Cerul

V4.103 Febra iubirii nu a atins încă în Luisa intensitatea care este necesară pentru ca trupul ei să fie complet descompus și să o ducă în Cer (25 ianuarie 1902)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce m-am frământat foarte mult, a venit adorabilul meu Isus și de îndată ce L-am văzut, i-am spus: „Iubitul meu Bine, nu mai suport, ia-mă odată pentru totdeauna cu Tine în Cer, sau rămâi mereu cu mine pe acest pământ”.

            Și El: „Lasă-mă să constat puțin unde a ajuns febra iubirii tale, care la fel ca febra naturală când atinge un grad înalt, are virtutea de a consuma trupul și de a-l face să moară, la fel și febra iubirii, dacă atinge un grad atât de înalt, are virtutea de a descompune trupul și de a face ca sufletul să-și ia zborul de-a dreptul spre Cer”.

            Și în timp ce spunea acest lucru, mi-a luat inima în mâinile Sale, ca și când ar fi vrut s-o cerceteze, și a continuat să-mi spună: „Fiica Mea, puterea febrei iubirii nu a atins punctul [dorit]; este nevoie de încă puțin”.

            Apoi a avut intenția de a turna[1], dar eu nu i-am spus nimic și El, aproape reproșându-mi cu dulceață, a adăugat: „Nu îți cunoști datoria, că primul lucru pe care ar trebui să-l faci când Mă vezi, este să vezi dacă există în Mine ceva care Mă chinuie și Mă amărăște și să Mă rogi să-l revărs peste tine. Aceasta este iubirea adevărată, să suferi durerile persoanei iubite, pentru a putea vedea mulțumită persoana iubită”.

            Eu, rușinându-mă de asta, am spus: „Doamne, toarnă”, iar El a turnat și a dispărut.

[1] Adică, amărăciunile sale în ea”.

„Nu îți cunoști datoria, că primul lucru pe care ar trebui să-l faci când Mă vezi, este să vezi dacă există în Mine ceva care Mă chinuie și Mă amărăște și să Mă rogi să-l revărs peste tine. Aceasta este iubirea adevărată, să suferi durerile persoanei iubite, pentru a putea vedea mulțumită persoana iubită”.

Isus către servitoarea lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta

V4.90 Oferta completă de sine a Luisei pe care o face în numele tuturor. Și noi o putem face, printr-o intenție sfântă (3 Octombrie 1901)

vointadivina3Un comentariu

            După ce am primit Împărtășania, mă gândeam cum să-i ofer ceva mai special lui Isus, cum să-i demonstrez iubirea mea și să-i fac o mai mare bucurie; așadar, i-am spus: „Preaiubitul meu Isus, îți ofer inima mea, spre satisfacția și spre lauda Ta eternă și mă ofer cu totul Ție, chiar și în cele mai mici particule ale trupului meu, care să fie atât de multe ziduri pentru a le așeza în fața Ta, împiedicând orice ofensă care Ți se aduce. Și le accept pe toate asupra mea, dacă e posibil și pe placul Tău, până în ziua Judecății. Și pentru că vreau ca oferta mea să fie completă și să Te mulțumească pentru toți, intenționez ca toate acele dureri pe care le voi suporta, primind asupra mea ofensele făcute Ție[1], să Te răsplătească pentru toată acea glorie pe care sfinții din Cer ar fi trebuit să Ți-o dea când stăteau pe pământ; aceea pe care trebuia să Ți-o dea sufletele din Purgator și acea glorie pe care Ți-o datorează toți oamenii din trecut, prezent și viitor; Ți le ofer pentru toată lumea în general și pentru fiecare în special”.

            De îndată ce am terminat de spus, binecuvântatul Isus, complet emoționat pentru această ofertă, mi-a spus: „Iubita Mea, nici tu nu poți înțelege marea mulțumire pe care Mi-ai dat-o oferindu-te în acest fel; Mi-ai alinat toate rănile Mele și Mi-ai dat o satisfacție pentru toate ofensele trecute, prezente și viitoare și Eu voi ține cont pentru toată eternitatea, de cea mai prețioasă bijuterie, care Mă va glorifica veșnic. De fiecare dată când o voi privi, îți voi oferi o nouă și o mai mare glorie veșnică.

Fiica Mea, nu poate exista un obstacol mai mare care să împiedice uniunea dintre Mine și creaturi și care se opune Harului Meu, decât propria voință. Tu, oferindu-Mi inima ta spre satisfacția Mea, te-ai golit de tine însăți și golindu-te, Eu Mă voi revărsa cu totul în tine și din inima ta Îmi va ajunge o laudă readucând aceleași mulțumiri ale laudei Inimii Mele, oferită continuu Tatălui Meu pentru a satisface slava pe care nu i-o oferă lumea”.

            În timp ce spunea aceasta, vedeam că prin intermediul ofertei mele ieșeau din toate părțile [trupului] meu, atât de multe fluxuri care se revărsau peste binecuvântatul Isus și care apoi, cu un impuls și mai abundent, le-a revărsat asupra întregii Curți cerești, asupra Purgatoriului și asupra tuturor oamenilor. O, bunătate a lui Isus al meu, care accepți o astfel de ofertă sărmană, pe care ai răsplătit-o cu atât de mult har! O, minune a intențiilor sfinte și evlavioase, dacă în toate lucrările noastre, chiar și în cele banale, le-am folosi, câte înțelegeri vom face! Câte proprietăți veșnice vom dobândi! Nu am da Domnului mai multă glorie?

[1] Luisa spune: „supărările voastre”.

Matei 22,36-38: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”. El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă.

Romani 12,1-2: Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!

4.89 Pământul ar fi trebuit să fie unul și același cu Cerul, în ceea ce privește iubirea, lauda și mulțumirea Domnului. Luisa le dăruiește în numele întregului pământ, dar singura ei dorință este să se ascundă și să dispară în Dumnezeu (2 octombrie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

         În această dimineață adorabilul meu Isus a venit și m-a purtat cu duhul în mijlocul oamenilor. Cine poate spune relele, ororile care se vedeau? Așadar, foarte îndurerat mi-a spus: „Fiica Mea, ce duhoare transmite pământul în timp ce ar fi trebui să fie una cu Cerul! Și întrucât în Cer nu se face altceva decât a Mă iubi, lăuda și a-Mi mulțumi, ecoul Cerului trebuia să absoarbă pământul încât să formeze unul singur, dar pământul a devenit insuportabil; așadar, vino tu și unește-te cu Cerul și în numele tuturor vino și oferă-Mi satisfacție pentru ei”.

            Într-o clipă m-am trezit în mijlocul îngerilor și sfinților. Nu știu cum să spun, dar am simțit o insuflare a ceea ce cântau și spuneau îngerii și sfinții; și eu, ca și ei, mi-am îndeplinit misiunea în numele întregului pământ. După aceea, dulcele meu Isus, foarte mulțumit, s-a adresat tuturor spunând: „Iată o voce îngerească de pe pământ, cât de mulțumit Mă simt!”

            Și în timp ce spunea aceasta, parcă pentru a mă răsplăti, m-a luat în brațele Sale, m-a tot sărutat, arătându-mă întregii curți Cerești ca pe un obiectiv al celor mai dragi complăceri ale Sale.

            Văzând aceasta, îngerii au spus: „Doamne, Vă rugăm: arătați oamenilor ceea ce ați lucrat în acest suflet, cu un semn prodigios al atotputerniciei Voastre, pentru slava Voastră și pentru binele sufletelor. Nu mai țineți ascunse comorile revărsate în ea, ca văzând și atingând ei înșiși atotputernicia Voastră într-o altă creatură, să poată fi căință pentru cei răi și de o mai mare încurajare pentru cei care vor să fie buni”.

            Auzind aceasta, m-am simțit cuprinsă de teamă și anihilându-mă complet, mă vedeam ca un peștișor mic și m-am aruncat în Inima lui Isus spunând: „Doamne, nu vreau altceva decât pe Tine și să fiu ascunsă în Tine; Ți-am cerut întotdeauna acest lucru și Te rog să mi-l confirmi”.

            Și spunând aceasta, m-am închis în interiorul lui Isus, de parcă înotam în vastele mări din interiorul lui Dumnezeu. Și Isus le-a spus tuturor: „Nu ați auzit-o? Nu vrea altceva decât pe Mine și să fie ascunsă în Mine[1] și aceasta îi este cea mai mare mulțumire; iar Eu, văzând o intenție atât de pură, Mă simt mai atras spre ea. Și văzând nemulțumirea ei dacă aș arăta oamenilor cu un semn prodigios lucrarea Mea, pentru a nu o întrista, nu le acord [oamenilor] ceea ce mi-ați cerut [voi îngeri și sfinți]”.

            Părea că îngerii insistau, dar nu am mai ascultat pe nimeni, nu făceam altceva decât să înot în Dumnezeu, ca să înțeleg interiorul Divin; dar ce! Păream a fi un copilaș care vrea să strângă în mâna lui mică un obiect de dimensiuni incomensurabile, pe care în timp ce îl ia, îi scapă și abia reușește să-l atingă, așa că nu se poate spune nici cât cântărește, nici cât de lat era acel obiect, sau, cum ar fi un alt copil care necunoscând în întregime profunzimea studiilor, spune cu anxietate că ar trebui să învețe totul într-un timp scurt, iar el abia reușește să învețe primele litere ale alfabetului.

Tot așa creatura nu poate spune altceva: „L-am atins, este frumos, este mare, nu există niciun bine pe care să nu-l dețină”; dar cât este de frumos? Câtă măreție conține? Câte bunuri deține? Nu știu să o spun, dar, se pot spune despre Dumnezeu doar primele litere ale alfabetului, lăsând în urmă întreaga profunzime a studiilor. Așadar, frații mei cei mai dragi, îngerii și sfinții, chiar și în Cer, ca și creaturile, nu au capacitatea de a-L înțelege în totalitate pe Creatorul lor; sunt ca atât de multe recipiente pline de Dumnezeu, încât dorind să se umple mai mult, se revarsă.

            Cred că spun multe absurdități, de aceea pun punct.

[1] „Căci, voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Coloseni 3,3).

Efeseni 3,14-19: Din această cauză, îmi plec genunchii înaintea Tatălui, de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ, ca să vă dea puterea, după bogăţia gloriei sale, de a fi întăriţi prin Duhul lui în omul lăuntric, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să fiţi în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea infinită a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu.

V4.80 Iubirea binecuvântaților din Cer și a călătorilor de pe pământ pentru Isus; aceștia pot să o exercite și să o facă să crească (6 august 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, adorabilul meu Isus s-a arătat foarte suferind și ofensat încât era de plâns; L-am strâns la piept și i-am spus: „Dulcele meu Bine, cât de amabil și dorit ești! Cum de nu Te iubesc oamenii, ba chiar, Te ofensează. Iubindu-Te, totul se găsește și cine Te iubește, conține toate bunurile, dar neiubindu-Te orice bine este departe de noi; totuși cine este cel care Te iubește? Dar oh, comoara mea dragă, lasă deoparte ofensele oamenilor și pentru moment să ne manifestăm iubirea unul față de celălalt”.

            Atunci Isus a chemat întreaga curte cerească să fie spectatoarea iubirii noastre și a spus:„Iubirea întregului Cer nu M-ar răsplăti și mulțumi, dacă nu ar fi fost și a ta unită [cu a lor], mai mult de atât, acea iubire este proprietatea Mea pe care nimeni nu Mi-o poate lua, dar iubirea călătorilor [a sufletelor] este ca o proprietate pe care aș vrea să o dobândesc; și din moment ce Harul meu face parte din Mine, Ființa Mea intrând în inimi și fiind foarte activă, călătorii pot să facă un angajament de iubire, iar acest angajament mărește proprietatea iubirii Mele; iar Eu simt un astfel de gust și plăcere, încât, dacă Mi-ar lipsi, aș fi plin de amărăciune. Iată, că fără iubirea ta, iubirea întregului Cer nu M-ar mulțumi pe deplin, iar tu să știi să te angajezi bine în iubirea Mea, pentru că, iubindu-Mă în toate, Mă vei face fericit și mulțumit”.

            Cine poate spune cât de uimită am rămas să aud aceasta și câte lucruri înțelegeam despre această iubire? Dar limba mea începe să se bâlbâie, de aceea pun punct.

V4.8 Caritatea față de aproapele predispune la toate virtuțile; lipsa ei, la toate viciile. La ce folosesc dorințele Luisei de a-și încheia viața pământească pentru a ajunge în Cer (18 septembrie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            În această dimineață, adorabilul Isus m-a purtat cu duhul și mi-a arătat numeroasele rele care se comit împotriva carității față de aproapele. Câtă durere Îi provocau răbdătorului Isus. Părea că le primea El însuși; prin urmare, total îndurerat, mi-a spus: „Fiica Mea, cine face rău aproapelui își face singur rău; ucigându-l pe aproapele, își ucide sufletul propriu și, din moment ce caritatea predispune sufletul la toate virtuțile, tot astfel sufletul, neavând caritate, este predispus să comită tot felul de rele viciate”.

            După aceasta, ne-am retras și, deoarece de câteva zile sufeream din cauza unei dureri intense la coaste, mă simțeam epuizată. Binecuvântatul Isus, compătimindu-mă, mi-a spus: „Iubita Mea, ai vrea să vii, nu-i așa?” Și eu: „Dacă Cerul ar vrea Domnul meu, ca această durere să fie cauza de a veni la Tine, cât de recunoscătoare i-aș fi, cât de drag mi-ar fi și ar fi unul dintre cei mai de încredere prieteni ai mei. Dar cred că vrei să mă ispitești ca și celelalte dăți și stimulându-mă cu invitațiile Tale, voi rămâne apoi dezamăgită și în acest fel îmi faci[1] mai crud și mai îngrozitor martiriul meu. Dar te rog, ai milă de mine și nu mă mai lăsa mult pe pământ; absoarbe în Tine acest mizerabil vierme, pentru că am dreptate și pentru că din Tine însuți am ieșit”.

            Binevoitorul Isus, emoționându-se complet și ascultându-mă, mi-a zis: „Sărmană fiică, nu te teme, fiindcă este sigur că pentru tine va veni ziua în care vei rămâne absorbită în Mine. Să știi că dezlănțuirile tale neîncetate de a veni la Mine, mai ales în urma invitațiilor Mele, îți sunt de mare folos și te determină să trăiești în acea atmosferă, plutind cu bucurie, fără umbra niciunei greutăți pământești; cu atât mai mult cu cât tu ești ca acele flori care nu au nici măcar rădăcina în pământ și, trăind așa suspendată în aer, vii să recreezi Cerul și pământul.1 Iar tu, privind Cerul, doar din acesta te recreezi și te hrănești: din tot ce este ceresc și, privind pământul, ți-e milă și îl ajuți atât cât îți este cu putință; dar când găsești parfumul Cerului, simți imediat duhoarea care se emană de pe pământ și o detești. Aș putea să te așez într-o conjunctură mai dragă Mie și Cerului și mai utilă pentru tine și pentru lume?”

Și eu: „Dar totuși, o, Domnul meu, ar trebui să ai milă de mine și să nu-mi lungești șederea aici, pentru multele motive pe care le am, mai ales pentru vremurile triste care se pregătesc; cine va avea inima de a vedea masacrul atât de sângeros? Și apoi, lipsa Ta continuă mă costă mai mult decât moartea”.

            În timp ce spuneam acestea, am văzut o mulțime de îngeri în jurul Domnului nostru, care ziceau: „Doamne Dumnezeul nostru, mulțumește-o, n-o mai lăsa să Te stânjenească; noi o așteptăm cu nerăbdare. Impresionați de glasul ei, am venit aici pentru a o asculta și suntem nerăbdători să o ducem cu noi. Și tu, o, aleas-o, vino să ne bucuri în șederea noastră cerească”.

            Binecuvântatul Isus, emoționat, părea că vrea să fie binevoitor, a dispărut de la mine și, regăsindu-mă în mine îmi simțeam durerea foarte sporită, încât aveam continuu spasme, dar nu îmi înțelegeam mulțumirea.

[1] Luisa spune: „a formare”.

  1. Isaia 65,17: Căci, iată, eu creez ceruri noi şi un pământ nou: nu vor mai fi amintite cele dinainte şi nici nu se vor mai sui la inimă.
    Isaia 66,22-23: Căci cum cerurile noi şi pământul nou pe care eu le fac stau înaintea mea, aşa vor sta descendenţa voastră şi numele vostru. Şi de la lună nouă până la lună nouă, de la sabát până la sabát, orice făptură va veni să se prosterneze înaintea mea, spune Domnul. ↩︎

Evrei 12,25-29: Vedeţi să nu-l respingeţi pe cel care vorbeşte, căci dacă n-au scăpat cei care l-au respins când vorbea pe pământ, cu atât mai mult noi, dacă ne îndepărtăm de [cel care ne vorbeşte] din ceruri, al cărui glas a zguduit odinioară pământul, iar acum ne-a promis: „Încă o dată voi mai zgudui nu numai pământul, ci şi cerul”. Acest „încă o dată” înseamnă schimbarea celor zguduite, întrucât sunt create, ca să rămână cele nezguduite. De aceea, noi care am primit împărăţia nezdruncinată avem harul prin care aducem cult într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu evlavie şi teamă, fiindcă Dumnezeul nostru este foc mistuitor.

2 Petru 3,12-13: Deci, dacă toate acestea se vor distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare, arzând, se vor topi! Dar noi aşteptăm, după promisiunea lui, ceruri noi şi un pământ nou în care va locui dreptatea.

Apocalips 21,1-2: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalímul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei.

V3.28 Cunoașterea de sine (adevărul) și iubirea pentru umilința voluntară (umilința) (12 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus a venit într-o stare deplorabilă. Avea mâinile strâns legate și fața acoperită de scuipat; mai multe persoane îl pălmuiau în mod groaznic și El stătea liniștit, calm, fără a face vreo mișcare sau să se plângă, nici măcar o clipire a pleoapelor, pentru a se înțelege că El voia să sufere acele ultragii și aceasta nu numai la exterior, dar chiar și în interior. Ce vedere impresionantă, capabilă să frângă inimile cele mai dure! Câte lucruri spunea acel Chip cu acele scuipături prelinse pe El și murdar de noroi! Mă simțeam îngrozită, tremuram, mă vedeam cu totul mândră în fața lui Isus.

            În timp ce El era cu această înfățișare, mi-a spus: „Fiica Mea, doar cei mici, plini cu rațiune divină se lasă dirijați așa cum se dorește, nu cei mici cu rațiune umană. Numai Eu pot să spun că sunt umil, pentru că în om, ceea ce se numește umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine și cine nu se cunoaște pe sine însuși, deja pășește în falsitate”.

            Pentru câteva minute Isus a tăcut și eu am rămas să-L contemplu. În timp ce făceam aceasta, am văzut o mână care aducea o lumină, care căutând în interiorul meu, în cele mai intime ascunzători, voia să vadă dacă există în mine cunoașterea de mine însămi și iubirea pentru umilințe, confuzii și insulte. Acea lumină a găsit un gol în interiorul meu pe care chiar și eu îl vedeam, care trebuia umplut de umilințe și confuzii[1], după exemplul binecuvântatului Isus. Oh, câte lucruri mă făcea să înțeleg acea lumină și acel Chip Sfânt care era în fața mea!

            Mi-am spus în sine: „Un Dumnezeu, care de dragul meu e umilit și confuz și eu, păcătoasa, fără aceste trăsături! Un Dumnezeu stabil, ferm în a suporta foarte multe nedreptăți, nu se mișcă deloc pentru a scutura acele scuipături dezgustătoare. Ah, văd interiorul Său [oferit] lui Dumnezeu [Tatăl] și exteriorul [Trupul este oferit] oamenilor, și totuși, dacă vrea, poate să se elibereze, pentru că nu sunt lanțurile care îl leagă, ci Voința Sa stabilă, care cu orice preț vrea să salveze neamul omenesc. Și eu? Și eu? Unde sunt umilințele mele, unde este hotărârea, constanța în a face bine din iubire pentru dragul meu Isus și din iubire pentru aproapele meu? Vai, ce victime diferite suntem eu și Isus! Vai, nu ne conformăm deloc!”

            În timp ce creierul meu mic se pierdea în aceasta, adorabilul meu Isus mi-a spus: „Numai Umanitatea Mea a fost preaplină de dezonorări și umilințe, încât se revărsa. Iată de ce în fața virtuților Mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care Mă iubesc folosesc Umanitatea Mea ca pe o scară pentru a urca atingând câte un strop din virtuțile Mele.

            Spune-mi puțin, în fața umilinței Mele, unde este a ta? Doar Eu pot să Mă glorific căci posed adevărata umilință. Divinitatea Mea, unită cu Umanitatea Mea, putea face minuni la fiecare pas, cuvânt și lucrare dar, în schimb, m-am restrâns de bună voie în cercul Umanității Mele, m-am arătat cel mai sărac și ajungeam să Mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o fac într-un timp foarte scurt și chiar cu un singur cuvânt, dar de-a lungul atâtor ani, cu multe greutăți și suferințe, am vrut să fac ale Mele mizeriile omului, am vrut să practic multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie complet reînnoit, divinizat; chiar și cele mai mici lucrări, primeau o nouă splendoare și rămâneau cu amprenta lucrărilor divine, fiind exercitate de Mine care eram Dumnezeu și Om. Divinitatea Mea, ascunsă în Umanitatea Mea, a dorit să se coboare la o astfel de josnicie, să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, cu un singur act de Voință aș fi putut crea infinități de lumi…; a vrut să simtă mizeriile, slăbiciunile altuia, ca și cum ar fi fost ale Sale, să se vadă acoperit cu toate păcatele oamenilor în fața Justiției divine, pentru că trebuia să plătească tributul cu prețul unor dureri nemaiauzite și cu revărsarea întregului Său Sânge. Astfel am practicat acte continue de profundă și eroică umilință.

            Iată, oh fiică, diferența imensă dintre umilința Mea și umilința creaturilor, care în fața Mea este doar o umbră, inclusiv cea a tuturor sfinților Mei, pentru că făptura este întotdeauna o făptură și nu știe cât de mult cântărește vina așa cum o cunosc Eu; chiar dacă sunt suflete eroice pure care prin exemplul Meu s-au oferit să sufere durerile altora, dar acestea nu diferă de celelalte creaturi, nu sunt lucruri noi pentru ele, deoarece sunt formate din aceeași materie. Apoi, doar gândind că acele dureri sunt cauza unor noi avantaje și că îl slăvesc pe Dumnezeu, reprezintă o mare onoare pentru ele. Mai mult de atât, creatura este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a așezat-o și nici nu poate ieși din acele limite, în care a fost înconjurată de Dumnezeu.

            Oh, dacă ar fi în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea Mea îndumnezeită, nu avea limite, ci de bunăvoie s-a micșorat în sine și aceasta a fost o împletire a tuturor lucrărilor Mele cu umilința eroică. Aceasta a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, adică lipsa de umilință, și Eu, cu exercitarea acestei virtuți, a trebuit să atrag toate bunurile din Dreptatea divină.

            Ah, da, niciun decret de haruri nu va pleca de la tronul Meu, decât prin umilință și nicio notiță nu poate fi primită de Mine dacă nu conține semnătura umilinței. Urechile Mele, nu ascultă nicio rugăciune și nici Inima Mea nu este mișcată de compasiune, dacă nu este parfumată de mireasma umilinței. Dacă creatura nu reușește să-și distrugă acea sămânță de orgoliu, de stimă [de sine] – și aceasta se distruge ajungând să iubească să fie disprețuită, umilită și mortificată -, [dacă nu va accepta toate acestea, atunci] va simți o împletitură de spini în jurul inimii ei și un gol în inima ei, care o va deranja mereu și o va face foarte diferită de Preasfânta Mea Umanitate; iar dacă nu ajunge să iubească umilințele, cel mult va putea să se cunoască pe sine puțin, dar nu va străluci înaintea Mea îmbrăcată în haina frumoasă și atrăgătoare a umilinței”.

            Cine poate spune câte lucruri înțelegeam despre această virtute și diferența dintre a se cunoaște pe sine și umilința? Îmi părea că înțeleg distincția dintre aceste două virtuți, dar nu am cuvinte pentru a explica. Pentru a spune ceva, mă folosesc de o idee, de exemplu: un om sărac spune că este sărac manifestându-și sincer sărăcia chiar și oamenilor care nu-l cunosc și care [totuși] pot să creadă că deține ceva. Se poate spune că se cunoaște pe sine și spune adevărul și, din acest motiv, este iubit și mai mult, îi determină pe ceilalți să aibă milă de starea lui sărmană și toți îl ajută: aceasta reprezintă cunoașterea de sine. Dacă apoi acel sărac, rușinat să-și arate sărăcia, se mândrește că este bogat, în timp ce toată lumea știe că nici măcar nu are haine pentru a se acoperi și moare de foame, ce se întâmplă? Toți îl disprețuiesc, nimeni nu îl ajută și devine obiectul bătăilor de joc, al ridiculizării pentru oricine îl cunoaște și sărmanul, mergând din rău în și mai rău, ajunge să piară. Astfel este mândria înaintea lui Dumnezeu și în fața oamenilor, și iată, cine nu se cunoaște pe sine, părăsește deja adevărul și merge pe calea falsității.

            Iată diferența față de umilință, deși pare că sunt surori născute dintr-o singură naștere, iar cel care nu se cunoaște pe sine nu poate fi niciodată umil. De exemplu, un bogat care, dezbrăcându-și hainele lui nobile, se acoperă cu zdrențe mizerabile, trăiește fără să fie cunoscut, și nu spune nimănui cine este, se amestecă printre cei mai săraci, trăiește cu cei săraci de parcă ar fi la fel ca ei, se încântă de disprețuiri și încurcături și iat-o pe frumoasa soră a autocunoașterii, adică umilința. Ah, da, umilința cheamă harul, umilința rupe cele mai puternice lanțuri, reprezentând păcatul. Umilința depășește zidul despărțitor dintre suflet și Dumnezeu și i-l aduce Lui înapoi.

            Umilința este mica plantă, dar întotdeauna verde și înflorită, nefiind supusă roaderii de viermi; nici vânturile, nici grindina, nici căldura nu-i vor putea face rău și nu o vor face nici măcar să se ofilească. Umilința, deși este cea mai mică plantă, face să crească ramuri foarte înalte, care pătrund până în Cer și se împletesc în jurul Inimii Domnului nostru și numai ramurile care ies din această mică plantă au intrare liberă în acea Inimă adorabilă. Umilința este ancora păcii în furtunile cu valurile mării acestei vieți. Umilința este sarea care condimentează toate virtuțile și care păzește sufletul de corupția păcatului. Umilința este iarba care răsare pe calea străbătută de călători, care dispare în timp ce este călcată în picioare, dar imediat apare și încolțește din nou mai frumoasă decât înainte. Umilința este ca un altoi blând, care rafinează planta sălbatică. Umilința este apusul vinovăției.

            Umilința este nou-născuta harului. Umilința este ca acea lună care ne călăuzește în întunericul nopții acestei vieți. Umilința este ca acel negustor avar, care știe să-și coordoneze bine averea, nu risipește nici măcar un cent din harul care i se dă. Umilința este cheia ușii Cerului, ca nimeni să nu poată intra în el, dacă această cheie nu este păstrată și păzită bine. În fine, altfel nu voi mai termina și m-aș lungi prea mult, umilința este zâmbetul lui Dumnezeu și al întregului Cer și plânsul întregului iad.

[1] Confuzii: adică se referă la rușinea pe care Isus a luat-o asupra Sa, cauzată de păcatele oamenilor.