâmplă] că mă găsesc întemnițată în bietul meu trup ca într-o închisoare întunecată și acolo pierd acea libertate, fiindcă îmi este dată doar împreună cu ieșirea [din trup]. Nu este acesta un chin pentru mine, cel mai greu care s-ar putea da?”

            Și Isus: „Fiica Mea, ceea ce spui tu nu este un chin, nici nu este vina ta pentru ceea ce ți se întâmplă; într-adevăr trebuie să știi că sufletul nu poate ieși din trup decât din două motive: este prin forța durerii atunci când apare moartea naturală sau prin forța iubirii reciproce dintre Mine și suflet, pentru că, fiind această iubire atât de puternică, nici sufletul nu i-ar rezista și nici Eu nu pot aștepta mult fără să Mă bucur de el. Așadar, Mă duc să-l atrag spre Mine și apoi să îl așez din nou în starea lui naturală; iar sufletul, atras mai mult decât de un fir electric, se duce și se întoarce cum Îmi place Mie. Iată, că ceea ce crezi că este chin, este cea mai delicată iubire”.

            Și eu: „Ah, Doamne, dacă iubirea mea ar fi suficientă și puternică, cred că aș avea puterea să stau în fața Ta și nu aș fi obligată să mă întorc în trup; dar din moment ce este foarte slabă, sunt supusă acestor evenimente”.

            Și El: „Dimpotrivă, îți spun că este cea mai mare iubire, este extrasă din iubirea sacrificiului, fiindcă de dragul Meu și de dragul fraților tăi, te lipsești [de Mine] și revii la mizeriile vieții”.

            După aceea, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul într-un oraș unde păcatele care se săvârșeau erau atât de multe, încât ieșeau ca o ceață foarte deasă, puturoasă, ce se ridica spre cer; și din cer cobora o altă ceață groasă, iar în interiorul ei erau condensate atâtea pedepse, ce păreau suficiente pentru exterminarea acestui oraș, iar eu am spus: „Doamne, unde ne aflăm?Ce părți [ale lumii] sunt acestea?” Și El: „Aici este Roma, unde sunt atât de multe atrocități care se comit, nu numai de către laici, ci și de către religioși, care merită ca această ceață să-i orbească, exterminându-i”.

            Într-o clipă am văzut mizeria care se petrecea și părea că Vaticanul ar primi o parte din zguduieli; nici măcar preoții nu au fost cruțați. Prin urmare, total consternată, am spus: „Domnul meu, salvează-ți orașul iubit și pe mulții Tăi slujitori, [dintre care], Papa. Oh, cu câtă bunăvoință mă ofer să îndur chinurile lor, cu condiția să-i salvezi”.

            Iar Isus, emoționat, mi-a spus: „Vino cu Mine și îți voi arăta cât de departe ajunge răutatea umană”, și m-a purtat într-un palat. Într-o cameră secretă erau cinci sau șase deputați și își spuneau unul altuia: „Atunci ne vom preda, când îi distrugem pe creștini” și părea că voiau să-l oblige pe rege să scrie cu propria lui mână decretul morții împotriva creștinilor și promisiunea de a lua în stăpânire bunurile acestora, spunând că, atâta timp cât le era permis, nu-și făceau probleme că nu o puteau îndeplini pe moment; dar la timpul și circumstanța potrivită, ar face acest lucru. După aceea m-a dus în altă parte și mi-a arătat că trebuie să moară unul dintre cei care se numesc lideri, iar acest om părea atât de unit cu diavolul, că nici măcar în acel moment nu tremura; toată puterea lui o lua de la demonii care îl curtau ca pe un prieten de încredere de-al lor.

Demonii, văzându-mă, s-au cutremurat, și unii voiau să mă bată, alții voiau să-mi facă un rău, iar alții un alt rău. Dar nepăsându-mi de hărțuirea lor, pentru că mă interesa mai mult[1] mântuirea acelui suflet, eu m-am străduit să mă apropii de acel om. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare, mai mult decât înșiși demonii! În ce stare jalnică zăcea el? Mai dur decât piatra, nu l-a mișcat deloc prezența noastră, părea într-adevăr că își bate joc de prezența noastră. Isus m-a tras imediat din acel loc și am început să vorbesc cu El pentru mântuirea acelui suflet.

[1] Adică, era mai important, îmi păsa.

V4.9 Ascultarea îi impune Luisei faptul că nu trebuie să moară, prin urmare, trebuie să ceară să fie alinată în suferință. Nimeni nu va putea să-L iubească și să-L dorească pe Isus mai mult ca ea (19 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

          Pe măsură ce spasmul durerii se dubla din ce în ce mai mult, mi-aș fi dorit să îl ascund și să fac în așa fel ca nimeni să nu-și dea seama și mi-aș fi dorit să păstrez secretul fără să mă deschid Confesorului despre ceea ce am spus mai sus; dar spasmul era atât de puternic, încât mi–a fost imposibil, iar Confesorul, folosindu-se de arma lui obișnuită care este ascultarea, mi-a poruncit să-i spun totul; așa că, după ce am expus fiecare lucru, mi-a spus, că pentru a asculta, trebuie să mă rog Domnului să mă elibereze, altfel aș fi păcătuit. Ce fel de ascultare mai este și aceasta; întotdeauna este ea cea care trece peste planurile mele! Prin urmare, am acceptat fără să vreau, această nouă ascultare și cu toate acestea, nu am avut în inimă rugămintea ca Domnul să mă elibereze de un prieten atât de drag, care este durerea; speram chiar să ies din exilul acestei vieți.

            Binecuvântatul Isus mă tolera și venind, mi-a spus: „Suferi mult; vrei să te eliberez?” Și eu, uitând un moment de ascultare, am spus: „Nu, Doamne, nu, nu mă elibera, vreau să vin; și apoi, Tu știi că nu știu să Te iubesc, sunt rece, nu fac lucruri mari pentru Tine; cel puțin îți ofer această suferință pentru a satisface ceea ce nu știu să fac de dragul Tău”. Și El: „Și Eu, fiica Mea, voi insufla în tine atât de multă iubire și har, încât nimeni să nu Mă poată iubi și dori ca tine; ești mulțumită?” [Și ea]: „Da, dar vreau să vin”.

            Isus a dispărut, și eu, revenind în mine, mi-am amintit de ascultarea primită și a trebuit să mă spovedesc Confesorului, care mi-a poruncit în mod categoric să nu mă duc [să mor], deoarece el nu voia și nu dorea ca Domnul să mă elibereze. Ce durere simțeam când am primit această ascultare! Îmi pare că vrea cu adevărat să atingă extremele răbdării mele.

V3.107 Doar iubirea activă și rodnică este iubirea de durată și adevărată. Să lăsăm faptele altora în pace până în ziua Judecății (19 august 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, iubitul meu Isus s-a arătat dornic să mă învețe și, dându-mi un exemplu, mi-a spus: „Fiica Mea, dacă un tânăr și-ar lua o soție și aceasta, fiind îndrăgostită de el, și-ar dori să fie mereu împreună, fără să se detașeze o clipă, fără să se preocupe de datoriile unei soții pentru a-l face fericit pe acest tânăr, ce ar spune acesta? Ar aprecia iubirea acesteia, dar desigur, nu ar fi mulțumit de conduita ei, pentru că acest mod de a iubi n-ar fi altceva decât o iubire sterilă, fără rod, care ar provoca daune bietului tânăr în loc de roade și, încetul cu încetul, această iubire ciudată l-ar plictisi mai degrabă decât i-ar face plăcere, pentru că toată satisfacția acestei iubiri ar aparține tinerei.

            Și pentru că iubirea sterilă nu are lemne care să alimenteze focul, în curând s-ar face scrum, pentru că numai iubirea operantă este trainică, -alte iubiri ca fumul zboară în vânt- și apoi se înfurie, și ajunge să nu-i pese și poate să disprețuiască ceea ce atât de mult iubea. Astfel este purtarea acelor suflete care au grijă numai de ele însele, adică spre satisfacția lor, spre entuziasmul lor şi tot ceea ce le mulţumeşte, spunând că aceasta reprezintă iubirea lor pentru Mine, de fapt este toată satisfacţia lor, pentru că se vede prin fapte că nu se îngrijesc de interesele Mele şi de lucrurile care Îmi aparțin și dacă cumva le lipsește ceea ce le satisface, nu le pasă deloc de Mine și ajung chiar să Mă ofenseze. Ah, fiică, numai iubirea activă este cea care îi deosebește pe iubitorii adevărați de cei falși, încât tot restul este fum”.

            În timp ce spunea aceasta, vedeam persoane și parcă aș fi vrut să am grijă de ele, dar Isus m-a distras de la aceasta spunându-mi: „Nu te implica în faptele altora, să-i lăsăm în pace, pentru că orice lucru are timpul lui. Când va fi timpul judecății, atunci va fi timpul să se discearnă toate lucrurile, care cernându-se foarte bine, vor fi cunoscute: grâul, paiele și sămânța sterilă și dăunătoare. Oh, câte lucruri care par ca grâul vor fi descoperite în ziua aceea ca fiind paie și semințe sterile, demne doar să fie aruncate în foc!”.

Matei 7,16-20: După roadele lor îi veţi recunoaşte. Oare se culeg struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? La fel, tot pomul bun face fructe bune, iar pomul rău face fructe rele. Un pom bun nu poate să facă fructe rele, nici un pom rău să facă fructe bune. Orice pom care nu face fructe bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşadar, după roadele lor îi veţi recunoaşte.

Matei 7,21: Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu, care este în ceruri.

V3.78 Durerea și violența pe care le simte Isus (ca în Ghețemani), luptând între Dreptatea Sa şi Iubirea Sa atunci când pedepsește (6 iunie 1900)

vointadivina3Un comentariu

Din moment ce adorabilul meu Isus continua să nu se arate cu claritate, după ce am primit Împărtășania în această dimineață, Confesorul a avut intenția să fiu răstignită. În timp ce eram în acele suferințe, binecuvântatul Isus, fiind atras de durerile mele, s-a arătat cu claritate.

O, Dumnezeule, cine poate spune chinurile pe care le suferea Isus și starea intensă în care se afla, pentru că în timp ce era obligat să trimită pedepse, îi părea rău, pentru că nu voia să le trimită? Era de plâns, văzându-L în această stare; dacă oamenii ar putea să-L vadă, chiar dacă inimile lor ar fi de piatră, s-ar fărâma din duioșie, ca o sticlă fragilă. Prin urmare am început să-L rog să se calmeze și să fie mulțumit să mă facă să sufăr ca să cruțe poporul.

Apoi am adăugat: „Doamne, dacă nu vrei să asculți rugăciunile mele, înseamnă că merit. Dacă nu vrei să ai compasiune pentru popoare, ai dreptate, pentru că sunt mari fărădelegile noastre, dar eu îți cer harul să ai compasiune de Tine însuți, calmează-Ți furia pe care o ai, [când] pedepsești imaginile Tale. Ah, da, îți cer din iubire pentru Tine, să nu trimiți pedepse, încât să iei pâinea copiilor Tăi și să-i faci să piară. Ah, nu, nu face parte din natura Inimii Tale să lucrezi astfel! Iată de ce simți această constrângere, care ți-ar da moartea, dacă ar avea putere”.

Iar El, complet îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea este cea care Mă obligă, iar iubirea pe care o am față de oameni Mă obligă și mai mult, încât Inima Mea moare de mâhnire, pedepsind creaturile”.

Iar eu: „De aceea, Doamne, descarcă dreptatea asupra mea, iar iubirea Ta nu va fi niciodată constrânsă de dreptate și nu se va găsi în contradicție cu pedepsirea oamenilor, căci, într-adevăr, ce vor face dacă împlinești ceea ce mă faci să înțeleg, încât să usuci tot ce este necesar pentru hrana omului? Oh, Te rog, lasă-mă pe mine să sufăr și să-i cruți pe ei, dacă nu în totalitate, măcar în parte!” 

Și Isus, de parcă ar fi fost forțat de rugăciunile mele, s-a apropiat de gura mea și a turnat din a Sa puțină amărăciune densă și dezgustătoare încât, de îndată ce am înghițit, mi-a provocat multe feluri de dureri, încât simțeam că mor1. Atunci, binecuvântatul Isus a oftat de parcă s-ar fi ușurat de o [mare] greutate și, dacă nu m-ar fi sprijinit în acele dureri, aș fi rămas victimă (și totuși nu fusese decât puțin ceea ce turnase2; ce se va alege de Inima Sa adorabilă, care conținea atât de multe?).

Apoi mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea Mea hotărâse să distrugă totul, dar acum, revărsându-se puțin peste tine, de dragul tău, îi acordă o treime din ceea ce are nevoie omul pentru hrană”.3 

Iar eu: „Ah, Doamne, e prea puțin, măcar jumătate!” Și El: „Nu, fiica Mea, mulțumește-te”. Iar eu: „Nu, Doamne, dacă nu vrei să mă mulțumești pentru toată lumea, măcar mulțumește-mă pentru Corato și pentru cei care îmi aparțin”.

Și Isus: „Astăzi se pregătește o grindină care trebuie să facă pagube mari. Rămâi cu durerile crucii; ieși din tine și sub formă de răstignită, mergi în aer și pune pe fugă demonii de deasupra orașului Corato, pentru că nu vor putea rezista formei răstignirii și vor merge în altă parte”.

Așadar, am ieșit din mine, răstignită, și am văzut grindina și fulgerele care erau pe cale să se dezlănțuie deasupra orașului Corato. Cine poate spune frica demonilor, care au fugit la vederea trupului meu răstignit, și cum își mușcau degetele de mânie și veneau împotriva Confesorului, fiindcă azi dimineață mi-a dat ascultarea de a suferi răstignirea, pentru că pe mine nu mă puteau atinge; într-adevăr au fost nevoiți să fugă de mine datorită semnului Răscumpărării pe care l-au văzut. Așadar, după ce i-am pus pe fugă, am revenit în mine, având o bună parte din suferință. Să fie totul pentru slava lui Dumnezeu.

  1. Ezechiel 2,7-10: Spune-le cuvintele mele, fie că te vor asculta, fie că vor refuza, pentru că ei sunt niște răzvrătiți. 8 Tu, însă, fiul omului, ascultă ce-ți spun! Nu fi răzvrătit ca această casă răzvrătită! Deschide-ți gura și mănâncă ceea ce eu îți dau! 9 M-am uitat și, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. 10 El l-a desfășurat înaintea mea și, iată, era scris și pe față, și pe spate: erau scrise pe el lamentațiuni, gemete și vaiete. ↩︎
  2. Apocalips 10,8-11: Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou, spunând: „Du-te şi ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”. 9 M-am dus la înger, spunându-i să-mi dea cartea cea mică, dar el mi-a zis: „Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea”. 10 Atunci am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o. Ea era în gura mea dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut stomacul de amărăciune. 11 Apoi mi-a zis: „Trebuie să profeţeşti din nou cu privire la popoare, naţiuni, limbi şi multe regate”. ↩︎
  3. Geneza 18,31-33: [Abrahám] a zis: „Iată, am îndrăznit să mai vorbesc Domnului meu. Poate se vor găsi acolo douăzeci!”. A răspuns: „Nu o voi distruge de dragul celor douăzeci!”. 32 A zis: „Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată! Poate se vor găsi acolo zece!”. A răspuns: „Nu o voi nimici de dragul celor zece!” 33 Când Domnul a terminat de vorbit cu Abrahám a plecat, iar Abrahám s-a întors acasă. ↩︎

Christ understands all our griefs and sorrows. When Christ prayed to His Father in Gethsemane, He was thinking not only of the horrors which lay ahead, but also about the wonderful joys of earthly life that He would soon be leaving behind. He was joyful about going home to Heaven, but His heart ached at the thought of leaving earthly friendships and earthly beauty.

Code: T-11285-CW, Artist: Elizabeth Wang.

V3.59 Umilința îl atrage pe Isus către suflet (10 aprilie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Binecuvântatul Isus continuă să nu vină. Oh, Dumnezeule ce durere nespusă este absența Sa! Încercam pe cât posibil să rămân în pace și total abandonată în El, dar ce! Biata mea inimă nu mai putea să suporte, am făcut tot posibilul pentru a o liniști și-am spus: „Inima mea, să mai așteptăm puțin, cine știe poate va veni, să folosim niște stratageme pentru a-L convinge să vină”. Deci, adresându-mă Lui, îi spuneam: „Doamne, vino, ora este târzie și încă nu vii? În această dimineață încerc pe cât posibil să pot sta liniștită, dar totuși nu Te arăți? Doamne, îți ofer martiriul privațiunii Tale ca atestat de iubire, pentru a-Ți face un cadou, ca să Te stimulez să vii. Este adevărat că nu sunt demnă, dar nu Te caut pentru că sunt demnă, ci din iubire și pentru că fără Tine simt că viața îmi lipsește”.

            Și întrucât nu venea, îi spuneam: „Doamne, vino sau te voi obosi cu spusele mele, și când vei obosi, poate că măcar atunci ai vrea să vii?”

            Dar cine poate spune toate absurditățile mele? I-am spus atât de multe, încât m-aș lungi prea mult ca să spun totul.

            După aceea, pentru scurt timp L-am văzut pe dulcele meu Isus mișcându-se în interiorul meu, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn, apoi s-a arătat mai clar și m-a purtat cu duhul, mi-a spus: „Așa cum pasărea dă din aripi pentru a zbura, tot așa sufletul, în zborul dorințelor, dă din aripile umilinței și în acele bătăi, trimite un magnet care Mă atrage, încât în timp ce el își ia zborul să vină la Mine, Eu îl iau pe al Meu să vin la el”.

            Ah, Doamne, se vede că îmi lipsește magnetul umilinței! Dacă eu, în drumul meu, aș răspândi magnetul umilinței peste tot, nu aș lupta atât de mult să aștept și să tot aștept venirea Ta!

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.

V3.20 Isus s-a născut, oferindu-se ca sacrificiu pentru gloria Tatălui, pentru convertirea păcătoșilor și pentru aceia care i-au fost cei mai credincioși însoțitori în dureri (25 decembrie 1899)

vointadivina3Lasă un comentariu

După ce au trecut mai multe zile într-o aproape totală privațiune de unicul și supremul meu Bine, însoțite de o duritate a inimii, fără nici măcar să pot plânge pierderea mea mare, îi ofeream lui Dumnezeu chiar și acea duritate, spunându-i: „Doamne, accept-o ca jertfă; numai Tu poți înmuia această inimă atât de dură”. În sfârșit, după o îndelungată suferință, draga mea Mamă Regină a venit purtând în brațele ei Copilul ceresc, înfășurat într-un scutec și tremurând tot. Mi L-a dat în brațe, spunându-mi: „Fiica mea, încălzește-L cu afecțiunile tale, pentru că Fiul meu s-a născut în sărăcie extremă, într-un abandon total al oamenilor și într-o supremă mortificare”.

            Oh, cât de drăguț era cu acea frumusețe cerească! L-am luat în brațe și L-am strâns ca să-L încălzesc, pentru că era aproape amorțit de frig, neavând ca acoperământ, decât un singur scutec. După ce L-am încălzit cât am putut, Pruncușorul meu tandru, deschizându-și buzele purpurii, mi-a spus: „Îmi promiți că vei fi mereu o victimă din iubire pentru Mine, așa cum sunt și Eu din iubire pentru tine?” Și eu: „Da, dragul meu, îți promit”. Și El: „Nu sunt mulțumit de cuvânt, vreau un jurământ și, de asemenea, un act [dovedit] cu sângele tău”. Și eu: „Dacă ascultarea vrea, o voi face”.

            Și El părea total mulțumit și a adăugat: „De când m-am născut, Inima Mea a fost oferită întotdeauna ca jertfă pentru a-L glorifica pe Tatăl, pentru convertirea păcătoșilor și pentru persoanele care Mă înconjurau și care mi-au fost cei mai fideli însoțitori în durerile Mele. Tot astfel vreau ca inima ta să rămână într-un act continuu de a fi oferită într-un spirit de sacrificiu în aceste trei scopuri”. În timp ce El spunea aceasta, Regina Mamă dorea să-și aline Pruncul cu laptele ei foarte dulce. I L-am înapoiat și Ea și-a scos sânul pentru a-L așeza în gurița Divinului Prunc, iar eu, șireată, vrând să fac o glumă, am pus gura mea să sorb; am tras câteva picături și, în timp ce făceam aceasta, au dispărut, lăsându-mă mulțumită dar totuși nemulțumită[1]. Fie ca totul să fie spre gloria lui Dumnezeu și spre confuzia acestei sărmane păcătoase.

[1] Aceste episoade, pe care le trăiește Luisa „În afara trupului” sau având viziuni, au o semnificație spirituală.

V3.19 Dumnezeu atrage creatura să-L iubească prin puterea beneficiilor, simpatiilor și convingerilor și se manifestă sufletului prin Puterea, Vestea și Iubirea Sa (22 decembrie 1899)

vointadivina3Lasă un comentariu

În această dimineață adorabilul meu Isus nu venea. Așteptându-L și tot așteptându-L, s-a arătat de multe ori ca un fulger fugitiv, dar îmi părea că văd mai degrabă o lumină, decât pe Isus, și în această lumină, o voce, care atunci când a venit, a spus mai întâi de toate: „Eu te atrag să Mă iubești în trei feluri: prin puterea beneficiilor, a simpatiilor și a convingerilor”.

Cine poate spune câte lucruri înțelgeam din aceste trei cuvinte? Îmi părea că binecuvântatul Isus, pentru a atrage iubirea mea și pe cea a creaturilor, face să plouă cu beneficii în favoarea noastră, și văzând că această ploaie de beneficii nu ne poate câștiga iubirea noastră, ajunge să devină foarte prietenos. Și care este această prietenie? Sunt durerile suferite din iubire pentru noi, până într-acolo încât să moară revărsându-și sângele pe cruce, unde a devenit atât de prietenos, determinându-i pe înșiși călăii și pe cei mai aprigi dușmani ai Săi să-L iubească, ba chiar și a ne atrage și mai mult și pentru a face mai puternică și mai stabilă iubirea noastră, ne-a lăsat lumina Preasfintelor Sale exemple, unită cu doctrina Sa cerească, și așa cum lumina, înlătură întunericul acestei vieți, [exemplele] ne conduc către salvarea eternă.

A doua oară când a venit, mi-a spus: „Eu Mă manifest sufletului în trei moduri diferite: cu puterea, cu vestea și cu iubirea. Puterea îl reprezintă pe Tatăl, Vestea reprezintă Cuvântul, Iubirea îl reprezintă pe Duhul Sfânt”.

Oh, câte alte lucruri înțelegeam! Dar este prea puțin ceea ce știu să manifest. Îmi părea, că împreună cu puterea, Dumnezeu se arată sufletului în toată creația, de la prima până la ultima ființă și se manifestă atotputernicia lui Dumnezeu.

Cerul, stelele și toate celelalte ființe ne vorbesc, deși într-un limbaj mut, despre o Entitate Supremă, despre o Ființă necreată, despre atotputernicia Sa, pentru că omul cu foarte multă știință și cu toată știința lui nu poate să creeze nici cea mai infimă insectă, și aceasta ne spune că trebuie să existe o foarte puternică Ființă necreată, care a creat totul și dă viață și subzistență tuturor ființelor. Oh, tot universul ne vorbește despre Dumnezeu și despre omnipotența Sa în note clare și cu caractere de neșters!

Așadar, cine nu vede aceasta, este orb, dar în mod voluntar. În ceea ce privește Vestea, părea că binecuvântatul Isus, coborând din Cer, a venit în persoană pe pământ, să ne dea vestea despre ceea ce nouă ne este invizibil și în câte moduri s-a manifestat El? Cred că fiecare trebuie să înțeleagă tot restul de la sine, de aceea nu mă lungesc să mai spun altceva.