După ce am petrecut diferite zile de absențe [ale lui Isus], în această zi, în timp ce mă pregăteam să meditez, mintea mea a fost distrasă de altceva și, prin intermediul luminii, am înțeles că sufletul, ieșind din trup, intră în Dumnezeu și, din moment ce Dumnezeu este Iubire foarte pură, atunci intră sufletul în Dumnezeu când este un complex de iubire, pentru că Dumnezeu nu primește pe nimeni în Sine dacă nu este complet asemănător Lui, și găsindu-l, îl primește și îl face părtaș la toate darurile Sale. Deci, vom rămâne în Dumnezeu dincolo de Cer, așa cum stăm aici în propria noastră încăpere. Așadar, acestea, par că s-ar putea face chiar și pe parcursul vieții noastre, pentru a evita oboseala focului purgatorului și durerea și astfel să fim introduși imediat, fără nicio întrerupere, în Supremul nostru Bine Dumnezeu.
Deci îmi părea că hrana focului este lemnul și suntem siguri că acel lemn se mistuie în foc când se vede că nu mai produce fum. Prin urmare, începutul și sfârșitul tuturor acțiunilor noastre trebuie să reprezinte focul iubirii lui Dumnezeu; lemnul care trebuie să alimenteze acest foc este reprezentat prin: cruci și mortificări; iar fumul care se ridică din mijlocul lemnelor și al focului îl reprezintă viciile și înclinațiile, care deseori sunt pe primul loc. Deci, când totul din noi a fost consumat în foc este semn că viciile noastre stau la locul lor și nu mai simțim înclinații către nimic care să nu se refere la Dumnezeu. Se pare că în acest fel vom fi liberi, fără niciun obstacol, pentru a locui în Dumnezeul nostru și vom ajunge chiar și aici [pe pământ] să ne bucurăm anticipat de Paradis.
