V4.30 Suferința spirituală a Luisei când îi este dor de Isus. Ieșirea din Voința Divină este căderea în întuneric (11 noiembrie 1900)

            Se pare că binecuvântatul Domn vrea să mă antrenez în răbdare; nu are compasiune pentru lacrimile mele și nici pentru starea mea foarte dureroasă. Fără El mă văd cufundată în cea mai mare mizerie; cred că nu există suflet mai mizerabil decât al meu. Fiind alături de Isus care posedă toate bunurile, deși mă văd mai rea ca niciodată, sufletul meu găsește remediu pentru toate relele. Prin urmare, lipsindu-mi totul, pentru mine este sfârșitul; nu mai există niciun remediu pentru marile mele mizerii. Mult mai mult de atât, mă deprimă gândul că starea mea nu mai este Voința Sa și, nefiind în Vrerea Sa, pare că sunt în afara centrului și de multe ori mă gândesc la modul în care să ies. Acum, fiind în aceste dispoziții, L-am simțit din spatele meu, spunându-mi: „Te-ai obosit, nu-i așa?”

            Și eu: „Da, Doamne, mă simt suficient de obosită”. Și El a reluat: „Ah, fiica Mea, nu ieși din Vrerea Mea, că ieșind din Vrerea Mea vei ajunge să pierzi cunoașterea Mea și necunoscându-Mă, vei ajunge să nu te mai cunoști pe tine însăți. Pentru că la reflexiile luminii se poate distinge clar dacă există aur sau noroi; așa încât, dacă totul este în întuneric, obiectele pot fi ușor schimbate. Deci, Vrerea Mea este lumină deoarece, oferindu-ți cunoașterile Mele, la reflexiile acestei lumini ajungi să știi cine ești, și văzându-ți slăbiciunea și neantul tău pur, te atașezi de brațele Mele și unită cu Vrerea Mea, trăiești cu Mine în Cer. Dar dacă vrei să ieși din Vrerea Mea, mai întâi vei ajunge să pierzi adevărata smerenie, iar apoi vei veni să trăiești pe pământ și vei fi obligată să simți greutatea pământească, să te vaiți și să suspini, ca toți ceilalți nefericiți care trăiesc în afara Voinței Mele”.

            Spunând acestea, s-a retras fără să fie văzut. Cine poate spune chinul sufletului meu?

V3.60 Pașaportul, pentru a intra în Beatitudine [Fericire], în această viață trebuie să aibă semnătura resemnării, umilinței și ascultării. Complot împotriva Bisericii (16 aprilie 1900)

            După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.

Illustration by Elizabeth Wang, T-00228-BW, I must shelter those who come to me for comfort, even though my heart is like a mud hut, not yet a palace!, copyright © Radiant Light 2006, http://www.radiantlight.org.uk