Adevarul

V4.62 Duminica Floriilor: Instabilitatea și nestatornicia sunt semnul că adevărul nu a pus stăpânire pe suflet (31 martie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

În această dimineață, simțindu-mă foarte mâhnită, mă vedeam atât de rea, încât aproape că nu îndrăzneam să merg în căutarea supremului și unicului meu Bine, dar Domnul, fără să se uite la mizeriile mele, a binevoit totuși să vină, spunându-mi:

„Fiica Mea, pe Mine Mă dorești; ei bine, Eu am venit. Bucură-te, să stăm împreună, dar să stăm în tăcere”.

După un timp, m-a purtat cu duhul și vedeam că Biserica sărbătorea ziua Floriilor, și Isus, rupând tăcerea, mi-a spus: „Câtă nestatornicie, câtă instabilitate! Așa cum astăzi au strigat „osana”, proclamându-Mă regele lor, în altă zi au strigat „răstignește-L, răstignește-L”.

Fiica Mea, lucrul care Îmi provoacă cea mai mare neplăcere este inconstanța și nestatornicia, deoarece acesta este un semn că adevărul nu a intrat în posesia sufletului, de asemenea, poate fi că ei [oamenii] chiar și în lucruri ale religiei își găsesc satisfacțiile lor, propriul confort și interes, sau pentru că se află într-o grupare; [dar] mâine pot fi lipsiți de aceste lucruri și pot fi găsiți în mijlocul altor grupări și iată că astfel duc în eroare religia și, fără regret, intră în alte secte.

Pentru că atunci când adevărata lumină a Adevărului intră într-un suflet și în posesia unei inimi, nu este supusă inconstanței, dimpotrivă, sacrifică totul din iubire pentru el și pentru a se face condusă numai de el și cu suflet invincibil disprețuiește tot restul ce nu aparține Adevărului”.

Și în timp ce spunea acestea, plângea pentru starea generației actuale, mai rea decât cea de atunci, supusă inconstanței, după cum bate vântul.

V4.57 Omul vine de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu (17 februarie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            În această dimineață, eram foarte deprimată și suferindă, dar de îndată L-am văzut pe iubitul meu Isus și foarte multă lume cufundată în mizerii. Isus, rupând tăcerea pe care o păstra de multe zile, a spus:

„Fiica Mea, mai întâi, omul se naște în Mine și poartă pecetea Divinității. Ieșind din Mine pentru a renaște din sânul matern, îi poruncesc lui să meargă pe o mică porțiune de drum, iar la sfârșitul acelui drum, lăsându-l să Mă regăsească, Eu îl primesc din nou în Mine, făcându-l să trăiască veșnic împreună cu Mine. Uită-te puțin cât de nobil este omul, de unde vine și încotro merge și care este destinul lui. Așadar, care ar trebui să fie sfințenia acestui om, ieșind dintr-un Dumnezeu atât de Sfânt? Dar omul, parcurgând calea pentru a veni din nou la Mine, distruge în el ceea ce a primit în mod divin și devine corupt, astfel că în întâlnirea pe care Eu i-o pregătesc pentru a-l primi în Mine, nu-l mai recunosc, nu mai văd în el pecetea divină, nu mai găsesc nimic din al Meu în el și, nemairecunoscându-l, Dreptatea Mea îl condamnă să piară pe calea pierzaniei”.

            Cât de duios a fost să-L aud pe Isus Cristos vorbind despre aceasta, câte lucruri făcea să se înțeleagă! Dar starea mea de suferință nu-mi permite să scriu prea mult.

V4.56 Ascultarea are o vedere foarte lungă, precum lumina; în schimb iubirea de sine, este foarte mioapă și întotdeauna scrupuloasă (10 februarie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            Continuând să vină, adorabilul meu Isus s-a arătat cu ochii strălucind de cea mai vie și pură lumină. Am rămas fermecată și surprinsă înaintea acelei lumini orbitoare și Isus, văzându-mă atât de extaziată, fără să-i fi zis nimic, mi-a spus:

„Iubita Mea, ascultarea are vederea foarte lungă, cucerește prin frumusețe și prin acuitate chiar lumina soarelui, așa cum propria iubire are vederea foarte scurtă, încât nu poate face un pas fără să se împiedice. Și tu să nu crezi că această vedere foarte lungă o au acele suflete care sunt mereu turbulente și scrupuloase. Dimpotrivă, iubirea proprie îi face să cadă pe cei cu vederea foarte scurtă, și le trezește mii de tulburări și scrupule, iar ceea ce azi au detestat cu multe scrupule și temeri, mâine cad din nou, încât trăirea lor se reduce la a fi mereu cufundați în această plasă încâlcită pe care știe să țeasă foarte bine iubirea de sine, spre deosebire de vederea foarte lungă a ascultării, care este ucigașa iubirii proprii, deoarece, fiind foarte lungă și foarte clară, prevede imediat unde poate face un pas greșit, și cu suflet generos se abține [de la greșeli] și se bucură de sfânta libertate a fiilor lui Dumnezeu. Și așa cum obscuritățile atrag alte obscurități, la fel lumina atrage altă lumină, iar această lumină ajunge să-și atragă lumina Cuvântului și, unindu-se împreună, țes în ea lumina tuturor virtuților”.

            Uimită să aud acest lucru, am spus: „Doamne, ce spui? Îmi pare că este sfințenie acel mod scrupulos de a trăi”. Și El, pe un ton mai serios, a adăugat:

„Într-adevăr, îți spun că aceasta este adevărata pecete a ascultării și cealaltă este adevărata pecete a iubirii proprii și că acel mod de a trăi mă impulsionează mai mult spre dispreț decât spre iubire, pentru că, atunci când există, lumina Adevărului arată defectul, chiar și minim și ar trebui corectat, dar din moment ce există vederea scurtă a iubirii proprii, aceasta nu face altceva decât să țină [sufletele] deprimate, fără să aibă o creștere pe calea adevăratei sfințenii”.

Iubita Mea, ascultarea are vederea foarte lungă, cucerește prin frumusețe și prin acuitate chiar lumina soarelui, așa cum propria iubire are vederea foarte scurtă, încât nu poate face un pas fără să se împiedice. Și tu să nu crezi că această vedere foarte lungă o au acele suflete care sunt mereu turbulente și scrupuloase. Dimpotrivă, iubirea proprie îi face să cadă pe cei cu vederea foarte scurtă, și le trezește mii de tulburări și scrupule, iar ceea ce azi au detestat cu multe scrupule și temeri, mâine cad din nou, încât trăirea lor se reduce la a fi mereu cufundați în această plasă încâlcită pe care știe să țeasă foarte bine iubirea de sine...

V4.37 Acel Isus care s-a închis în întregime în Luisa este un Dumnezeu infinit de mare în care se află toate creaturile Cerului și ale pământului. Trăind în El, ce provocare Îi aducem ofensându-L! Și ce jignire este să nu bei din izvoarele Milostivirii Sale! (23 noiembrie 1900)

Divine WillLasă un comentariu

            Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul și ieșind din interiorul meu, s-a arătat atât de mare, încât a absorbit întregul pământ în Sine și și-a extins măreția atât de mult, încât sufletul meu nu i-a putut găsi marginea; mă simțeam pierdută în Dumnezeu. Nu numai eu, ci toate creaturile erau dispersate; și oh, cât de nepotrivit părea și ce înfruntare i se aducea Domnului nostru, că noi, viermi mici, trăind în El, îndrăznim să-L ofensăm. Oh, dacă toată lumea ar putea vedea modul în care stăm în Dumnezeu, oh, cât de multă grijă ar avea să nu-i dea nici măcar umbra nemulțumirilor. Apoi a devenit foarte înalt încât absorbea în Sine tot Cerul; prin urmare, în Dumnezeu îi vedeam pe toți: îngeri și sfinți, le-am auzit cântarea, am înțeles multe lucruri despre fericirea eternă.

            După aceea, vedeam că de la Isus curgeau multe pârâiașe de lapte, iar eu beam din aceste pârâiașe, dar fiind foarte limitată, și Isus fiind atât de mare și înalt încât măreția și înălțimea Sa nu se sfârșeau, eu nu reușeam să absorb totul în mine; multe curgeau în afară, dar toate rămâneau în interiorul lui Dumnezeu. Așadar, simțeam un regret și aș fi vrut ca toată lumea să alerge să bea din aceste pârâiașe, dar numărul călătorilor care beau, era foarte mic. Domnul nostru, nemulțumit de aceasta, mi-a spus: „Ceea ce vezi, este Îndurarea conținută, iar acest lucru irită mult Dreptatea; în timp ce călătorii înșiși dețin Milostivirea[1] Mea, trebuie să-Mi manifest dreptatea.”

            Și eu, luându-i mâinile, i le-am strâns spunându-i: „Nu, Doamne, nu poți face justiție, nu vreau, iar eu nedorind [aceasta] nici Tu nu vrei, pentru că voința mea nu mai este a mea, ci a Ta, și fiind a Ta, tot ce nu vreau eu, nici Tu nu vrei; nu mi-ai spus chiar Tu că trebuie să trăiesc în toate și pentru toate în Vrerea Ta?”

            Dulcele meu Isus, dezarmat de spusele mele, a devenit din nou mic și s-a închis în interiorul meu, iar eu m-am regăsit în mine.

[1] Este de notat, mai ales în primele volume, raportul multiplu între aceste două atribute divine, Milostivirea și Dreptatea, asupra cărora Isus revine mereu, pentru misiunea de victimă a Luisei, chemată s-o obțină pentru frații ei (sărbătoarea Milostivirii Divine a fost instituită de Papa Ioan Paul al II-lea așa cum a fost cerut de Domnul nostru prin Sfânta Faustina, în duminica „Albă”, ziua de naștere a Luisei), așadar, trebuind să satisfacă exigențele celei de-a doua („Te-am vrut pe tine ca primul inel de dreptate, pentru a împiedica ca aceasta să se reverse asupra tuturor făpturilor așa cum merită; de aceea am vrut să-Mi sprijin stânga astfel încât să o susții împreună cu Mine”. Cfr. Vol. 13, 19.11.1921).

V3.50 Sufletele din Purgator trăiesc în Adevăr, nefiind posibil de a fi înșelate, și locuind în Dumnezeu, fiecare act al voinței lor încetează (11 martie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Totul continuă aproape mereu la fel. În această dimineață L-am văzut pe bunul Isus mai îndurerat ca de obicei, amenințând oamenii cu moartea și vedeam în anumite țări că mulți mureau. Apoi am trecut prin Purgator și, cunoscând o prietenă decedată, am întrebat-o despre diverse lucruri referitoare la starea mea, mai ales dacă starea mea este Voința lui Dumnezeu, dacă este adevărat că vine Isus, sau este diavolul, pentru că i-am spus: „De vreme ce te afli în fața Adevărului și cunoști clar lucrurile, fără să poți fi înșelată, îmi poți spune adevărul în ceea ce mă privește?” Iar ea, mi-a spus: „Nu te teme, starea ta este Voința lui Dumnezeu și Isus te iubește foarte mult, de aceea binevoiește să se manifeste ție”.

            Și eu, expunându-i anumite îndoieli, am rugat-o să binevoiască să vadă înaintea luminii adevărului dacă erau adevărate sau false și dacă ar vrea din caritate să vină să-mi spună; iar dacă ar face asta, eu ca răsplată aș da să se celebreze o Liturghie în amintirea ei. Și ea a adăugat: „Dacă Domnul vrea [se poate], deoarece noi suntem atât de cufundați în Dumnezeu încât nu putem nici măcar să ne mișcăm genele, dacă nu avem consimțământul Lui. Noi trăim în Dumnezeu, ca o persoană care trăiește într-un alt trup, care poate gândi, vorbi, privi, munci, merge, atât cât îi este permis de acel trup care îl înconjoară din exterior, fiindcă pentru noi nu este ca pentru voi, care aveți liberul arbitru și propria voință; pentru noi toată voința a încetat, voința noastră este doar Voința lui Dumnezeu, din Aceea trăim, în Aceea găsim toată mulțumirea, iar Ea ne formează tot binele și slava noastră”.

            Și arătând o mulțumire nespusă referitor la această Voință a lui Dumnezeu, ne-am despărțit.