În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit pentru puțin, spunându-mi: Fiica Mea, cine dorește totul de la Dumnezeu, trebuie să se ofere în totalitate lui Dumnezeu.
Și s-a oprit pentru moment fără să-mi mai spună nimic; așa că eu, văzându-L aproape de mine, i-am spus: Doamne, ai milă de mine, nu vezi că totul este uscat și ofilit? Îmi pare că am devenit atât de uscată, de parcă nu aș fi avut niciodată un strop de ploaie”.
Și El: Mai bine așa. Nu știi că lemnul cu cât este mai uscat, cu atât focul îl devorează mai ușor și îl transformă în flacără? O singură scânteie este suficientă pentru a-l aprinde, dar dacă este plin de alte lucruri și nu este bine uscat, este nevoie de un foc mare pentru a-l aprinde și de mult timp pentru a-l transforma în foc. Tot așa sufletul, când este complet uscat, este suficientă o singură scânteie pentru a-l transforma în întregime în focul iubirii divine.
Și eu: „Doamne, râzi de mine? Cum, atunci totul este urât? Și apoi, ce trebuie să arzi dacă totul este uscat?”
Și El: Nu râd de tine, tu chiar nu înțelegi când nu este totul uscat în suflet? Starea de spirit reprezintă mulțumire, starea de spirit reprezintă satisfacție, starea de spirit reprezintă propriul gust, starea de spirit reprezintă propria stimă. În schimb, când totul este uscat și sufletul lucrează, aceste circumstanțe nu au de unde să se nască, iar Focul divin, găsind sufletul gol, uscat, așa cum a fost creat de El, fără alte conjuncturi străine și fiind lucrul Său, reușește foarte ușor să-l transforme în propriul Său foc divin.
Și după aceea Eu, îi insuflu o tendință spre pace, iar această pace, fiind păstrată de ascultarea interioară și păzită de ascultarea exterioară, dă naștere în suflet la tot ce Îi aparține lui Dumnezeu, adică la toate lucrările, virtuțile, căile Cuvântului Umanizat, încât să se vadă în El simplitatea Sa, smerenia, dependența vieții Sale din copilărie, perfecțiunea virtuților Sale adulte, mortificarea și răstignirea morții Sale. Așadar, totul începe întotdeauna cu aceasta: că oricine Îl dorește în întregime pe Cristos trebuie să dea totul lui Cristos.
În această dimineață m-am trezit în afara mea și, după ce am plecat în căutarea dulcelui meu Isus, L-am regăsit, dar într-o situație atât de compătimitoare încât îmi frângea inima. Avea mâinile rănite, strânse [spre sine] de asprimea durerii și nu puteau fi atinse.
Am încercat să-L ating, ca să-i pot întinde degetele și să-i vindec rănile, dar nu am putut, pentru că binecuvântatul Isus plângea din cauza durerilor foarte mari. Apoi, neștiind ce să fac, L-am strâns și i-am spus: „Iubitul meu Bine, a trecut ceva timp de când nu mi-ai împărtășit durerile rănilor Tale, poate de aceea s-au înăsprit atât de mult; Te rog împărtășește-mi-le; ca suferind eu, să se poată atenua ale Tale”.
În timp ce spuneam acestea, un înger a ieșit cu un cui în mână și mi-a străpuns mâinile și picioarele și, în timp ce îmi înfigea cuiul în mâinile mele, [durerile] degetelor Sale se micșorau și rănile dragului meu Isus se tămăduiau.
Și în timp ce sufeream, Domnul mi-a spus: Fiica Mea, crucea este sacrament. Fiecare dintre sacramente conține efectele sale speciale: unul elimină vinovăția, un altul conferă har, unul unește cu Dumnezeu, un altul dă putere și sunt multe alte efecte; doar crucea unește toate aceste efecte împreună, producându-le în suflet cu o așa de mare eficacitate, încât să-l formeze pe suflet într-un timp foarte scurt, similar cu originalul din care a ieșit.
După aceea, de parcă ar fi vrut să se odihnească, s-a retras în interiorul meu.
După ce am petrecut diferite zile de absențe [ale lui Isus], în această zi, în timp ce mă pregăteam să meditez, mintea mea a fost distrasă de altceva și, prin intermediul luminii, am înțeles că sufletul, ieșind din trup, intră în Dumnezeu și, din moment ce Dumnezeu este Iubire foarte pură, atunci intră sufletul în Dumnezeu când este un complex de iubire, pentru că Dumnezeu nu primește pe nimeni în Sine dacă nu este complet asemănător Lui, și găsindu-l, îl primește și îl face părtaș la toate darurile Sale. Deci, vom rămâne în Dumnezeu dincolo de Cer, așa cum stăm aici în propria noastră încăpere. Așadar, acestea, par că s-ar putea face chiar și pe parcursul vieții noastre, pentru a evita oboseala focului purgatorului și durerea și astfel să fim introduși imediat, fără nicio întrerupere, în Supremul nostru Bine Dumnezeu.
Deci îmi părea că hrana focului este lemnul și suntem siguri că acel lemn se mistuie în foc când se vede că nu mai produce fum. Prin urmare, începutul și sfârșitul tuturor acțiunilor noastre trebuie să reprezinte focul iubirii lui Dumnezeu; lemnul care trebuie să alimenteze acest foc este reprezentat prin: cruci și mortificări; iar fumul care se ridică din mijlocul lemnelor și al focului îl reprezintă viciile și înclinațiile, care deseori sunt pe primul loc. Deci, când totul din noi a fost consumat în foc este semn că viciile noastre stau la locul lor și nu mai simțim înclinații către nimic care să nu se refere la Dumnezeu. Se pare că în acest fel vom fi liberi, fără niciun obstacol, pentru a locui în Dumnezeul nostru și vom ajunge chiar și aici [pe pământ] să ne bucurăm anticipat de Paradis.
Continuau sărmana mea stare și tăcerea binecuvântatului Isus, iar în această dimineață, mă aflam mai deprimată ca niciodată. Când a venit, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, nici lucrările, nici predicile, nici chiar puterea minunilor, nu M-au făcut cunoscut cu claritate ca fiind Dumnezeu, dar când am fost așezat pe cruce și înălțat pe ea ca pe propriul Meu tron, atunci am fost recunoscut ca Dumnezeu; doar crucea a revelat lumii și întregului iad cine eram Eu cu adevărat; deci toți au fost cutremurați și L-au recunoscut pe Creatorul lor. Prin urmare, crucea este cea care îl descoperă pe Dumnezeu sufletului și face cunoscut dacă sufletul este cu adevărat al lui Dumnezeu. Se poate spune că prin cruce se descoperă toate părțile intime ale sufletului și îi dezvăluie lui Dumnezeu și oamenilor cine este ea”.
Apoi a adăugat: „Pe două cruci Eu mistuiesc sufletele: una este de durere, cealaltă este de iubire; în Cer cele nouă coruri angelice Mă iubesc, dar fiecare are propria misiune distinctă, așa cum rolul special al Serafimilor este iubirea, iar corul lor este așezat în partea din față pentru a primi reverberațiile[1] iubirii Mele, astfel iubirea Mea și a lor, săgetându-se reciproc, armonizează continuu, Eu, le dăruiesc sufletelor pe pământ atribuții distincte: pe un suflet îl fac martir al durerii, pe altul al iubirii, amândouă fiind maestre iscusite pentru a le sacrifica și a le face demne de complăcerile Mele”.
Aflându-mă foarte chinuită din cauza anumitor lucruri despre care nu este oportun să vorbesc, amabilul meu Isus, dorind să-mi aline tristețea, a venit cu un aspect complet nou; părea înveșmântat într-o culoare albastră, ornat complet cu clopoței micuți de aur, care atingându-se între ei răsunau cu un sunet nemaiauzit. De aspectul lui Isus și de acest sunet grațios, mă simțeam fermecată și mângâiată în tristețea mea, care se îndepărta de mine ca un fum. Aș fi rămas acolo în tăcere, pentru că îmi simțeam puterile sufletului meu încântate și uimite, dacă binecuvântatul Isus nu ar fi întrerupt liniștea mea, spunându-mi: „Fiica Mea iubită, toți acești clopoței sunt tot atât de multe voci care îți vorbesc despre iubirea Mea și care te cheamă să Mă iubești. Deci, lasă-Mă să văd câți clopoței ai tu, care Îmi vorbesc despre iubirea ta și care Mă cheamă să te iubesc”.
Și eu, roșindu-mă toată, i-am spus: „Oh, Doamne, ce zici? Eu nu am nimic, nu am altceva decât defecte”.
Atunci Isus, compătimindu-mi mizeria, a început să-mi spună: „Tu nu ai nimic, este adevărat; ei bine, vreau Eu să te ornez chiar cu clopoțeii Mei, ca să poți avea mai multe voci pentru a Mă chema și a-Mi arăta iubirea ta”. Astfel părea că mi-a înconjurat talia cu o cingătoare împodobită cu acești mici clopoței.
După aceea am rămas în tăcere și El a adăugat: „Astăzi am plăcerea să rămân cu tine, spune-mi ceva”. Și eu: „Tu știi că toată mulțumirea mea este să stau cu Tine și avându-Te pe Tine, am totul; așadar avându-Te [pe Tine], îmi pare că nu-mi doresc altceva și nici nu am ce să-ți spun”. Și Isus: „Lasă-Mă să ascult vocea ta, care recreează auzul Meu și să conversăm puțin. Eu ți-am vorbit de atâtea ori despre Cruce; azi, lasă-Mă să te aud vorbind și tu despre Cruce”.
Eu mă simțeam complet confuză, nu știam ce să spun, iar El, [văzând aceasta] mi-a trimis o rază de lumină spirituală; atunci eu, pentru a-L mulțumi am început să-i spun:
„Iubitul meu, cine îți poate spune ce reprezintă Crucea și ce face Crucea? Doar gura Ta poate vorbi cu adevărat despre noblețea Crucii, dar dacă dorești să vorbesc eu, o voi face.
Crucea suferită de Tine m-a eliberat de sclavia demonului și m-a căsătorit cu Divinitatea printr-un nod indisolubil; crucea este fertilă și dă naștere harului în mine; crucea este lumină, mă îndepărtează de temporal și îmi dezvăluie eternitatea; crucea este foc care transformă în cenușă tot ce nu-i aparține lui Dumnezeu, până la a-mi goli inima de fiecare fir de iarbă care s-ar putea afla în ea. Crucea e monedă de o valoare inestimabilă. Mire Sfânt, dacă voi avea șansa de a o poseda, mă voi îmbogăți cu monede eterne, chiar să devin cea mai bogată din Paradis, pentru că moneda care circulă în cer provine din crucea suferită pe pământ. Crucea, nu numai că mă face să mă cunosc pe mine însămi, dar îmi oferă și cunoașterea lui Dumnezeu. Crucea gravează în mine toate virtuțile. Crucea reprezintă nobila catedră a Înțelepciunii necreate, care mă învață doctrinele cele mai înalte, pătrunzătoare și sublime; încât doar crucea îmi va dezvălui misterele cele mai secrete, lucrurile cele mai ascunse, perfecțiunea perfecțiunii ascunsă celor mai învățați și înțelepți ai lumii.
Crucea este acea apă binefăcătoare care nu numai că mă purifică, dar îmi hrănește virtuțile mele, mi le face să crească, și atunci mă lasă când mă reconduce în Viața Veșnică. Crucea este roua cerească, aceea care conservă și înfrumusețează în mine crinul frumos al purității; crucea este alimentul speranței; crucea este flacăra credinței care acționează; crucea este acel lemn solid care păstrează și menține mereu focul aprins al carității; crucea este acel lemn uscat care face să dispară și pune pe fugă toate fumurile mândriei și ale gloriei deșarte și produce în suflet umila violetă a smereniei; crucea este arma cea mai puternică care mânie demonii și mă apără de toateghearele lor. Astfel că, sufletul care deține crucea, este de invidiat și de admirat chiar și de îngeri și de sfinți; [crucea este motiv] de turbare și de furie pentru demoni.
Crucea este Paradisul meu pe pământ, astfel că, dacă Paradisul de acolo, al celor fericiți, reprezintă bucuriile, Paradisul de aici este reprezentat de pătimiri. Crucea este lanțul din aur pur care mă leagă de Tine, supremul meu Bine, și formează uniunea cea mai intimă care poate exista, ca să facă să dispară ființa mea, și să mă transforme în Tine, [pentu că ești] ființa mea iubită, într-atât de mult încât să mă simt pierdută în Tine și să trăiesc chiar din propria Ta viață”.
După ce am spus acestea (nu știu dacă sunt absurdități) amabilul meu Isus, ascultându-mă, a fost foarte încântat și, purtat de un entuziasm de iubire, m-a sărutat cu totul și mi-a spus: „Bine, bine, iubita Mea, ai spus bine! Iubirea Mea este foc, dar nu ca focul pământesc, care pătrunde peste tot și face să devină totul steril și reduce totul la cenușă. Focul Meu este fertil și sterilizează doar ce nu este virtute, dar dă viață la tot restul și face să încolțească flori frumoase, producând cele mai delicioase roade și face ca sufletul să devină cea mai fermecătoare grădină cerească. Crucea este foarte puternică și i-am dat foarte multe haruri, ca să devină mai eficace decât sacramentele, de aceea, primind sacramentul Trupului meu, sunt necesare dispozițiile și libera colaborare a sufletului pentru a primi harurile Mele, care pot de multe ori să lipsească, dar crucea are virtutea de a dispune sufletul pentru har”.
În această dimineață, a venit Isus și, purtându-mă cu duhul, mi-a arătat străzi pline cu trupuri umane. Ce măcel nemilos! Îți făcea oroare, doar să te gândești! Apoi mi-a arătat că se întâmpla ceva în aer, mulți mureau pe neașteptate, și aceasta am văzut-o încă din luna martie. Am început ca de obicei, să-L rog să se calmeze și să-Și salveze propriile imagini, de suplicii foarte groaznice, de războaie foarte sângeroase, și din moment ce avea coroana de spini, i-am luat-o pentru a mi-o pune, pentru a-L calma și mai mult; dar spre marea mea amărăciune, am văzut că aproape toți spinii rămâneau rupți în Preasfântul Său cap, astfel că mie îmi rămânea foarte puțin să sufăr.
Isus s-a arătat sever, aproape fără să-mi acorde atenție; m-a purtat din nou în pat și din moment ce mă aflam cu brațele pe cruce, suferind durerile răstignirii pe care El însuși mi le-a împărtășit mai înainte, mi-a luat brațele și mi le-a unit, legându-le cu un șnur de aur. Nebăgând în seamă ce ar putea să însemne aceasta și pentru a înlătura aerul acela sever pe care îl avea, i-am spus: „Preadulcea mea iubire, îți ofer aceste mișcări ale corpului pe care chiar Tu mi le-ai făcut și toate celelalte pe care le pot face eu pentru singurul scop de a-Ți plăcea Ție și de a Te glorifica. Ah, da, aș dori chiar și ca mișcările pleoapelor ochilor mei, ale buzelor mele și ale ființei mele întregi, să fie făcute cu scopul de a-Ți plăcea doar Ție. Fă, o bune Isuse, ca toate oasele mele, toți nervii mei să răsune între ele, și cu voci clare să-Ți ateste iubirea mea”.
Și El mi-a spus:„Tot ce se face cu unicul scop de a-Mi plăcea Mie, strălucește în fața Mea într-o asemenea manieră încât să-Mi atragă privirile Mele divine și Îmi plac atât de mult acele acțiuni, chiar dacă ar fi doar o mișcare a genelor, încât le dau valoare ca și cum ar fi fost făcute de Mine. În schimb celelalte acțiuni, în sine bune și chiar mari, făcute nu doar pentru Mine, sunt ca acel aur înnoroiat și plin de rugină, care nu strălucește și Eu nici măcar nu Mă obosesc să-l privesc”.
Și eu:„Ah, Doamne, cât este de ușor ca praful să murdărească acțiunile noastre!”
Și El: „De praf nu trebuie să te îngrijești că se scutură, dar de ceea ce trebuie să te îngrijești este intenția”.
Deci, în timp ce spunea acestea, Isus se ocupa să-mi lege brațele. Eu i-am spus: „Ah, Doamne, ce faci?” Și El: „Fac aceasta, pentru că tu, stând în acea poziție a răstignirii, Mă calmezi, iar Eu, din moment ce vreau să pedepsesc oamenii, ți le leg”.Și spunând acestea, a dispărut.
În această dimineață a venit adorabilul meu Isus și m-a purtat cu duhul în mijlocul oamenilor, iar Isus părea că ar privi creaturile cu ochi milostivi și pedepsele apăreau ca infinitele Sale milostiviri, ieșite din adâncul Inimii Sale preaiubitoare. Deci, adresându-mi-se, mi-a spus:
„Fiica Mea, omul este o reproducere a Ființei Divine și din moment ce hrana Noastră este o Iubire mereu reciprocă, conformă și constantă între cele Trei Persoane Divine, prin urmare, [omul] fiind ieșit din mâinile Noastre și din Iubirea pură, dezinteresată, este ca o particulă din hrana Noastră. Acum, această particulă a devenit amară pentru Noi; și nu doar atât, dar majoritatea [oamenilor], îndepărtându-se de Noi, au devenit pășuni ale flăcărilor infernale alimentate de ura implacabilă a demonilor, care sunt principalii dușmani ai Noștri și ai lor”. Iată, acesta este motivul principal al neplăcerii Noastre, adică pierderea sufletelor, pentru că sunt ale Noastre, ele Ne aparțin. Așadar, motivul care Mă împinge să-i pedepsesc este Iubirea infinită pe care o am față de ei și pentru a le mântui sufletele”.
Iar eu: „Ah! Doamne, îmi pare că de această dată nu ai alte cuvinte de spus decât de pedepse. Puterea Ta are atâtea alte căi pentru a salva aceste suflete. Și apoi, dacă aș fi sigură, că toată durerea ar cădea asupra lor și Tu rămâi liber, fără să suferi în ei, m-aș mulțumi, dar văd că suferi mult din cauza acelor pedepse pe care Le-ai trimis; ce va fi dacă continui să trimiți alte pedepse?”
Și Isus: „Cu toate suferințele, Iubirea Mă împinge să trimit calamități și mai grele și aceasta pentru că nu există mijloc mai puternic pentru a face ca omul să intre în sinea lui și să-l fac să știe ce înseamnă ființa lui, decât arătându-i sinea distrusă. Se pare că celelalte mijloace îi fac și mai aroganți, de aceea, conformează-te dreptății Mele. Văd bine că iubirea ta față de Mine te stimulează foarte mult să nu te conformezi Mie, pentru că nu te lasă inima să Mă vezi suferind; dar chiar și Mama Mea M-a iubit mult mai mult decât toate creaturile, că nimeni nu o poate egala, și totuși, pentru a salva aceste suflete, s-a conformat dreptății și s-a mulțumit să Mă vadă suferind foarte mult. Dacă Mama Mea a făcut asta, nu ai putea să o faci și tu?”
În timp ce Isus vorbea, îmi simțeam voința atrasă nespus de mult de a Lui, că aproape nu puteam să mai rezist să nu mă conformez Dreptății Lui. Nu știam ce să spun, mă simțeam foarte convinsă, dar încă nu mi-am manifestat voința. Isus a dispărut, iar eu am rămas în această îndoială, dacă trebuie sau nu să mă conformez.
Isus continuasă se arate îndurerat. În momentul când a sosit, s-a aruncat în brațele mele, complet epuizat de forțe, voind consolare. Mi-a împărtășit puțin din suferințele Sale și mi-a spus:
„Fiica Mea, calea crucii este o cale presărată cu stele pe care se merge conform ei; acele stele se transformă în sori foarte luminoși. Ce fericire va fi pentru suflet, pentru toată veșnicia, să fie înconjurat de acești sori? Apoi, premiul cel mare pe care îl dau crucii este atât de mare încât nu există măsură, nici în lărgime, nici în lungime; este aproape de neconceput pentru mintea umană și aceasta, pentru că suportând crucile, nu poate fi nimic uman, ci totul este divin”.
