ordine

V3.79 Isus îi oferă Luisei cheile și lumina Dreptății Divine, dar ea preferă imediat să nu aibă această misiune (7 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Din moment ce mă aflam suferind într-un anume fel, îmi părea că acele suferințe erau un lanț dulce care îl atrăgea pe bunul meu Isus pentru a-l determina să vină aproape continuu și îmi părea că acele dureri l-ar chema pe Isus să reverse în mine alte amărăciuni. Așadar, venind, fie mă sprijinea în brațele Sale ca să-mi dea putere, fie turna din nou [amărăciuni]. Dar din când în când îi spuneam: „Doamne, acum simt în mine o parte din durerile Tale. Te rog să mă mulțumești, așa cum ți-am spus ieri, să-mi dai cel puțin jumătate din ceea ce este necesar ca hrană pentru om”.

Iar El: „Fiica Mea, ca să te mulțumesc îți încredințez cheile dreptății și cunoașterea că este absolut necesar ca omul să fie pedepsit și cu asta vei face ce-ți place, nu ești mulțumită de asta?”

            Auzind spunându-mi acestea, m-am consolat și îmi spuneam în sinea mea: „Dacă depinde de mine, nu voi pedepsi pe nimeni”. Dar cât de dezamăgită am fost, când binecuvântatul Isus mi-a dat cheile și m-a așezat în mijlocul unei lumini și, privind prin acea lumină, vedeam toate atributele lui Dumnezeu, precum și atributul Dreptății. Oh, cât este de ordonat totul în Dumnezeu! Și dacă Dreptatea pedepsește, este [pentru că dorește] ordinea; iar dacă nu ar pedepsi, nu ar fi în ordine cu celelalte atribute. Așadar, mă vedeam un sărman vierme în mijlocul acelei lumini, căci dacă voiam să împiedic cursul dreptății, aș încălca ordinea și aș merge împotriva oamenilor înșiși, pentru că înțelegeam că însăși dreptatea este iubire pură față de ei. Prin urmare m-am trezit total confuză și rușinată. De aceea, pentru a mă debarasa [de acele chei], i-am spus Domnului nostru: „Cu această lumină cu care m-ai înconjurat înțeleg lucrurile în mod divers, iar dacă m-ai lăsa să acționez eu, aș face mai rău decât Tine; de aceea nu accept această cunoaștere și renunț la cheile Dreptății. Ceea ce accept și îmi doresc este să mă faci să sufăr și să-i cruți pe oameni; în rest, nu vreau să știu nimic”.

            Iar Isus, zâmbind la cuvintele mele, mi-a spus: „Cât de repede vrei să te descotorosești, nevrând să știi niciun motiv și dorind să Mă obligi și mai mult, vrei să ieși din asta cu două cuvinte: fă-mă să sufăr și cruță-i pe ei!”

            Și eu: „Doamne, nu că nu vreau să știu motivul, ci pentru că nu este misiunea mea, ci a Ta. Misiunea mea este aceea de a fi victimă; prin urmare Tu împlinește-Ți misiunea Ta și eu pe a mea, nu-i adevărat, dragul meu Isus?”

            Iar El, aprobând, a dispărut.

V3.72 Toată natura invită la odihnă, dar odihna adevărată este tăcerea interioară a tuturor celor, care nu îl cheamă pe Dumnezeu. Omul trebuie să se anihileze pe sine, ca Dumnezeu să-l poată reface. Condiția de a participa la sărbătoarea Cerului (20 mai 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Aflându-mă în afara mea, îmi părea că ar fi noapte și vedeam tot universul, întreaga ordine a naturii, cerul înstelat, tăcerea nopții; în concluzie, îmi părea că totul ar avea o semnificație. În timp ce vedeam aceasta, părea că îl văd pe Domnul nostru, care luând cuvântul mi-a spus în ce privește ceea ce vedeam:

„Întreaga natură invită la odihnă, dar ce este adevărata odihnă? Este odihna interioară și tăcerea a tot ce nu este Dumnezeu. Vezi, stelele sclipesc de lumină temperată, nu orbitoare ca soarele; [vezi] somnul și tăcerea întregii naturi, a oamenilor și chiar a animalelor, încât toți caută un loc, un bârlog, unde să stea în liniște și să se odihnească de oboseala vieții. Dacă acest lucru este necesar pentru trup, mai mult de atât este necesar ca sufletul să se odihnească în propriul centru, care este Dumnezeu. Dar pentru a se putea odihni în Dumnezeu, este necesară tăcerea interioară, la fel cum trupul are nevoie de tăcerea exterioară, pentru a putea adormi liniștit.

Dar ce este această tăcere interioară? Înseamnă să reduci la tăcere viciile interioare, ținându-le la locul lor, impunând tăcerea dorințelor, înclinațiilor, afecțiunilor, pe scurt, la tot ceea ce nu îl cheamă pe Dumnezeu. Deci, care este mijlocul de a realiza acest lucru? Singurul mijloc, absolut necesar este anihilarea ființei proprii și reducerea la nimic, așa cum a fost creat înainte și, și reducându-și ființa lui la nimic, să înceapă să trăiască în Dumnezeu.

            Fiica Mea, toate lucrurile au începutul din nimic. Acest mecanism al universului, în care vezi multă ordine, dacă înainte să-l creez ar fi fost plin de alte lucruri, nu aș fi putut să pun mâna Mea creativă să îl fac cu atâta măiestrie, atât de splendid și ornamentat; cel mult aș fi putut desface tot ce ar putea fi și apoi să-l refac cum mi-ar fi plăcut Mie. Dar suntem mereu în același stadiu, toate lucrările Mele au începutul din nimic, și atunci când există un amestec de alte lucruri, nu este onorabil maiestății Mele să coboare și să lucreze în suflet, dar atunci când sufletul se reduce la nimic, se înalță la Mine și își ia ființa lui în a Mea, atunci Eu lucrez ca Dumnezeul care sunt și sufletul își găsește adevărata odihnă. Iată că toate virtuțile au începutul din umilință și auto-anihilare”.

            Cine poate spune cât de mult înțelegeam despre ce mi-a spus binecuvântatul Isus? Oh, cât de fericit ar fi sufletul meu, dacă aș putea să ajung să-mi anulez biata ființă, pentru a putea primi de la Dumnezeul meu, Ființa Sa Divină! Oh, cum m-aș înnobila, cât de sfințită aș rămâne! Dar ce naivă sunt, unde[1] am creierul, dacă încă nu o fac? Ce mizerie umană, în loc să caute adevăratul ei bine și să-și ia zborul ei în înălțimi, se bucură să se târască pe pământ și să trăiască în noroi și putreziciune!

            Apoi iubitul meu Isus m-a purtat într-o grădină unde era multă lume, care se pregătea să asiste la o sărbătoare, dar puteau să asiste doar cei care primeau o uniformă, și erau puțini cei care primeau această uniformă. Am avut o mare dorință să o primesc și eu și am făcut tot posibilul până am obținut ce am vrut. Ajungând în locul unde se primea, o femeie venerabilă m-a îmbrăcat mai întâi în alb, apoi mi-a pus o panglică albastră de care atârna o medalie pecetluită cu Fața lui Isus, dar în timp ce era Fața [lui Isus] totodată era și oglindă, și privind-o se vedeau cele mai mici pete, pe care sufletul, cu ușurință putea să le îndepărteze, cu ajutorul acelei lumini care venea din interiorul acelui Chip. Părea că acea medalie ar conține o semnificație misterioasă. Apoi a luat o mantie foarte fină din aur și m-a acoperit complet. Îmi părea că, fiind astfel îmbrăcată, aș fi putut concura cu fecioarele înțelepte[2]. În timp ce se întâmplau toate acestea, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să ne întoarcem să vedem ce fac oamenii. Este suficient că ești astfel îmbrăcată; când va fi sărbătoarea, atunci te voi purta să asiști”.

            Așadar, după ce am înconjurat puțin, m-a purtat în patul meu.

[1] De la pagina 149, greșind, trece la 160.

[2] Adică, „care înțeleg, înțelepte”, fiind glorificate cu viziunea fericită.

V3.31 Toate virtuțile trebuie ordonate în suflet, fiecare în încăperea ei (27 ianuarie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continui să fiu lipsită de dulcele meu Isus. Viața mea nu mai rezistă din cauza durerilor; simt o monotonie, o plictiseală, o oboseală a vieții. Ziceam în sinea mea: „Oh, cum s-a prelungit exilul meu! Oh, ce fericire aș avea, dacă aș putea dezlega legăturile acestui trup și așa, sufletul meu ar zbura liber spre supremul meu Bine!” Un gând mi-a spus: Și dacă te duci în iad? Și eu, pentru a nu chema demonul să mă combată, m-am grăbit să spun: „Ei bine, chiar din iad voi trimite suspinele mele dulcelui meu Isus, chiar și acolo vreau să-L iubesc”.

            În timp ce aveam aceste gânduri dar și altele, încât ar fi prea lungă povestea să le redau pe toate, iubitorul Isus s-a arătat pentru scurt timp, dar cu un aspect serios și mi-a spus: „Nu a sosit încă timpul tău”.            

Apoi, cu o lumină spirituală, m-a făcut să înțeleg că totul trebuie să fie ordonat în suflet. Sufletul posedă multe încăperi mici, unde fiecare virtute își ia locul ei; se poate spune că o singură virtute conține în sine pe toate celelalte, iar sufletul, posedând doar una, ajunge să fie însoțit de toate celelalte virtuți; dar toate sunt distincte între ele, încât fiecare deține locul ei în suflet și iată că toate virtuțile își au originea din misterul Sfintei Treimi, pentru că, în timp ce este una, ele sunt trei în mod distinct și în timp ce sunt trei sunt una. Înțelegeam de asemenea, că aceste încăperi din suflet, fie sunt pline cu virtuți, fie cu viciul opus acelei virtuți și, dacă nu există nici virtute, nici viciu, ele rămân goale. Îmi părea [sufletul meu] o casă care conține multe încăperi, toate goale; sau, dintre acestea, una plină cu șerpi, alta cu noroi, alta plină cu mobilă prăfuită, alta întunecoasă. Ah, Doamne, numai Tu poți pune bietul meu suflet în ordine!