Aflându-mă în starea mea obișnuită, binecuvântatul meu Isus a întârziat să vină, așadar am simțit că mor din cauza durerii lipsei Sale, când, dintr-o dată a venit și mi-a spus:
„Fiica Mea, așa cum ochii sunt vederea trupului, așa mortificarea este vederea sufletului, deci mortificarea, se poate spune, că este ochiul sufletului”. Și a dispărut.
După ce am petrecut zile de lipsuri, nu numai, dar și de tulburări, în această dimineață, aflându-mă mai îngrijorată de starea mea mizerabilă, adorabilul Isus, când a venit, mi-a spus: „Tu, fiind neliniștită, mi-ai tulburat odihna Mea dulce. Ah, da, nu Mă mai lași să Mă odihnesc”.
Cine poate spune cât de mortificată am fost auzind că nu l-am lăsat pe Isus Cristos să se odihnească? Cu toate acestea, pentru câteva ore m-am liniștit, dar apoi am fost mai neliniștită decât înainte, încât, eu însămi nu știu de data aceasta unde voi sfârși.
După cele două cuvinte pe care le-a spus Isus, m-am trezit în afara mea și, privind pe bolta cerurilor, am văzut trei sori: unul părea că se așeza în orient, celălalt în occident, al treilea la jumătatea zilei. Era atât de mare splendoarea razelor pe care le răspândeau, încât se uneau între ele, formându-se unul singur. Îmi părea că văd misterul Preasfintei Treimi și pe creatură formată cu cele trei puteri, după imaginea Sa. De asemenea, înțelegeam că pentru cei care erau în acea lumină, memoria rămânea transformată în Tatăl, intelectul în Fiul, voința în Duhul Sfânt. Câte lucruri înțelegeam! Dar nu știu cum să le exprim.
Continuă aproape în același mod. În această dimineață, după ce mi-a reînnoit durerile răstignirii, [Isus] mi-a spus: „Mortificarea trebuie să fie respirația sufletului. Așa cum trupul trebuie să respire fie aerul bun, fie urât mirositor care se respiră, în acest fel rămâne infectat sau purificat, și așa cum prin respirație se știe dacă interiorul omului este sănătos sau bolnav și dacă toate părțile vitale [ale omului] sunt în concordanță, tot așa sufletul, dacă respiră aerul mortificării, totul va fi purificat în el, toate simțurile lui vor suna cu același sunet concordant, interiorul lui va răspândi o respirație balsamică, sănătoasă și fortificantă. Și dacă nu respiră aerul mortificării, totul va fi discordant în suflet, va răspândi o respirație urât mirositoare și dezgustătoare; în timp ce îmblânzește un viciu, altul se dezlănțuie. Pe scurt, viața lui nu va fi altceva decât un joc copilăresc”.
Îmi părea că vedeam mortificarea ca pe un instrument muzical, încât corzile, dacă sunt toate bune și puternice, produc un sunet armonios și plăcut. În cazul în care corzile nu sunt bune, fie trebuie să se repare, fie să se acordeze, așadar, tot timpul îl petreci pentru a repara, dar niciodată pentru a cânta; cel mult va putea cânta cu un sunet discordant și neplăcut, prin urmare, nu se va face niciodată nimic bun.
În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, L-am văzut pe adorabilul meu Isus, dar cu înfățișarea total schimbată. Îmi părea serios, cu totul reținut, pregătit să-mi reproșeze. Ce schimbare sfâșietoare! Biata mea inimă, în loc să fie alinată, o simțeam mai deprimată, mai străpunsă în prezența atât de neobișnuită a lui Isus. Cu toate acestea, simțeam mare nevoie de alinarea durerilor suferite în ultimele zile din cauza privării de El, pe care credeam că le trăiesc, dar în agonie și în continuă vehemență.
Dar binecuvântatul Isus, voind să-mi reproșeze că eu caut alinare în prezența Sa, în timp ce nu trebuia să caut altceva decât să sufăr, mi-a spus: „Așa cum varul, are virtutea de a consuma obiectele care sunt puse în el, tot așa și mortificarea are virtutea consumării tuturor imperfecțiunilor și defectelor care se găsesc în suflet, și ajunge atât de departe încât spiritualizează și trupul, se așează în jurul lui și sigilează toate virtuțile ca într-o circumferință. Atâta timp cât mortificarea nu îți mistuie bine de tot sufletul și trupul, până la a-l anula, nu voi putea sigila perfect în tine pecetluirea răstignirii Mele”.
După aceea, nu știu bine să spun cine ar fi fost, dar îmi părea că ar fi fost un înger, care mi-a străpuns mâinile și picioarele, iar Isus, cu o lance care a ieșit din inima Sa, mi-a străpuns-o pe a mea cu dureri extreme și a dispărut, lăsându-mă și mai îndurerată decât înainte. Oh, cât de bine înțelegeam nevoia de mortificare, inseparabila mea prietenă, deci în mine nu exista nici măcar umbra prieteniei cu mortificarea! Ah, Doamne, înlănțuiește-mă Tu cu această indisolubilă prietenie a acestei bune prietene, pentru că nu știu să mă arăt decât neșlefuită, iar aceea, nevăzându-se pe sine întâmpinată de mine în mod plăcut, îmi acordă respect, mă cruță mereu, temându-se că o să-i întorc complet spatele și astfel nu va realiza niciodată lucrarea ei frumoasă și maiestuoasă, pentru că, din moment ce suntem puțin îndepărtate, mâinile ei miraculoase ajung până la mine, ca să pot lucra cu mine însămi și să mă prezint Ție ca o lucrare demnă de mâinile ei sfinte [este vorba de mortificare].
Persista aceeași stare. În această dimineață, Isus m-a purtat cu duhul. După mult timp pare că L-am văzut clar, dar m-am văzut atât de rea încât nu am îndrăznit să spun niciun cuvânt. Ne-am privit, dar în tăcere. În acele priviri reciproce înțelegeam că bunul meu Isus era plin de amărăciune, dar nu am îndrăznit să spun „toarn-o în mine”. El însuși s-a apropiat de mine și a început să o toarne, iar eu, neputând să o conțin, așa cum am primit-o, am turnat-o pe pământ.
El mi-a spus: „Ce faci? Nu mai vrei să participi la amărăciunile Mele? Nu vrei să-mi mai dai alinare în durerile Mele?” Și eu: „Doamne, nu este voia mea, eu însămi nu știu ce mi s-a întâmplat; mă simt atât de plină, încât nu am unde să le conțin. Doar o minune de-a Ta îmi poate lărgi mai mult interiorul și așa voi putea primi amărăciunile Tale”.
Apoi Isus m-a pecetluit cu un mare semn al crucii și a turnat din nou. Astfel, pare că am putut să le conțin și apoi a adăugat: „Fiica Mea, mortificarea este ca focul, care atrofiază toate stările de spirit; astfel, mortificarea atrofiază toate stările rele care se află în suflet și îl inundă cu o dispoziție sfințitoare, ca să facă să germineze cele mai frumoase virtuți”.
În această dimineață tocmai l-am văzut pe adorabilul meu Isus și din moment ce ascultarea mi-a spus să mă rog pentru o persoană, când a venit Isus, i-am recomandat-o și El mi-a spus:
„Umilința nu trebuie doar acceptată, ci și iubită, trebuie mestecată mult ca pe o mâncare și, când o mâncare este amară, cu cât se mestecă mai mult, cu atât mai mult se simte amărăciunea, astfel, umilința, bine mestecată, dă naștere mortificării și acestea sunt două mijloace foarte puternice, adică umilința și mortificarea, care depășesc anumite obstacole pentru a obține acele haruri dorite. În timp ce ele par dăunătoare naturii umane, deși nu este așa, e ca acea mâncare amară, care pare mai degrabă să facă mai mult rău decât bine.
Cu cât este bătut fierul mai mult pe nicovală, cu atât scânteiază mai mult foc și rămâne purificat; tot la fel sufletul, cu cât este mai mult umilit și bătut pe nicovala mortificării, cu atât mai mult răspândește scântei de foc ceresc și rămâne purificat, dacă vrea cu adevărat să meargă pe calea binelui. Și dacă apoi devine fals, totul se întâmplă în mod contrar”.
