În această dimineață, adorabilul Isus m-a purtat cu duhul și mi-a arătat numeroasele rele care se comit împotriva carității față de aproapele. Câtă durere Îi provocau răbdătorului Isus. Părea că le primea El însuși; prin urmare, total îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, cine face rău aproapelui își face singur rău; ucigându-l pe aproapele, își ucide sufletul propriu și, din moment ce caritatea predispune sufletul la toate virtuțile, tot astfel sufletul, neavând caritate, este predispus să comită tot felul de rele viciate”.

            După aceasta, ne-am retras și, deoarece de câteva zile sufeream din cauza unei dureri intense la coaste, mă simțeam epuizată. Binecuvântatul Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Iubita Mea, ai vrea să vii, nu-i așa?” Și eu: „Dacă Cerul ar vrea Domnul meu, ca această durere să fie cauza de a veni la Tine, cât de recunoscătoare i-aș fi, cât de drag mi-ar fi și ar fi unul dintre cei mai de încredere prieteni ai mei. Dar cred că vrei să mă ispitești ca și celelalte dăți și stimulându-mă cu invitațiile Tale, voi rămâne apoi dezamăgită și în acest fel îmi faci[1] mai crud și mai îngrozitor martiriul meu. Dar te rog, ai milă de mine și nu mă mai lăsa mult pe pământ; absoarbe în Tine acest mizerabil vierme, pentru că am dreptate și pentru că din Tine însuți am ieșit”.

            Binevoitorul Isus, emoționându-se complet și ascultându-mă, mi-a zis: „Sărmană fiică, nu te teme, fiindcă este sigur că pentru tine va veni ziua în care vei rămâne absorbită în Mine. Să știi că dezlănțuirile tale neîncetate de a veni la Mine, mai ales în urma invitațiilor Mele, îți sunt de mare folos și te determină să trăiești în acea atmosferă, plutind cu bucurie, fără umbra niciunei greutăți pământești; cu atât mai mult cu cât tu ești ca acele flori care nu au nici măcar rădăcina în pământ și, trăind așa suspendată în aer, vii să recreezi Cerul și pământul.¹ Iar tu, privind Cerul, doar din acesta te recreezi și te hrănești: din tot ce este ceresc și, privind pământul, ți-e milă și îl ajuți atât cât îți este cu putință; dar când găsești parfumul Cerului, simți imediat duhoarea care se emană de pe pământ și o detești. Aș putea să te așez într-o conjunctură mai dragă Mie și Cerului și mai utilă pentru tine și pentru lume?”

Și eu: „Dar totuși, o, Domnul meu, ar trebui să ai milă de mine și să nu-mi lungești șederea aici, pentru multele motive pe care le am, mai ales pentru vremurile triste care se pregătesc; cine va avea inima de a vedea masacrul atât de sângeros? Și apoi, lipsa Ta continuă mă costă mai mult decât moartea”.

            În timp ce spuneam acestea, am văzut o mulțime de îngeri în jurul Domnului nostru, care ziceau: „Doamne Dumnezeul nostru, mulțumește-o, n-o mai lăsa să Te stânjenească; noi o așteptăm cu nerăbdare. Impresionați de glasul ei, am venit aici pentru a o asculta și suntem nerăbdători să o ducem cu noi. Și tu, o, aleas-o, vino să ne bucuri în șederea noastră cerească”.

            Binecuvântatul Isus, emoționat, părea că vrea să fie binevoitor, a dispărut de la mine și, regăsindu-mă în mine îmi simțeam durerea foarte sporită, încât aveam continuu spasme, dar nu îmi înțelegeam mulțumirea.

[1] Luisa spune: „a formare”.

1. Isaia 65,17: Căci, iată, eu creez ceruri noi şi un pământ nou: nu vor mai fi amintite cele dinainte şi nici nu se vor mai sui la inimă.
   Isaia 66,22-23: Căci cum cerurile noi şi pământul nou pe care eu le fac stau înaintea mea, aşa vor sta descendenţa voastră şi numele vostru. Şi de la lună nouă până la lună nouă, de la sabát până la sabát, orice făptură va veni să se prosterneze înaintea mea, spune Domnul. ↩︎

Evrei 12,25-29: Vedeţi să nu-l respingeţi pe cel care vorbeşte, căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins când vorbea pe pământ, cu atât mai mult noi, dacă ne îndepărtăm de [cel care ne vorbeşte] din ceruri, al cărui glas a zguduit odinioară pământul, iar acum ne-a promis: „Încă o dată voi mai zgudui nu numai pământul, ci şi cerul”. Acest „încă o dată” înseamnă schimbarea celor zguduite, întrucât sunt create, ca să rămână cele nezguduite. De aceea, noi care am primit împărăţia nezdruncinată avem harul prin care aducem cult într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu evlavie şi teamă, fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor.

2 Petru 3,12-13: Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi! Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea.

Apocalips 21,1-2: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalímul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.