Miracolul Nașterii lui Isus. Încă de la Întruparea sa și de la Nașterea sa, Isus a trăit răstignit.

            Aflându-mă în obișnuita mea stare, mi-am simțit duhul dus în afara mea. După ce am dat un ocol m-am găsit în interiorul unei peșteri și am văzut-o pe Regina Mamă care a fost în actul de a da la lumină Copilașul Isus. Ce extraordinar miracol! Mi se părea că atât Mama cât și Fiul au fost transmutați într-o lumină foarte pură, dar în acea lumină se vedea foarte bine natura umană a lui Isus, care conținea în sine Divinitatea, care îi va folosi ca voal pentru a acoperi Divinitatea, astfel încât rupând voalul naturii umane era Dumnezeu și acoperit cu acel voal era om, și iată miracolul miracolelor: Dumnezeu și om, om și Dumnezeu, căci fără să-l lase pe Tatăl și pe Duhul Sfânt vine să locuiască cu noi și ia carne omenească, pentru că adevărata iubire nu se desparte niciodată.

            Dar, mi s-a părut că Mama și Fiul în acel moment foarte fericit au rămas ca și cum spiritualizați, și fără cel mai mic deranj Isus a ieșit din sânul matern, revărsându-se amândoi într-un exces de iubire, și anume transformați în Lumină acele trupuri preasfinte, fără cel mai mic obstacol, Isus Lumina a ieșit dinăuntrul luminii Mamei sale, rămânând sănătoși și intacți fie Unul cât și Celălalt, reîntorcându-se apoi la starea naturală. Dar cine poate descrie frumusețea Copilașului, căci în acel moment a nașterii sale înnobila chiar și în exterior razele Divinității? Cine poate descrie frumusețea Mamei, care a rămas în întregime absorbită în acele raze Divine?

            Iar Sfântul Iosif? Mi s-a părut că nu a fost prezent în momentul nașterii, dar că stătea în altă parte a grotei, în întregime absorbit în acel profund Mister, și dacă nu a văzut cu ochii trupului, a văzut foarte bine cu ochii sufletului, pentru că a fost răpit într-un extaz sublim.

            Acum, în momentul în care Copilașul a ieșit la lumină, eu aș fi vrut să zbor pentru a-l lua în brațele mele, dar îngerii m-au oprit, spunându-mi că mai întâi era onoarea Mamei de a-l lua. Deci Preasfânta Fecioară , ca și cutremurată, și-a revenit în sine și din mâinile unui înger l-a primit pe Fiul în brațe, l-a strâns atât de puternic în căldura de iubire în care se afla, încât se părea că ar fi vrut să-l introducă din nou în sânul ei; apoi, voind să dea o izbucnire de iubire arzătoare, l-a pus să sugă la pieptul ei. Toate acestea s-au întâmplat în timp ce eu eram toată anihilată, așteptând să fiu chemată, pentru a nu primi o altă mustrare de la îngeri. Deci Regina mi-a spus: „Vino, vino să-l iei pe al tău iubit și bucură-te și tu, manifestă-i iubirea ta”.

            Și spunând așa, eu m-am apropiat și Mama mi l-a dat în brațe. Cine poate descrie satisfacția mea, sărutările, tandrețea cu care l-am strâns?

            După ce m-am manifestat puțin, i-am spus: „Iubitul meu, Tu ai supt lapte de la a noastră Mamă, (dar) dă-mi și mie”.

            Iar El, în întregime binevoitor din gura sa a turnat o parte din acel lapte într-a mea iar după aceea mi-a spus: „Iubita mea, eu am fost conceput, unit cu durerea, m-am născut pentru durere și am murit în durere, iar cu acele trei cuie cu care am fost răstignit, am pironit cele trei puteri: intelectul, memoria și voința, ale acelor suflete care doresc să mă iubească, făcându-i să rămână atrași de mine în întregime, pentru că vina i-a făcut să devină infirmi și risipiți (fiind departe) de Creatorul lor, fără nicio frână”.

            Iar în timp ce spunea asta, a dat o privire către lume și a început să plângă pentru mizeriile sale. Eu, văzându-l că plânge, am spus: „Iubitule Copilaș nu distruge cu plânsul tău o noapte atât de fericită pentru cine te iubește. În loc să izbucnești în plâns, să manifestăm cântarea (noastră)”.

            Și spunând așa, am început să cânt; Isus s-a absorbit auzindu-mă cântând și a încetat să plângă, și terminând strofa mea a cântat strofa sa, cu o voce foarte puternică și armonioasă, încât toate celelalte voci au dispărut auzind vocea sa foarte dulce. După aceasta, l-am rugat pe Copilașul Isus pentru Confesorul meu, pentru cei care îmi aparțin și la sfârșit pentru toată lumea, și se părea că El a fost în întregime binevoitor. În acel moment mi-a dispărut iar eu m-am întors în sinea mea. (Volumul 4, 25 Decembrie 1900)

            Continuând să-l văd pe sfântul Copil, am văzut-o pe Regina Mamă într-o parte și pe Sfântul Iosif în cealaltă, adorându-l în mod profund pe pruncul divin. Fiind totul intenționat asupra Lui, mi s-a părut că prezența continuă a micului Copilaș îi ținea absorbiți în extaz continuu, iar dacă au lucrat a fost un miracol pe care Domnul a lucrat în ei, altfel ar fi rămas nemișcați, fără să poată avea grijă de îndatoririle lor externe. Chiar și eu am făcut adorația mea și (apoi) m-am găsit în sinea mea. (Volumul 4, 26 Decembrie 1900)

            Credința în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâlnit opoziții vii, ironii și neînțelegeri din partea necredincioșilor, iudei și păgâni (…) Sensul acestui eveniment este accesibil numai credinței, ceea ce se vede în această «legătură care leagă diferitele mistere» împreună, în ansamblul Misterelor lui Cristos, a Întrupării sale de Paști.

            Sfântul Ignațiu de Antiohia deja dă mărturie despre o asemenea legătură: «Principele acestei lumi a ignorat fecioria Mariei și nașterea ei, precum și moartea Domnului: trei mistere sublime care s-au împlinit în tăcerea lui Dumnezeu».

            MARIA «MEREU FECIOARĂ»

            Profunzimea credinței în maternitatea feciorelnică a determinat Biserica să mărturisească fecioria reală și perpetuă a Mariei chiar în nașterea Fiului lui Dumnezeu făcut om. De fapt, nașterea lui Cristos nu și-a diminuat integritatea virginală, ci a consacrat-o. Liturgia Bisericii o sărbătorește pe Maria ca pe «Aeiparthenos», «întotdeauna Fecioară» (din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 498 și 499)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

            Continuă agonia și moartea lui Isus în sânul Mamei sale. Încă de la Întrupare vrea să se ofere tuturor, într-un mod indispensabil.

            Deci, în timp ce mă aflam în această stare, m-am simțit purtată în duh, înăuntrul unei lumini foarte pure, iar în această lumină am văzut-o pe Regina Mamă și pe micul copil Isus în sânul ei feciorelnic. O, Dumnezeule, în ce stare dureroasă se afla iubitul meu Copilaș! Mica sa Umanitate era nemișcată; stătea cu mânuțele și piciorușele nemișcate, fără cea mai mică mișcare. Nu exista spațiu, nici pentru a putea să-și deschidă ochii, nici pentru a putea să respire în mod liber. Era atât de mare imobilitatea, încât părea că este mort, în timp ce era viu. Gândeam în sinea mea: cine știe cât suferă Isus în această stare? Dar Iubita Mamă, văzându-l în propriul ei sân, atât de blocat, pe pruncul Isus?

            Dar, în timp ce gândeam așa, micul meu Copilaș, gemând, mi-a spus: „Fiica mea, durerile pe care le-am suferit în acest sân feciorelnic al Mamei mele sunt de neînchipuit pentru mintea omenească. Dar știi tu care a fost prima durere pe care am suferit-o în primul act al Zămislirii mele și care mi-a persistat toată viața? Durerea morții. Divinitatea mea a coborât din Cer pe deplin fericită, de neatins, de orice durere și de orice moarte. Când am văzut mica mea Umanitate căci de dragul făpturilor a fost supusă morții și durerilor, am simțit atât de viu durerea morții, încât din pură durere aș fi murit cu adevărat, dacă puterea Divinității mele nu m-ar fi susținut cu o minune, făcându-mă să simt durerea morții și continuarea vieții. Astfel încât pentru Mine a fost mereu moarte: am simțit moartea păcatului, moartea binelui în făpturi și chiar moartea lor naturală. Ce chin a fost pentru Mine toată viața mea! Eu, care conțineam viața și eram stăpânul absolut al aceleiași vieți, a trebuit să mă supun pedepsei cu moartea. Nu vezi tu mica mea Umanitate nemișcată și muritoare în sânul Mamei mele dragi? Și nu simți tu în tine însăți cât este de aspră și chinuită durerea de a te simți că mori și nu mori? Fiica mea, este trăirea ta în Voința mea care te face părtașă de moartea continuă a Umanității mele”.

            Deci am petrecut toată dimineața lângă al meu Isus în sânul Mamei mele și l-am văzut că, în timp ce a fost pe punctul de a muri, revenea la viață, pentru a se abandona din nou morții. Ce durere să-l vezi pe pruncul Isus în acea stare!

            După aceasta, noaptea m-am gândit la momentul când dulcele Copilaș a ieșit din sânul matern pentru a se naște în mijlocul nostru. Săraca mea minte s-a pierdut într-un mister atât de profund și în întregime de iubire. Iar dulcele meu Isus, mișcându-se în interiorul meu, și-a întins mânuțele sale mici pentru a mă îmbrățișa și mi-a spus:

            „Fiica mea, actul nașterii mele a fost actul cel mai solemn a întregii Creații. Cerurile și pământul s-au simțit scufundându-se în adorația cea mai profundă la vederea micii mele Umanități, care mi-a păstrat divinitatea ca fiind zidită. Astfel încât momentul nașterii mele a fost un act de tăcere, de o profundă adorație și rugăciune. S-a rugat Mama mea și a fost cuprinsă de forța minunii care a ieșit din ea, s-a rugat Sfântul Iosif, s-au rugat îngerii, și întreaga creație a simțit forța iubirii a puterii mele creatoare reînnoită peste ea.

            Toți s-au simțit onorați și au primit adevărata onoare, pentru că Cel care i-a creat trebuia să se folosească de ei pentru ceea ce era necesar Umanității sale. S-a simțit onorat soarele, trebuind să dea lumina și căldura sa Creatorului său; l-a recunoscut pe Cel care l-a creat, ca adevăratul său Stăpân, și îl sărbătorea și-l onora dându-i lumina sa. S-a simțit onorat pământul, când m-a simțit șezând într-o iesle; s-a simțit atins de mădularele mele firave și a tresăltat de bucurie cu semne miraculoase. Întreaga Creație, (toate ființele create) l-au văzut pe adevăratul lor Rege și Stăpân în mijlocul lor și simțindu-se onorați fiecare voia să-mi ofere misiunea sa. Apa a vrut să-mi potolească setea, păsărelele cu ciripitul și trilurile lor au vrut să mă recreeze, vântul a vrut să mă mângâie, aerul a vrut să mă sărute…, toți au vrut să-mi dea tributul lor nevinovat.

            Numai oamenii nerecunoscători, în ciuda faptului că toți au simțit în ei un lucru neobișnuit, o bucurie, o forță puternică, au fost rezervați și, sufocând totul, nu s-au mișcat. Iar în ciuda faptului că îi chemam cu lacrimi, cu gemete și plâns fără încetare, nu s-au mișcat, cu excepția câtorva păstori. Și totuși am venit pe pământ pentru om, am venit să mă ofer lui, să-l salvez și să-l readuc în Patria mea Cerească. Deci am fost foarte atent pentru a vedea dacă îmi ieșea înainte pentru a primi marele dar a vieții mele divine și umane.

            Astfel încât Întruparea nu a fost altceva decât să mă ofer în ajutorul făpturii. În Întrupare m-am oferit în asistența Mamei mele dragi; la naștere s-a adăugat Sfântul Iosif, căruia i-am oferit în dar viața mea și, din moment ce operele mele sunt eterne și nu sunt supuse să se termine, această Divinitate, acest Cuvânt care a coborât din Cer, nu s-a mai retras de pe pământ pentru a avea ocazia de a se oferi în mod continuu tuturor făpturilor. Atâta timp cât am trăit m-am oferit în mod descoperit, și apoi, cu câteva ore înainte de a muri, am făcut marea minune de a mă lăsa în Preasfântul Sacrament, pentru ca oricine m-ar dori să poată primi marele dar al vieții mele. Nu am ținut cont nici de ofensele pe care mi le-ar fi făcut, nici nu am dat atenție refuzurilor de a nu dori să mă primească. Am spus în sinea Mea: m-am dăruit, nu mai vreau să mă retrag, să-mi facă chiar ceea ce vor, dar voi fi mereu unul de-al lor și la dispoziția lor.

            Fiică, aceasta este natura adevăratei iubiri, lucrând ca Dumnezeu: fermitatea și de a nu se retrage, cu prețul oricărui sacrificiu. Această fermitate în operele mele este victoria mea și gloria mea cea mai mare; și acesta este semnul că făptura lucrează pentru Dumnezeu, este deci fermitatea. Sufletul nu privește în față pe nimeni, nici la dureri, nici în sine, nici la stima sa, nici la făpturi, în ciuda faptului că i-ar putea costa propria viață; el privește numai la Dumnezeu, pentru care și-a stabilit sarcina de a lucra de dragul iubirii sale și se simte victorios să-i ofere din iubire sacrificiul vieții sale pentru el. A nu fi ferm face parte din natura omenească și a lucra omenește. A nu fi ferm este atunci când se lucrează prin vicii și cu vicii. Nestatornicia este slăbiciune și lașitate și nu face parte din natura adevăratei iubiri; de aceea fermitatea trebuie să fie ghidul prin care se lucrează pentru Mine. De aceea în lucrările mele nu mă schimb niciodată; oricare ar fi evenimentele, odată ce este făcut este făcut pentru totdeauna”. (Volumul 17, 24 Decembrie 1924)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

  Soarta nou-născutului Isus în peștera din Betleem este mai puțin aspră decât în Euharistie, din cauza abandonului creaturilor.

Deci după aceea s-a întors al meu Isus. Era un băiețel tandru. Se tânguia, plângea și tremura de frig și s-a aruncat în brațele mele pentru a fi încălzit. Eu l-am ținut strâns, puternic și, conform obișnuinței mele m-am contopit în Vrerea sa, pentru a găsi gândurile tuturor împreună cu ale mele și încercuindu-l pe Isus care tremura cu adorațiile tuturor inteligențelor create; pentru a găsi privirile tuturor, să-l privească pe Isus și așa să-l distrag din plâns; gurile, cuvintele, vocile tuturor făpturilor, astfel încât toate să-l sărute pentru a-l face să nu mai plângă iar cu respirațiile lor să-l încălzească. În timp ce am făcut asta, pruncul Isus nu mai plângea, a încetat să mai plângă și fiind încălzit mi-a spus:

            „Fiica mea, ai văzut ce m-a făcut să tremur, să plâng și să mă lamentez? Abandonul făpturilor. Tu mi le-ai pus pe toate împrejur. M-am simțit privit, sărutat de toate, iar eu m-am liniștit din plâns. Dar să știi că soarta mea sacramentală este chiar mai grea decât soarta mea din copilărie. Deși peștera era răcoroasă, (dar) era spațioasă, era aer pentru a respira; ostia este atât de mică și chiar rece, că aproape îmi lipsește aerul. În peșteră am avut o iesle cu puțin fân pentru pat; în viața mea sacramentală chiar și fânul îmi lipsește iar pentru pat nu am altceva decât metale tari și de gheață. În peșteră o aveam pe Mama mea dragă, încât de foarte multe ori mă lua cu mâinile sale foarte pure, mă acoperea cu sărutări arzătoare pentru a mă încălzi, îmi liniștea plânsul și mă hrănea cu laptele ei dulce.

            Totul contrar în viața mea sacramentală: nu am o Mamă; dacă mă iau, simt atingerea mâinilor nedemne, mâini care au miros de pământ sau de gunoi… Oh, cum simt duhoarea, mai mult decât bălegarul pe care l-am simțit în peșteră! În loc să mă acopere de sărutări mă ating cu acte nerespectuoase iar în loc de lapte îmi dau fierea profanărilor, a nepăsării, a răcelii. În peșteră Sfântul Iosif a făcut să nu-mi lipsească o lanternă care să facă lumină noaptea; aici în Sacrament, de câte ori nu rămân pe întuneric și noaptea! Oh, cu cât este mai dureroasă viața mea sacramentală! Câte lacrimi ascunse, nevăzute de nimeni, câte plânsete neascultate! Dacă te-a mișcat din milă soarta mea copilărească, cu atât mai mult trebuie să te miște din milă soarta mea sacramentală”. (Volumul 12, 25 Decembrie 1920)

            Gerul nerecunoștinței pe care Isus a găsit-o la naștere: după Mama, prima pe care Isus a chemat-o a fost Fiica sa mică și în ea pe ceilalți fii ai Vrerii sale.

            Aflându-mă în obișnuita mea stare, dulcele meu Isus s-a arătat ca un Băiețel, amorțit tot de frig, și aruncându-se în brațele mele mi-a spus: „Ce frig, ce frig, te rog frumos încălzește-mă, nu mă mai lăsa să îngheț”.

            Eu l-am strâns la inimă spunându-i: „În inima mea dețin Vrerea ta, astfel încât căldura Sa e mai mult decât suficient pentru a te încălzi”.

            Iar Isus mulțumit: „Fiica mea, Vrerea mea conține tot și cine îl deține îmi poate da totul. Voința mea a fost totul pentru Mine: m-a conceput, m-a format, m-a făcut să cresc și m-a făcut să mă nasc, iar dacă Mama mea a contribuit să-mi dea sânge, a putut să o facă din cauza Voinței mele, pe care o conținea absorbită în sine. Dacă nu ar fi avut Vrerea mea nu ar fi putut contribui să formeze Umanitatea mea, astfel încât Voința mea directă și Voința mea absorbită în Mama mea mi-au dat viață. Cel uman nu avea putere asupra Mea să-mi dea nimic, ci numai Vrerea Divină cu a sa respirație m-a alimentat și mi-a dat lumină. Dar tu crezi că a fost aerul rece care m-a înghețat? Ah, nu, a fost răceala inimilor care m-a amorțit și nerecunoștința, căci de când am ieșit la lumină m-a făcut să plâng foarte amar. Dar iubita mea Mamă mi-a liniștit plânsul, deși a plâns chiar și Ea; lacrimile noastre s-au amestecat împreună și dându-ne primele sărutări ne-am manifestat iubirea. Însă viața noastră trebuia să fie durerea și plânsul, și m-a așezat în iesle pentru a mă reîntoarce la plâns și să chem cu ale mele suspine și cu lacrimile mele pe fiii mei; voiam să-i înduioșez cu lacrimile mele și cu gemetele mele să-i fac să mă asculte.

            Dar știi tu cine a fost prima după Mama mea pe care am chemat-o cu lacrimile mele alături de Mine în aceeași iesle, pentru a-mi manifesta iubirea? Erai tu, fiica cea mică a Vrerii mele. Tu ai fost atât de mică încât ai depășit-o pe draga mea Mamă cu ușurință, atât de mult încât te-am putut ține aproape de Mine în aceeași iesle a mea și am putut să revărs lacrimile mele în inima ta; dar aceste lacrimi au pecetluit în tine Vrerea mea și te-au stabilit fiica legitimă a Voinței mele. Inima mea s-a bucurat, văzând că se reîntoarce în tine, inclus în Voința mea, ceea ce în Creație a realizat Vrerea mea. Pentru Mine acesta a fost important și indispensabil; din primul moment al venirii mele la lumina acestei lumi, a trebuit să consolidez drepturile Creației și să primesc gloria, ca și cum făptura nu s-ar fi îndepărtat din Vrerea mea. De aceea pentru tine a fost primul sărut și primele daruri din vârsta mea copilărească”.

            Iar eu: „Iubirea mea, cum a putut fi aceasta, dacă eu nu am existat atunci?”

            Și Isus: „În Voința mea totul exista și toate lucrurile au fost pentru Mine un singur punct. Te-am văzut atunci cum te văd acum, iar toate harurile pe care ți le-am oferit nu sunt altceva decât confirmarea a ceea ce din eternitate ți-a fost oferit; și nu te-am văzut numai pe tine, dar am văzut în tine mica mea familie care va trăi în Vrerea mea. Cât de mulțumit am fost! Aceștia îmi linișteau plânsul, mă încălzeau și, făcându-mi coroană în jur, mă apărau de perfidia celorlalte făpturi”.

            Eu am rămas gânditoare și am avut îndoieli. Și Isus: „Cum, ai îndoieli? Eu nu ți-am spus încă raporturile care sunt între Mine și sufletul care trăiește în Vrerea mea. Deocamdată îți spun că Umanitatea mea trăia dintr-o continuă revărsare a Voinței Divine. Dacă aș da numai o singură respirație care să nu fie însuflețită de Vrerea Divină, ar fi ca și cum m-aș degrada, mi-aș înlătura nobilimea. Acum, cine trăiește în Voința mea este cea mai imediată pentru Mine și (din) tot ceea ce a făcut și suferit Umanitatea mea, este prima care primește roadele și efectele pe care Ea le conține”. (Volumul 13, 25 Decembrie 1921)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…

Cele nouă excese de iubire ale lui Isus în Întruparea sa

            Făceam meditația și, din moment ce azi începe Novena la Copilul Isus, mă gândeam la cele nouă excese pe care Isus cu mare tandrețe mi-a povestit despre Întruparea sa și care sunt scrise în Primul Volum, și am simțit o mare respingere de a-i aminti Confesorului, pentru că El în timp ce le citea mi-a spus că voia să le citească în public în capela noastră.

            Dar, în timp ce mă gândeam la asta, Copilul meu Isus mi s-a arătat în brațele mele micuț, micuț, și mângâindu-mă cu mânuțele sale mici mi-a spus: „Cât este de frumoasă fiica mea mică! Cât este de frumoasă! Cât trebuie să-ți mulțumesc pentru că m-ai ascultat!”

            Iar eu: „Iubirea mea, ce spui? Eu trebuie să-ți mulțumesc ție, pentru că mi-ai vorbit cu atât de multă iubire, fiindu-mi învățător, mi-ai dat atât de multe lecții pe care eu nu le meritam”.

            Și Isus: „Ah, fiica mea, la câți vreau să le vorbesc și nu-mi dau ascultare, mă reduc la tăcere și îmi sufocă flăcările mele. Astfel încât trebuie să ne mulțumim reciproc, tu trebuie să-mi mulțumești mie și Eu ție. Și apoi, de ce vrei să te opui la citirea celor nouă excese? Ah, tu nu ști câtă viață, câtă iubire și har conțin! Tu trebuie să știi căci cuvântul meu este Creație și povestindu-ți cele nouă excese ale Iubirii mele atunci când m-am Întrupat, Eu nu doar am reînnoit iubirea mea pe care am avut-o când m-am întrupat, ci am creat o nouă iubire, să investesc făpturile și să le cuceresc pentru a mi se dărui. Cu aceste nouă excese ale iubirii mele, pe care ți le-am manifestat cu atât de multă iubire de tandrețe și simplitate, am format introducerea la multe lecții pe care trebuia să ți le dau despre al meu Fiat Divin pentru a forma Împărăția sa, iar acum, citindu-le iubirea mea este reînnoită și duplicată. Nu vrei tu așadar ca iubirea mea, duplicându-se, să se reverse și să investească alte inimi, astfel încât ca un început să se dispună lecțiilor Voinței mele pentru a o face cunoscută și să domnească?”

            Iar Eu: „Copilul meu drag, gândesc că au vorbit mulți despre Întruparea ta”.

            Iar Isus: „Da, da, au vorbit, dar nu au fost cuvinte luate de pe malul mării iubirii mele, deci sunt cuvinte care nu posedă nici tandrețe, nici plinătate de viață. În schimb acele puține cuvinte pe care ți le-am spus ție, ți le-am spus din interiorul vieții izvorului Iubirii mele, și ele conțin viață, putere irezistibilă și o asemenea tandrețe, că numai morții nu se vor simți mișcându-se cu milă față de mine copil micuț, care a suferit atâtea dureri chiar din sânul Mamei mele Cerești”. (Volumul 25, 16 Decembrie 1928)

Tatăl Nostru, Bucură-te Marie, Slavă Tatălui…