V4.20 Luisa, este cauza unei lupte acerbe între Isus care o vrea răstignită și ascultarea care se opune răstignirii și chiar o împiedică să moară (15 octombrie 1900)

         După ce am primit Împărtășania, în această dimineață i-am auzit vocea binecuvântatului Isus care spunea: Fiica Mea, în această dimineață simt mare nevoie să fiu alinat. Oh, ia-Mi puțin durerile asupra ta și lasă-Mă să Mă odihnesc în inima ta”. Și eu: „Da, Binele meu, fă-mă să simt durerile Tale și, în timp ce sufăr în locul Tău, vei avea tot confortul să Te poți alina și să ai o dulce odihnă; doar Te rog să mai întârzii puțin până când sunt singură, ca nimeni să nu mă poată vedea suferind, deoarece pare că este încă prezent Confesorul”. Și El: „Ce contează că părintele este prezent? Nu ar fi mai bine ca în loc să am una care să Mă aline, să am două [persoane], adică, tu în suferință, și cel care coopereză cu Mine, chiar cu intenția Mea?”

            În acest timp l-am văzut pe Confesor, care avea intenția să fiu răstignită, iar Domnul, imediat, fără nici cea mai mică întârziere, mi-a împărtășit durerile crucii. Deci, după ce am fost o vreme în acele suferințe, Confesorul m-a chemat la ascultare, Isus s-a retras și eu încercam să mă supun celui care îmi poruncea. Când, dulcele meu Isus a venit din nou, în acea clipă voia să mă supună pentru a doua oară durerilor răstignirii, părintele nu voia; deci, când eram de acord cu Isus, adică să sufăr, Isus venea; dar când Confesorul vedea că încep să sufăr, oprea suferința cu ascultarea și Isus se retrăgea. Sufeream o mare durere când îl vedeam retrăgându-se, dar făceam cât de mult puteam ca să ascult și, uneori, pentru că îl vedeam și pe Confesor prezent, îi lăsam pe ei să decidă, așteptând să văd cine trebuia să câștige: ascultarea sau Domnul nostru. Ah, îmi părea că văd ascultarea și pe Isus luptându-se, amândoi puternici, capabili să înfrunte o luptă.

            După ce s-au luptat bine-bine, pentru a vedea cine câștigă, a venit Regina Mamă și apropiindu-se de părinte, i-a spus: „Fiul meu, în această dimineață lasă-L să acționeze (fiindcă vrea El însuși să sufere), altfel nu veți fi cruțați nici măcar în parte de pedepse”.

            În acel moment părintele s-ar fi distras de la susținerea luptei, iar Isus m-a supus victorios din nou durerilor, dar cu atâta vehemență și spasme amare, încât eu însămi nu știu cum am rămas în viață. Când credeam că o să mor, ascultarea m-a chemat din nou și pentru puțin [timp] m-am regăsit în mine, iar binecuvântatul Isus s-a retras; dar s-a întors tot nemulțumit și voia să repete a treia oară, dar ascultarea, înarmându-se cu putere, de data aceasta a devenit câștigătoare, pierzând iubitul meu Isus. Cu toate acestea, din când în când El căuta să câștige El din nou, încât nu-mi dădea odihnă, și a trebuit să spun: „Așadar, Domnul Meu, stai puțin liniștit și lasă-mă în pace; nu vezi că ascultarea a luat armele și nu vrea să-ți cedeze? De aceea, ai răbdare și, dacă vrei să repeți a treia oară, promite-mi că mă faci să mor”. Și Isus: „Da, vino”.

            I-am spus Părintelui [de ceea ce voia Isus], dar chiar și așa, ascultarea a devenit nemiloasă, în ciuda faptului că dulcele meu Bine mă chema spunându-mi: „Luisa, vino”.

            Am spus că [Isus] mă chema, dar [ascultarea] mi-a răspuns cu un „nu” categoric. Ce ascultare frumoasă este aceasta! Din moment ce vrea să facă pe doamna în toate și, mai presus de toate vrea să profite de ceva care nu îi aparține, care este moartea. Și apoi, este un lucru frumos să expui o sărmană nefericită la pericolele morții, să o faci să atingă cu mâna refugiul fericirii eterne și apoi, pentru a arăta că știe să facă pe doamna în toate, prin forța pe care o posedă, o reține și o face să stea în temnița mizerabilă a trupului; iar dacă se întreabă de ce se întâmplă toate acestea, mai întâi nu îți răspunde, iar apoi, în limbajul ei „mut” [tăcut], îți transmite: „De ce? Pentru că sunt o Doamnă și am stăpânire peste toate”. Pare că, dacă se vrea să stea în pace cu această binecuvântată ascultare, este nevoie de o răbdare nu numai de sfânt, ci de cea a Domnului nostru, altfel creatura va fi mereu în opoziție cu ascultarea, pentru că este vorba de dorința ascultării să stăpânească voința umană.

            Așadar, văzând că nu putea să câștige nimic, binecuvântatul Domn s-a liniștit în fața ascultării și m-a lăsat în pace, a atenuat durerile pe care le-am suferit, și mi-a spus: „Preaiubita Mea, în durerile pe care le-ai suferit, am dorit să simți furia dreptății Mele, revărsând-o puțin peste tine. Dacă ai putea să vezi cu claritate momentul în care oamenii au determinat Dreptatea [să se înfurie] și cum s-a înarmat furia dreptății Mele împotriva lor, ai tremura ca o vargă și nu ai face altceva decât să Mă rogi ca durerile să cadă peste tine ca ploaia”.

            Părea că mă susține în suferințele mele și pentru a mă înveseli mi-a spus: „Eu Mă simt mai bine, dar tu?” Și eu: „Ah, Doamne, cine îți poate spune ce simt! Pare că eram zdrobită în interiorul unei mașini. Simt o epuizare de forțe atât de puternică, încât, dacă Tu nu-mi insufli forță, nu-mi pot reveni”.

            Și El: „Iubita Mea, este necesar ca măcar din când în când să simți intens durerile. Mai întâi pentru tine, pentru că oricât de bun ar fi un fier, dacă se lasă mult timp fără să fie pus pe foc, acesta, cu timpul, va rugini puțin. Apoi în ce Mă privește, dacă nu M-aș mai sprijini pe tine multă vreme, furia Mea s-ar aprinde, încât nu aș avea nicio grijă și nici nu aș folosi nicio moderație, iar dacă tu nu Mi-ai lua durerile asupra ta, cum aș putea să-mi păstrez cuvântul față de tine, pentru a scuti o parte din lume de pedepse?”

            După aceasta, a venit Confesorul să mă cheme la ascultare și așa am revenit în mine.

V4.9 Ascultarea îi impune Luisei faptul că nu trebuie să moară, prin urmare, trebuie să ceară să fie alinată în suferință. Nimeni nu va putea să-L iubească și să-L dorească pe Isus mai mult ca ea (19 septembrie 1900)

          Pe măsură ce spasmul durerii se dubla din ce în ce mai mult, mi-aș fi dorit să îl ascund și să fac în așa fel ca nimeni să nu-și dea seama și mi-aș fi dorit să păstrez secretul fără să mă deschid Confesorului despre ceea ce am spus mai sus; dar spasmul era atât de puternic, încât mi–a fost imposibil, iar Confesorul, folosindu-se de arma lui obișnuită care este ascultarea, mi-a poruncit să-i spun totul; așa că, după ce am expus fiecare lucru, mi-a spus, că pentru a asculta, trebuie să mă rog Domnului să mă elibereze, altfel aș fi păcătuit. Ce fel de ascultare mai este și aceasta; întotdeauna este ea cea care trece peste planurile mele! Prin urmare, am acceptat fără să vreau, această nouă ascultare și cu toate acestea, nu am avut în inimă rugămintea ca Domnul să mă elibereze de un prieten atât de drag, care este durerea; speram chiar să ies din exilul acestei vieți.

            Binecuvântatul Isus mă tolera și venind, mi-a spus: „Suferi mult; vrei să te eliberez?” Și eu, uitând un moment de ascultare, am spus: „Nu, Doamne, nu, nu mă elibera, vreau să vin; și apoi, Tu știi că nu știu să Te iubesc, sunt rece, nu fac lucruri mari pentru Tine; cel puțin îți ofer această suferință pentru a satisface ceea ce nu știu să fac de dragul Tău”. Și El: „Și Eu, fiica Mea, voi insufla în tine atât de multă iubire și har, încât nimeni să nu Mă poată iubi și dori ca tine; ești mulțumită?” [Și ea]: „Da, dar vreau să vin”.

            Isus a dispărut, și eu, revenind în mine, mi-am amintit de ascultarea primită și a trebuit să mă spovedesc Confesorului, care mi-a poruncit în mod categoric să nu mă duc [să mor], deoarece el nu voia și nu dorea ca Domnul să mă elibereze. Ce durere simțeam când am primit această ascultare! Îmi pare că vrea cu adevărat să atingă extremele răbdării mele.

V3.44 Prezența lui Isus ne poate scăpa [din vedere], dar putem avea întotdeauna Voința Divină în posesia noastră. Dacă nu ieșim niciodată din Ea, ne va forma fericirea pe pământ (26 februarie 1900)

După ce am petrecut multe zile de privațiuni, venea uneori ca o umbră și fugea. Simțeam o durere atât de mare încât m-au inundat lacrimile. Binecuvântatul Isus, având compasiune pentru durerea mea, a venit și mă tot privea și apoi mi-a spus: „Fiica Mea, nu te teme, că nu te părăsesc; dar atunci când nu îmi simți prezența, nu vreau să te demoralizezi, dimpotrivă, de azi înainte, când Îmi simți lipsa, vreau să-Mi iei Voința și să te bucuri în Ea, iubindu-Mă și glorificându-Mă în Voința Mea, iar această Voință a Mea să o prețuiești ca și cum ar fi propria Mea Persoană. 

Procedând astfel, Mă vei păstra în propriile tale mâini. Ce anume formează fericirea Paradisului? Cu siguranță, Divinitatea Mea. Deci, ce va forma fericirea celor dragi ai Mei pe pământ? Cu certitudine, Voința Mea. Aceasta nu îți va putea scăpa niciodată, o vei avea mereu în posesia ta și dacă tu vei rămâne în circumferința Voinței Mele, acolo vei experimenta cele mai inefabile bucurii și cele mai pure plăceri. Sufletul, care nu iese niciodată din cercul Voinței Mele, devine nobil, se îndumnezeiește iar toate lucrările lui se reflectă în centrul Soarelui Divin, așa cum razele soarelui se reflectă asupra suprafeței pământului și nici măcar una nu iese din centru, care este Dumnezeu.

Sufletul care face Voința Mea reprezintă singura regină nobilă, care se hrănește din respirația Mea, pentru că se hrănește și bea doar din Voința Mea și, hrănindu-se doar din Voința Mea toată sfântă, prin venele lui va curge un sânge foarte pur, respirația lui emană un puternic parfum care Mă recreează în totalitate, pentru că provine din propria Mea respirație. Prin urmare, nu vreau nimic altceva de la tine, decât să-ți formezi fericirea în circumferința Voinței Mele, fără s-o părăsești vreodată, nici măcar pentru un scurt moment”.

În timp ce spunea acestea, în interiorul meu simțeam neliniște și teamă, că discursul lui Isus indica faptul că dacă nu ar fi venit, eu ar fi trebuit să mă liniștesc în Voința Sa. O, Dumnezeule, ce durere mortală! Ce strângeri de inimă!

Dar Isus, întotdeauna binevoitor, a adăugat: „Cum pot să te las, dacă tu ești victimă? Atunci nu voi veni, când tu vei înceta să fii victimă, dar atâta timp cât vei fi victimă, Mă voi simți întotdeauna atras să vin”. 

Astfel, pare că am rămas liniștită; dar mă simt înconjurată de adorabila Voință a lui Dumnezeu, încât nu găsesc nicio deschidere pe unde să ies. Sper că vrea întotdeauna să mă țină în această circumferință care mă unește complet cu Dumnezeu.

V2.68 Lupta groaznică a Luisei pentru a fi ascultătoare, de a-și impune inimii, să nu întrebe și să nu-L dorească. Sufletul identificat cu Isus nu poate fi separat de El. Confesorul demonstrează că acela este cu adevărat Isus și nu diavolul. Ascultarea, o teribilă războinică, era totul pentru Isus. Rolul ei este de a da moarte pentru a oferi Viață, a se sacrifica pentru a da victoria (1 septembrie 1899)

            Venind Confesorul, m-a întrebat dacă am ascultat. După ce i-am spus cum s-a întâmplat totul, mi-a reînnoit ascultarea, și în mod absolut, nu trebuia să vorbesc cu Isus, singurul și unicul meu confort și că trebuia să-L alung dacă ar fi venit. Și iată că înțelegând că acea ascultare care mi se dădea era adevărată, am spus în sinea mea: „Fiat Voluntas Tua” chiar și în aceasta. Dar, oh, cât mă costa și ce groaznic martiriu! Simt că în inimă ar fi un cui înfipt care mi-o străpunge dintr-o parte într-alta. Și din moment ce inima este obișnuită să întrebe și să-L dorească pe Isus în mod continuu, așa cum respirația și bătaia inimii sunt continue, pare că tot astfel trebuie să fie continuă dorința și vrerea unicului meu Bine, deci, dorința de a împiedica aceasta, ar însemna că s-ar dori împiedicarea respirației și bătăii inimii altuia; cum s-ar putea trăi [astfel]? Cu toate acestea, este nevoie ca ascultarea să triumfe.

            O, Dumnezeule, ce durere, ce chin sfâșietor! Cum să împiedicăm inima să ceară chiar însăși viața ei? Cum să o înfrânez ? Voința își dădea toată silința să o înfrâneze, dar din moment ce era nevoie de o mare vigilență și în mod continuu, din când în când, se obosea și se întrista, iar inima avea scăpările ei și întreba de Isus. Voința, dându-și seama de aceasta își punea toate forțele s-o înfrâneze; dar ce! Pierdea deseori, deseori; deci îmi părea că fac acte continue de neascultare. Oh, ce contraste, ce război sângeros, ce agonii mortale suferea sărmana mea inimă! Mă aflam în asemenea strâmtorări și în asemenea suferințe, încât credeam că voi părăsi viața și cu toate astea acest lucru ar fi fost pentru mine o mângâiere dacă aș fi putut să mor, dar ceea ce era mai rău era că da, simțeam dureri de moarte dar fără să pot muri. Prin urmare, după ce am vărsat lacrimi foarte amare toată ziua și toată noaptea, aflându-mă în obișnuita mea stare, întotdeauna binevoitorul meu Isus a venit, iar eu, obligată de către ascultare, i-am spus: „Doamne, nu veni, căci ascultarea nu vrea!” Și El, compătimindu-mă și voind să mă întărească în suferințele în care mă aflam, a însemnat cu mâna Sa creatoare persoana mea, cu un mare semn al crucii, iar apoi m-a lăsat.

            Dar cine poate spune purgatoriul în care mă aflam? Și mai rău era, că nu puteam să mă îndrept spre veșnicul și unicul meu Bine. Ah, da, îmi era refuzat să întreb [de Isus] și să-L doresc pe Isus! Ah, acelor suflete binecuvântate din purgator le este permis să întrebe, să se prezinte și să se adreseze către veșnicul Bine, dar mie nu, îmi era refuzată chiar și această mângâiere, doar că lor le este interzis să intre în posesia Lui.

            Deci, nu am făcut altceva decât să plâng toată noaptea; când natura mea slăbită nu a mai putut rezista, amabilul meu Isus s-a reîntors, și când a vrut să vorbească cu mine, imediat, amintindu-mi de ascultare, care voia să domnească mai presus de orice, i-am spus: „Draga mea viață, nu pot vorbi, nu veni, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă vrei să faci înțeleasă voința Ta, du-te la ei [la ascultare și la Confesor]”. În timp ce spuneam astfel, i-am văzut pe Confesor și pe Isus.

Apropiindu-se de El, i-a spus: „Acest lucru este imposibil pentru sufletele Mele; le țin atât de cufundate în Mine, ca să formăm o singură substanță ca să nu se mai deosebească una de cealaltă! Este ca și atunci când două substanțe se unesc, una se transmite celeilalte și după, chiar dacă ai vrea să le desparți, este inutil chiar și să o gândești. Se contopesc împreună una în cealaltă. Tot astfel este imposibil ca sufletele Mele să poată fi separate de Mine”.

            Și spunând acestea a dispărut, iar eu am rămas cu și mai multă întristare decât înainte; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că mi se despică pieptul. După aceea, nu știu cum să spun, m-am aflat purtată cu duhul și uitând, nu știu cum, de ascultarea primită, am înconjurat bolta cerurilor, plângând, strigând și căutându-L pe dulcele meu Isus. Dintr-o dată, L-am văzut venind spre mine, aruncându-se în brațele mele, complet aprins și consumat [de iubire]. Imediat mi-am amintit de porunca primită și i-am spus: „Doamne, nu mă ispiti în această dimineață. Nu știi că ascultarea nu vrea?”

            Și El: Confesorul m-a trimis; de aceea am venit”.

Și eu: „Nu este adevărat! Oare ești un demon care vine să mă înșele ca să nu ascult?”

            Și Isus: „Nu sunt demon”.

            Și eu: „Dacă nu ești demon, să ne facem reciproc semnul crucii”.

            Și astfel ne-am însemnat amândoi cu semnul crucii. Apoi am continuat să-i spun: „Dacă este adevărat că te-a trimis Confesorul, să mergem la el, ca să poată vedea dacă ești Isus Cristos sau un demon și atunci voi putea fi sigură”.

            Așa că am mers la Confesor și din moment ce Isus era copil, I L-am dat în brațele lui, spunându-i: „Părinte, priviți-l dumneavoastră: este dulcele meu Isus sau nu?”

            Prin urmare, în timp ce binecuvântatul Isus stătea cu părintele, i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, sărută mâna Confesorului”. În mintea mea gândeam că dacă ar fi fost Domnul, ar fi făcut acel gest de umilință să-i sărute mâna și dacă era diavolul, nu. Și Isus, da, i-a sărutat-o dar nu omului, ci puterii preoțești. Apoi, părea că s-ar fi rugat Confesorul pentru a vedea dacă ar fi fost demonul și negăsindu-l [a fi diavol], mi L-a dat înapoi [pe Isus]. Dar cu toate acestea, biata mea inimă nu se putea bucura de îmbrățișările iubitului meu Isus, pentru că ascultarea o ținea legată, blocată, cu atât mai mult că încă nu era niciun ordin care să se opună, deci nu îndrăznea să se manifeste, nici măcar să spună un cuvânt de iubire.

            O, sfântă ascultare, cât de tare și puternică ești! În aceste zile de martiriu, te văd înaintea mea ca pe un războinic foarte puternic, înarmată din cap până în picioare, cu săbii, săgeți și sulițe și plină cu toate acele instrumente capabile să rănească. Și când vezi că sărmana mea inimă, obosită și abătută ar vrea să se înalțe, căutând alinarea ei, viața ei, centrul [Isus] de care este atras ca un magnet, tu, [ascultarea] privindu-mă cu mii de ochi, mă rănești din toate părțile cu răni mortale. Oh, ai milă de mine și nu fi atât de crudă!

Dar în timp ce spun acestea, vocea adorabilului meu Isus se aude la urechea mea și spune: „Ascultarea a fost totul pentru Mine și vreau să fie totul pentru tine. Ascultarea a făcut să Mă nasc și ascultarea M-a făcut să mor[1]. Rănile pe care le port pe trupul Meu sunt toate răni și semne pe care Mi le-a provocat ascultarea. Ai spus cu dreptate că este o războinică foarte puternică, înarmată cu tot felul de arme capabile să rănească, pentru că în Mine nu Mi-a lăsat nici măcar o picătură de sânge, Mi-a sfâșiat carnea în bucăți, Mi-a dislocat oasele, iar sărmana Mea inimă frântă, sângerândă, căuta o alinare de la cineva care să aibă milă de Mine. Acționând asupra Mea ca cel mai crud tiran, ascultarea nu a fost mulțumită decât după ce M-am sacrificat pe cruce și M-a văzut că Îmi dau ultima suflare, ca victimă a iubirii sale. Și de ce aceasta? Pentru că rolul acestei războinice foarte puternice este de a sacrifica sufletele. Așadar nu face altceva decât să comploteze un război înverșunat împotriva celui care nu se sacrifică în totalitate pentru ea, deci nu o interesează dacă sufletul suferă sau se bucură, dacă trăiește sau moare; intenția ochilor săi este să vadă dacă ea învinge, iar de celelalte lucruri nu o interesează și nici nu se îngrijește.

            Numele acestei războinice este „Victorie”, pentru că toate victoriile permit sufletului ascultător să înceapă să trăiască adevărata lui viață, când acesta pare că moare.

            Așadar, ascultarea mi-a acordat cele mai mari lucruri. Prin intermediul ei, am învins moartea, am înfrânt iadul, l-am eliberat pe om de lanțuri, am deschis cerul și, ca un rege victorios, am luat în stăpânire Împărăția Mea, nu numai pentru Mine, ci pentru toți fiii Mei care ar beneficia de Răscumpărarea Mea. Ah, da, este adevărat că M-a costat viața, dar numele „Ascultare” răsună dulce în auzul Meu, Și de aceea am atât de multă iubire pentru acele suflete care sunt ascultătoare”.

            Reiau să spun de unde am lăsat. După puțin timp, a venit Confesorul și spunându-i tot ce am spus mai sus, mi-a reînnoit ascultarea, de a continua în același mod și i-am spus: „Părinte, cel puțin permiteți să-mi da i libertate inimii ca să întrebe de Isus, pentru că atunci când vine [Isus], pot să spun prin ascultare: „Nu veni, nu pot să vorbesc, ascult”.

            Și el [preotul]: „Fă cât poți să o oprești și când nu poți, atunci dă-i libertate”.


[1] „Şi, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toţi cei care ascultă de El”. (Evrei 5,8-9)