Dulcele meu Isus, întârzia [și eu], mă temeam că din nou nu o să mai vină, dar deodată a venit spre surprinderea mea și mi-a spus:
„Draga Mea, vrei să știi când se săvârșește o lucrare pentru persoana iubită? Când întâlnește sacrificii, amărăciuni și durere, [cineva] are virtutea să le schimbe în dulcețuri și delicii, pentru că aceasta este natura adevăratei iubiri, să transformi durerile în bucurii și amărăciunea în dulcețuri. Dacă se experimentează contrariul, este un semn că nu acționează iubirea adevărată. Oh, câte lucrări se spune că se fac pentru Dumnezeu, dar când se întâlnesc cu aceste [amărăciuni], dau înapoi; astfel se demonstrează că nu erau făcute pentru Dumnezeu, ci pentru interesul propriu și pentru plăcerea pe care o simțeau”.
Apoi a adăugat: „În general, se spune că voința proprie devastează orice lucru și infectează cele mai sfinte lucrări. Și chiar această voință proprie, dacă este conectată cu Voința lui Dumnezeu, atunci nu există nicio altă virtute care să o poată depăși, pentru că acolo unde există voință, există viață în a face binele, dar acolo unde nu există voință, există moarte în a lucra, sau se va lucra cu dificultate ca și cum ar fi în agonie”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul și ieșind din interiorul meu, s-a arătat atât de mare, încât a absorbit întregul pământ în Sine și și-a extins măreția atât de mult, încât sufletul meu nu i-a putut găsi marginea; mă simțeam pierdută în Dumnezeu. Nu numai eu, ci toate creaturile erau dispersate; și oh, cât de nepotrivit părea și ce înfruntare i se aducea Domnului nostru, că noi, viermi mici, trăind în El, îndrăznim să-L ofensăm. Oh, dacă toată lumea ar putea vedea modul în care stăm în Dumnezeu, oh, cât de multă grijă ar avea să nu-i dea nici măcar umbra nemulțumirilor. Apoi a devenit foarte înalt încât absorbea în Sine tot Cerul; prin urmare, în Dumnezeu îi vedeam pe toți: îngeri și sfinți, le-am auzit cântarea, am înțeles multe lucruri despre fericirea eternă.
După aceea, vedeam că de la Isus curgeau multe pârâiașe de lapte, iar eu beam din aceste pârâiașe, dar fiind foarte limitată, și Isus fiind atât de mare și înalt încât măreția și înălțimea Sa nu se sfârșeau, eu nu reușeam să absorb totul în mine; multe curgeau în afară, dar toate rămâneau în interiorul lui Dumnezeu. Așadar, simțeam un regret și aș fi vrut ca toată lumea să alerge să bea din aceste pârâiașe, dar numărul călătorilor care beau, era foarte mic. Domnul nostru, nemulțumit de aceasta, mi-a spus: „Ceea ce vezi, este Îndurarea conținută, iar acest lucru irită mult Dreptatea; în timp ce călătorii înșiși dețin Milostivirea[1] Mea, trebuie să-Mi manifest dreptatea.”
Și eu, luându-i mâinile, i le-am strâns spunându-i: „Nu, Doamne, nu poți face justiție, nu vreau, iar eu nedorind [aceasta] nici Tu nu vrei, pentru că voința mea nu mai este a mea, ci a Ta, și fiind a Ta, tot ce nu vreau eu, nici Tu nu vrei; nu mi-ai spus chiar Tu că trebuie să trăiesc în toate și pentru toate în Vrerea Ta?”
Dulcele meu Isus, dezarmat de spusele mele, a devenit din nou mic și s-a închis în interiorul meu, iar eu m-am regăsit în mine.
[1] Este de notat, mai ales în primele volume, raportul multiplu între aceste două atribute divine, Milostivirea și Dreptatea, asupra cărora Isus revine mereu, pentru misiunea de victimă a Luisei, chemată s-o obțină pentru frații ei (sărbătoarea Milostivirii Divine a fost instituită de Papa Ioan Paul al II-lea așa cum a fost cerut de Domnul nostru prin Sfânta Faustina, în duminica „Albă”, ziua de naștere a Luisei), așadar, trebuind să satisfacă exigențele celei de-a doua („Te-am vrut pe tine ca primul inel de dreptate, pentru a împiedica ca aceasta să se reverse asupra tuturor făpturilor așa cum merită; de aceea am vrut să-Mi sprijin stânga astfel încât să o susții împreună cu Mine”. Cfr. Vol. 13, 19.11.1921).
Adorabilul meu Isus continua să se arate. În această dimineață, după ce m-am Împărtășit, Îl vedeam în interiorul meu, atât pe El cât și cele două inimi atât de unite, încât păreau una singură. Preadulcele meu Isus mi-a spus: „Astăzi am decis să Mă așez pe Mine însumi în locul inimii tale”.
În acest timp, am văzut că Isus s-a așezat în acel loc în care stă inima și din interiorul lui Isus primeam respirația și simțeam bătăile inimii [mele din Inima lui Isus]. Ce fericită mă simțeam trăind în această stare! După aceea, a adăugat: „Luând Eu locul inimii, ar fi bine să ai întotdeauna hrana pregătită ca să Mă hrănești. Hrana va fi Vrerea Mea[1], și în tot ce te vei mortifica, te vei priva din iubire pentru Mine”.
Dar cine poate spune tot ce s-a petrecut în interiorul meu între mine și Isus? Cred că e mai bine să tac, altfel simt că aș zădărnici [totul], nefiind limba mea bine instruită[2] capabilă să vorbească despre haruri atât de mari, pe care Domnul le-a dăruit sufletului meu; nu mi-a mai rămas altceva decât să-i mulțumesc Domnului că se îngrijește de un suflet atât de mizerabil și păcătos.
[1] „Hrana mea este voința celui care M-a trimis și să împlinesc lucrarea lui”. (Ioan 4,34)
[2] Adică, perfecționată bine, blândă, să devină mai puțin dură.
Aflându-mă în afara mea, adorabilul meu Isus continua să-mi arate inima mea într-a Sa, dar atât de transformată încât nu mai recunosc care este a mea și care este cea a lui Isus[1]. El a conformat-o perfect la a Lui și i-a imprimat (inimii) toate semnele Patimii, făcându-mă să înțeleg că Inima Sa, de când a fost concepută cu aceste însemne ale Pătimirii, a fost o revărsare pentru ceea ce a suferit în mod continuu Inima Sa în ultima zi a vieții Sale. Părea că văd, că așa cum e una, așa este și cealaltă. Părea că-L văd pe iubitul meu Isus ocupat să pregătească locul în care urma să pună inima, parfumându-l, decorându-l, cu multe flori diferite. Și în timp ce făcea aceasta, mi-a spus: „Preaiubita Mea, fiindcă trebuie să trăiești din Inima Mea, este mai bine să începi să te adaptezi la un mod de viață perfect. Așadar vreau de la tine [următoarele]:
1.Uniformitateperfectă cu Voința Mea, pentru că nu vei putea niciodată să Mă iubești perfect, decât iubindu-Mă cu propria Mea Voință; într-adevăr îți spun că, iubindu-Mă cu propria Mea Voință, vei ajunge să Mă iubești pe Mine și pe aproapele cu propriul Meu mod de a iubi.
2.Umilință profundă, așezându-te în fața Mea și a creaturilor, ca ultima dintre toate.
3.Puritate în toate, pentru că orice mică lipsă de puritate, atât în a iubi cât și în a lucra, totul se reflectă în inimă și rămâne pătată. De aceea, vreau ca puritatea să fie ca roua pe flori la răsăritul soarelui, care prin reflexia razelor transformă acele picături mici în multe perle prețioase pentru a încânta oamenii. Tot așa, toate lucrările tale, gândurile și cuvintele, bătăile inimii și afecțiunile, dorințele și înclinațiile, dacă vor fi împodobite cu roua cerească a purității, vor țese o dulce încântare, nu numai pentru ochiul uman, dar și pentru întregul Cer.
4.Ascultarea trebuie să fie legată de Voința Mea, pentru că, dacă această virtute îi privește pe superiorii pe care ți i-am dat pe pământ, [prin urmare] Voința Mea este ascultarea ce Mă privește pe Mine în mod direct, încât se poate spune atât despre una cât și despre cealaltă că amândouă sunt virtuți ale ascultării, cu această singură diferență, că una îl privește pe Dumnezeu, iar cealaltă îi privește pe oameni; ambele au aceeași valoare și nu poate fi una fără cealaltă, așadar trebuie să le iubești pe amândouă în același mod”.
Apoi a adăugat: „Să știi că de acum înainte vei trăi cu Inima Mea și trebuie să o înțelegi așa cum este Inima Mea, ca să-Mi găsesc complăcerile Mele în tine. Prin urmare, îți recomand să nu mai fie inima ta, ci doar Inima Mea”.
[1] Cu unsprezece ani înainte, reînnoind „căsătoria mistică” (pe 7 septembrie 1889), Domnul i-a dat în dar Vrerea Sa (cfr. Vol. 13, 5.12.1921). După alți 11 ani (Vol. 10, noiembrie 1911), îi reînnoiește ceea ce îi arată acum: prin simbolul inimii este indicată voința, izvorul vieții și al iubirii. Iar încă după alți unsprezece ani [îi reînnoiește] pentru a treia oară (Vol. 13 și 14) pentru a completa formarea Luisei ca „o altă” Umanitate a Domnului nostru, pentru ca Luisa să acționeze asemenea Lui în Voința Sa Divină.
Matei 11,28-29:Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”.
[Isus] continua să-mi păstreze inima mea în Inima Sa și din când în când se hotărăște să mi-o arate, sărbătorind de parcă ar fi obținut ceva valoros și în aceste zile, trezindu-mă în afara mea, în partea care corespunde inimii, în loc de inimă văd lumina pe care binecuvântatul Isus mi-a trimis-o în aceste trei respirații.
Așadar, în această dimineață, când a venit, arătându-mi Inima Sa, mi-a spus: „Iubita Mea, ce ai dori, Inima Mea sau a ta? Dacă o vrei pe a Mea, îți va fi mai acceptabil să suferi; dar să știi că am făcut acest lucru pentru a te determina să treci la o altă stare, deoarece atunci când se ajunge la uniune, se trece într-o altă stare, care este cea a mistuirii, iar sufletul, pentru a trece la această stare de mistuire perfectă, are nevoie, ori de Inima Mea pentru a trăi, ori de a lui, complet transformată în a Mea, altfel nu poate trece la această stare de mistuire”.
Și eu, cu toată teama, am răspuns: „Iubirea mea dulce, voința mea nu mai este a mea, ci a Ta, fă ce vrei și voi fi mai mulțumită”. După aceea, mi-am amintit de unele dificultăți ale Confesorului, iar Isus, cunoscându-mi gândul, mi-a arătat ca și cum aș fi în interiorul unui cristal și asta îi împiedica pe alții să vadă ce lucrează Domnul în mine, și apoi a adăugat: „Doar la reflexiile luminii se cunoaște ce conține cristalul în interior, așa este și pentrutine. Cine are lumina credinței, își va da seama de ceea ce lucrez în tine, dar dacă nu, va vedea lucrurile în mod obișnuit”.
În această dimineață, după ce am primit Împărtășania, adorabilul meu Isus mi-a arătat interiorul meu, presărat cu flori, în formă de cabană, și El stătea înăuntru, recreându-se și încântându-se în totalitate. Văzându-L în acea atitudine, i-am spus: „Preadulcele meu Isus, când vei lua această inimă a mea pentru a o conforma complet cu a Ta, încât să pot trăi doar din viața Inimii Tale?”
În timp ce spuneam acest lucru, supremul și singurul meu Bine a luat o suliță și m-a deschis pe latura care corespunde inimii, a scos-o afară cu mâinile pentru a vedea dacă ar fi complet dezgolită și dacă ar avea acele calități pentru a putea rămâne în Inima Sa Preasfântă. Și eu m-am uitat la ea, dar spre surprinderea mea, am văzut crucea, buretele și coroana de spini imprimate într-o parte; dar doream s-o văd și din cealaltă parte și din interior, unde părea umflată, ca și cum s-ar fi putut deschide. Iubitul meu Isus m-a împiedicat, spunându-mi: „Vreau să te mortific fără a te lăsa să vezi tot ce am revărsat în această inimă. Ah, da, aici, în interiorul acestei inimi există toate comorile harurilor Mele, pe care natura umană le poate conține”.
În acest timp, a închis inima mea în inima Sa Preasfântă, adăugând: „Inima ta a pus stăpânire pe Inima Mea, iar Eu, îți dau iubirea Mea, ca inimă, care îți va da viață”. Și apropiindu-se de acea parte, a trimis trei respirații care conțineau lumină și care au luat locul inimii, apoi a închis rana spunându-mi:
„Acum mai mult ca oricând, este mai bine pentru tine să te fixezi în centrul Vrerii Mele, având ca inimă numai Iubirea Mea. Nici măcar pentru o singură clipă nu trebuie să ieși din Ea, și numai Iubirea Mea își va găsi adevărata hrană în tine și dacă își găsește Voința Mea în tine în toate și pentru toate, în aceea își va găsi mulțumirea Sa și adevărata corespondență”.
Apoi, apropiindu-se de gura mea, mi-a mai trimis încă trei respirații și în același timp a turnat o licoare foarte dulce, care mă îmbăta complet. Deci, plin de entuziasm, El a spus: „Vezi, inima ta este într-a Mea, de aceea nu mai este a ta”. Și m-a tot sărutat continuu, arătându-mi iubirea cu toată finețea Lui; dar cine le poate spune toate? Îmi pare imposibil să le manifest. Cine poate spune ce simțeam când am revenit în mine?
Pot să spun doar că mă simțeam de parcă nu aș mai fi fost eu: fără vicii, fără înclinații, fără dorințe[1] și total cufundată în Dumnezeu; dinspre partea inimii simțeam o înfrigurare sensibilă, în comparație cu celelalte părți.
[1]Chiar și pe tine alegându-te pentru doritul „Fiat” (…), trebuia să-ți dau multe haruri pentru a nu așeza într-un suflet și trup corupt, atât doar cunoașterile care aparțin Voinței Mele, cât și propria Sa Viață pe care trebuia să o formeze și să o îndeplinească în tine. Așadar, folosind puterea Sa, chiar dacă nu te-a scutit de pata originară, totuși a înăbușit și a ținut cu fermitate înclinațiile spre vicii, ca să nu producă efectele ei corupte. Era corect și necesar acest fapt pentru noblețea, distincția și sfințenia Voinței Supreme. Dacă în tine nu ar fi fost efecte bune, Voința Mea ar fi găsit umbre, ceață și nu ar fi putut răspândi razele Sale de adevăr.” (Vol. 19, 19.03.1926) (cfr. 16.04.1926).
Cântarea Cântărilor 1,1-4:Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomón. Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Căci dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul, miresmele tale sunt plăcute pentru miros, mireasmă revărsată, numele tău: de aceea te iubesc tinerele. Trage-mă după tine şi să fugim! Să mă ducă regele în camerele sale! Ne vom bucura şi ne vom veseli cu tine, ne vom aminti de dezmierdările tale mai mult decât de vin! Pe bună dreptate ele te iubesc! (Sufletul se simte foarte atras de Dumnezeu, mireasa trebuie sa fie sufletul in timp ce Mirele este Cristos. Domnul vrea ca fiecare suflet sa il iubeasca asa cum mireasa isi iubeste mirele)
În această dimineață, iubitorul meu Isus, când a venit, m-a purtat cu duhul și mi-a cerut alinare pentru durerile Sale. Neavând nimic, am spus: „Iubirea mea preadulce, dacă Regina Mamă ar fi aici, te-ar putea alina cu laptele Ei, pentru că, în ceea ce mă privește, nu am decât mizerii”. Între timp a venit Preasfânta Regină, eu imediat i-am spus: „Isus simte nevoia de alinare, dă-i laptele tău preadulce, și așa va fi alinat”.
Așadar, Mama noastră dragă i-a dat laptele Ei și Iubitul meu Isus a fost complet revigorat. Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Mă simt alinat; vino aproape de buzele Mele și bea o parte din laptele pe care l-am primit de la Mama Mea, ca să ne putem înviora împreună”.
Așa am făcut; dar cine poate spune virtutea acelui lapte fierbinte care provenea de la Isus? Era foarte abundent, încât părea un izvor imens, care nu s-ar diminua deloc[1], chiar dacă toți oamenii ar bea.
După aceea, am înconjurat puțin pământul și îmi părea că într-un loc stăteau niște oameni așezați la o măsuță și spuneau: „Va fi război în Europa și ce este mai dureros este că va fi produs de semeni”. Isus asculta acest lucru, dar nu spunea nimic despre asta; prin urmare, nu știu sigur dacă va fi, sau nu, deoarece judecățile umane sunt schimbătoare și ceea ce spun astăzi, mâine le anulează. Apoi m-a purtat într-o grădină unde era o imensă clădire, de parcă ar fi fost o mănăstire populată cu foarte mulți oameni greu de numărat. La vederea acelor oameni, adorabilul meu Isus s-a întors cu spatele, m-a îmbrățișat, punându-și capul Său lângă gâtul meu și, sprijinindu-se de umărul meu, mi-a spus: „Preaiubita Mea, nu Mă lăsa să-i văd, altfel aș suferi mult”.
Și eu L-am strâns și, apropiindu-mă de unul dintre acele suflete, am spus: „Spuneți-mi măcar cine sunteți?” Și el a răspuns: „Cu toții suntem suflete din Purgator și eliberarea noastră este legată de satisfacția acelor moșteniri evlavioase, pe care le-am lăsat succesorilor noștri și, deoarece aceștia nu sunt mulțumiți, suntem obligați să rămânem aici, departe de Dumnezeul nostru. Ce durere este pentru noi, pentru că Dumnezeu este pentru noi o Ființă necesară, de care nu putem duce lipsă. Experimentăm o moarte continuă, care ne martirizează în modul cel mai nemilos și, dacă nu murim, este pentru că sufletul nostru nu este supus morții; așadar, oricât de îndurerați suntem, fiind lipsiți de obiectivul care ne formează întreaga viață, îl implorăm pe Dumnezeu să-i determine pe muritori să simtă o parte minimă a durerilor noastre, privându-i de ceea ce este necesar pentru menținerea vieții trupești, ca ei să poată învăța în mod independent cât de dureros este să fii lipsit de ceea ce este absolut necesar”.
După aceea, Domnul m-a dus în altă parte, iar eu, simțind compasiune pentru acele suflete, am spus: „Cum! O, bunul meu Isus, Ți-ai întors fața de la acele suflete binecuvântate care tânjeau după Tine, în timp ce ar fi fost suficient doar să Te arăți și să eliberezi acele suflete de dureri și să devină fericite? Și El: „Ah, fiica Mea, dacă M-aș fi arătat lor, ei nu ar fi fost în măsură să reziste prezenței Mele, deoarece nu sunt curățați complet și în loc să vină în brațele Mele, s-ar fi retras derutați și Eu n-aș fi făcut altceva decât să măresc martiriul Meu și pe al lor. De aceea am făcut așa”.
1 Corinteni 3,1-4:Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carne, ca unor copilaşi în Cristos. V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi, pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. Într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu umblaţi în felul oamenilor? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apólo”, nu sunteţi voi oameni?
Evrei 5,11-14:În această privinţă, am avea multe de spus şi greu de exprimat, întrucât aţi devenit nepăsători la cele auzite. Într-adevăr, voi, care de atâta timp trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe principiile de la început ale cuvântului lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, şi nu de mâncare solidă. Cine se hrăneşte cu lapte nu este deprins cu învăţătura dreptăţii, pentru că este un copil. Dar mâncarea solidă este a celor desăvârşiţi, care, prin deprindere, au simţurile obişnuite să deosebească binele de rău.
Isaia 55,1:Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată!
Leviticus 20,22-24:Să ţineţi toate legile mele şi toate poruncile mele şi să le împliniţi ca să nu vă verse din gura ei ţara în care vă duc ca să locuiţi în ea! Să nu umblaţi după obiceiurile poporului păgân pe care îl alung dinaintea voastră! Căci ei au făcut toate aceste lucruri şi m-am dezgustat de ei şi v-am spus: ‹Voi veţi moşteni ţara lor şi eu v-o voi da ca să o moşteniţi: este o ţară în care curge lapte şi miere›.
1 Petru 2,1-4:Aşadar, îndepărtând toată răutatea şi orice înşelăciune, ipocrizie, invidie şi orice vorbire de rău, ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire dacă într-adevăr aţi gustat cât de bun este Domnul. Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am pus deoparte dintre popoare.
După ce am petrecut mai multe zile de absență foarte amară și după ce am primit Împărtășania, în interiorul meu am văzut trei Copii (Preasfanta Treime). Frumusețea și asemănarea lor erau atât de mari, încât toți Trei păreau născuți dintr-o singură procreare.
Sufletul meu a fost surprins și uimit, văzând atât de multă frumusețe închisă în cercul interiorului meu atât de mizerabil, iar uimirea mea a crescut și mai mult când am văzut cum acești trei Copii aveau foarte multe corzi de aur în mână și cu acestea Se legau strâns de mine și inima mea se lega de Ei.
După aceea, ca și cum Fiecare și-ar fi luat locul, au început să vorbească între Ei; dar eu nu înțelegeam și nu găsesc cuvinte pentru a putea repeta limbajul Lor foarte înalt; pot spune doar că, într-o clipită, am văzut multe nenorociri umane, degradarea și despuierea Bisericii, la fel și decăderea preoților, care, în loc să fie lumina pentru popoare, reprezintă întuneric.
Prin urmare, fiind complet mâhnită de această viziune, am spus: „Preasfinte Dumnezeule, dăruiți pace Bisericii, faceți să i se înapoieze ceea ce i-au luat, nu-i lăsați pe cei răi să râdă pe la spate de cei buni”. Și în timp ce vorbeam, Ei au spus: „Sunt mistere de neînțeles ale lui Dumnezeu”.
Spunând acestea, au dispărut și m-am întors în interiorul meu.
Se pare că binecuvântatul Domn vrea să mă antrenez în răbdare; nu are compasiune pentru lacrimile mele și nici pentru starea mea foarte dureroasă. Fără El mă văd cufundată în cea mai mare mizerie; cred că nu există suflet mai mizerabil decât al meu. Fiind alături de Isus care posedă toate bunurile, deși mă văd mai rea ca niciodată, sufletul meu găsește remediu pentru toate relele. Prin urmare, lipsindu-mi totul, pentru mine este sfârșitul; nu mai există niciun remediu pentru marile mele mizerii. Mult mai mult de atât, mă deprimă gândul că starea mea nu mai este Voința Sa și, nefiind în Vrerea Sa, pare că sunt în afara centrului și de multe ori mă gândesc la modul în care să ies. Acum, fiind în aceste dispoziții, L-am simțit din spatele meu, spunându-mi: „Te-ai obosit, nu-i așa?”
Și eu: „Da, Doamne, mă simt suficient de obosită”. Și El a reluat: „Ah, fiica Mea, nu ieși din Vrerea Mea, că ieșind din Vrerea Mea vei ajunge să pierzi cunoașterea Mea și necunoscându-Mă, vei ajunge să nu te mai cunoști pe tine însăți. Pentru că la reflexiile luminii se poate distinge clar dacă există aur sau noroi; așa încât, dacă totul este în întuneric, obiectele pot fi ușor schimbate. Deci, Vrerea Mea este lumină deoarece, oferindu-ți cunoașterile Mele, la reflexiile acestei lumini ajungi să știi cine ești, și văzându-ți slăbiciunea și neantul tău pur, te atașezi de brațele Mele și unită cu Vrerea Mea, trăiești cu Mine în Cer. Dar dacă vrei să ieși din Vrerea Mea, mai întâi vei ajunge să pierzi adevărata smerenie, iar apoi vei veni să trăiești pe pământ și vei fi obligată să simți greutatea pământească, să te vaiți și să suspini, ca toți ceilalți nefericiți care trăiesc în afara Voinței Mele”.
Spunând acestea, s-a retras fără să fie văzut. Cine poate spune chinul sufletului meu?
Continuând [Isus] să nu vină, mă simțeam cufundată în cea mai mare amărăciune, sufletul meu era sfâșiat în mii de feluri. Simțeam lângă mine ca o umbră, dar fără să o văd și am auzit vocea adorabilului meu Isus, care mi-a spus: „Iubirea perfectă se află în adevărata încredere pe care trebuie să o ai față de un bine pe care îl iubești, și chiar dacă se pierde acesta, atunci, mai mult ca niciodată, este timpul să se arate această încredere desăvârșită. Acesta este cel mai simplu mod pentru a poseda ceea ce iubești cu ardoare”.
Spunând acestea, umbra și vocea au dispărut. Cine poate spune durerea pe care o simt pentru că nu L-am văzut pe iubitul meu Bine?
Ioan 10:2-5.10: …cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează, pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”.
Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor.
