[Tristul meu Isus, mă simt atrasă în această Grădină ca de un curent electric… Înțeleg că Tu, puternic magnet al inimii mele rănite, mă chemi, iar eu alerg, gândind în sinea mea: ce sunt aceste atracții de iubire pe care le simt în mine? Ah, poate persecutatul meu Isus se află într-o asemenea stare de amărăciune, încât simte nevoia companiei mele!… Iar eu zbor. Dar, ce! Mă simt îngrozită intrând în această Grădină… Întunericul nopții, intensitatea frigului, mișcarea lentă a frunzelor, cu voci slăbite, anunță durere, tristețe și moarte pentru îndureratul meu Isus; dulcile scânteieri ale stelelor, ca niște ochi plângători, toate au intenția să privească, făcând ecou lacrimilor lui Isus, reproșându-mi nerecunoștințele mele. Iar eu tremur și merg să-L caut bâjbâind, și îl chem: „Isuse, unde ești? Mă chemi și nu Te arăți? Mă chemi, și Te ascunzi?”
Totul e teroare, totul este groază și liniște profundă. Dar, ascultând, aud o respirație îngreunată și-L găsesc pe însuși Isus… Dar ce schimbare fatală! Nu mai este dulcele Isus de la Cina Euharistică, pe Chipul căruia strălucea o frumusețe orbitoare și răpitoare, ci este trist, cu o tristețe mortală, încât desfigurează frumusețea Sa înnăscută… Deja agonizează și mă simt tulburată gândind că poate nu voi mai asculta vocea Sa, pentru că pare că moare… De aceea, îmbrățișez picioarele Sale; mă fac mai îndrăzneață și mă apropii de brațele Sale, pun mâna mea pe fruntea Sa pentru a-L susține și în șoaptă Îl chem: „Isuse, Isuse!”
Iar El, cutremurat de vocea mea, mă privește și îmi spune: „Fiică, ești aici? Te așteptam, aceasta era tristețea care Mă oprima cel mai mult: părăsirea totală a tuturor și te așteptam pe tine pentru a te face să fii spectatoarea durerilor Mele și a te face să bei împreună cu Mine potirul amărăciunilor, care peste puțin, Tatăl Meu Ceresc Mi-l va trimite prin intermediul Îngerului. Îl vom sorbi împreună, pentru că nu va fi potir de consolare, ci de amărăciuni intense și simt nevoia ca un suflet iubitor să bea cel puțin câteva picături. De aceea te-am chemat, ca tu să accepți să împarți cu Mine durerile Mele și să Mă asiguri că nu Mă vei lăsa singur într-un atât de mare abandon!”
„Ah, da, chinuitul meu Isus, vom bea împreună potirul amărăciunilor Tale, vom suferi durerile Tale și nu mă voi îndepărta niciodată de lângă Tine!”
Iar tristul Isus, asigurat de mine, intră în agonie mortală, suferă dureri nemaivăzute și neînțelese… Iar eu, neputând rezista și voind să-L compătimesc și să-L alin, Îi spun: „Spune-mi de ce ești atât de trist, abătut și singur, în această Grădină și în această noapte? Este ultima noapte a vieții Tale pe pământ; puține ore Îți rămân pentru a începe Patima Ta… Credeam că o voi găsi cel puțin pe Mama Cerească, pe iubitoarea Magdalena, pe credincioșii Apostoli, iar în schimb Te găsesc, singur, singur, pradă unei tristeți care Îți dă moarte nemiloasă, fără să Te facă să mori… O, Binele meu și Totul meu, nu îmi răspunzi? Vorbește-mi! Dar pare că îți lipsește cuvântul, atât de mare este tristețea care Te oprimă. Dar, o, Isuse al meu, acea privire a Ta plină de lumină, da, dar tristă și întrebătoare, încât pare că ceri ajutor, Chipul Tău palid, buzele Tale arse din nou de iubire, Persoana Ta Divină, care din cap până în picioare tremură toată, Inima Ta care îți bate foarte puternic – iar acele bătăi caută suflete și-Ți provoacă o lipsă de aer și pare că dintr-un moment într-altul Tu îți dai ultima suflare – îmi spun că Tu ești singur și de aceea vrei compania mea. Iată-mă, o, Isuse, toată pentru Tine, împreună cu Tine; însă nu mă lasă inima să Te văd doborât la pământ… Te iau în brațele mele, Te strâng la inima mea; vreau să număr unul câte unul chinurile Tale, ofensele Ți se înfățișează una câte una, pentru a-Ți da alinare în toate, reparare pentru toate și pentru a-Ți da cel puțin compătimirea mea…
Dar, o, Isuse al meu, în timp ce Te țin în brațele mele, suferințele Tale se măresc… Viața mea, simt curgând prin venele Tale un foc și simt că sângele Îți fierbe și vrea să rupă venele pentru a ieși afară… Spune-mi, Iubirea mea, ce faci? Nu văd bice, nici spini, nici cuie, nici cruce; și totuși sprijinind capul pe Inima Ta, simt că spini nemiloși Îți străpung capul și bice nemiloase care nu îți cruță nicio părticică din interiorul și din afara Persoanei Tale Divine, iar mâinile Tale sunt paralizate și răsucite mai mult decât [dacă ar fi străpunse] de cuie… Spune-mi, dulcele meu Bine, cine este cel care are atât de mare putere chiar și în interiorul Tău, care Te chinuie și Te face să înduri tot atâtea morți câte chinuri Îți dă?”
Ah, pare că binecuvântatul Isus, deschide buzele Sale slăbite și muribunde și îmi spune: „Fiica Mea, vrei să știi cine Mă chinuie mai mult decât înșiși călăii? Ba chiar aceia sunt nimic în comparație cu aceasta! Este Veșnica Iubire, care, voind întâietate în toate, Mă face să sufăr totul deodată și în părțile cele mai intime, ceea ce călăii Mă vor face să sufăr puțin câte puțin… Ah, fiica Mea, Iubirea este cea care predomină totul asupra Mea și în Mine: Iubirea Îmi este cui, Iubirea Îmi este bici, Iubirea Îmi este coroana de spini, Iubirea Îmi este totul; Iubirea este Patima Mea veșnică, pe când cea a oamenilor este temporală… Ah, fiica Mea, intră în Inima Mea, vino și pierde-te în Iubirea Mea și doar în Iubirea Mea vei înțelege când am suferit și cât Te-am iubit, și vei învăța să Mă iubești și să suferi doar din iubire”.
O, Isuse al meu, din moment ce Tu mă chemi înăuntrul Inimii Tale pentru a-mi arăta ceea ce Iubirea Te-a făcut să suferi, eu intru și, în timp ce intru, văd minunile Iubirii, că nu cu spini materiali [reali] Îți încoronează capul, ci cu spini de foc; că Te biciuie, nu cu bice de funii, ci cu bice de foc; că Te răstignesc cu piroane, nu de fier, ci de foc… Totul este Foc, care pătrunde până în oase și în măduvă, infuzând întreaga Ta Preasfântă Umanitate în foc, Îți dă dureri mortale, cu siguranță mai mult decât în însăși Patima Ta și pregătește o baie de Iubire pentru toate sufletele care vor vrea să se spele de orice pată și să dobândească dreptul de fii ai Iubirii.
O, Iubire fără sfârșit, eu simt cum mă retrag dinaintea acestei mari imensități de Iubire și văd că ar trebui să fiu în întregime iubire pentru a putea intra în iubire și a o înțelege! O, Isuse al meu, nu sunt! Dar, din moment ce Tu vrei compania mea și vrei să intru în Tine, Te rog să mă faci să devin în întregime Iubire.
De aceea, Te implor să încoronezi capul meu și fiecare gând al meu cu [această] coroană a Iubirii. Te implor, o, Isuse, să biciuiești sufletul meu cu biciul iubirii, trupul meu, puterile mele, sentimentele mele, dorințele, afecțiunile… pe scurt, totul, iar în toate să rămân biciuită și pecetluită de Iubire. O, Iubire nesfârșită, fă ca totul în mine să ia viață de la Iubire.
O, Isuse, Centrul tuturor iubirilor, Te implor să pironești mâinile și picioarele mele cu [aceste] cuie ale Iubirii, astfel încât, pironită în întregime de Iubire, să devin iubire, [doar] iubire să înțeleg, de iubire să fiu îmbrăcată, de iubire să fiu hrănită, iubirea să mă țină în întregime pironită în Tine, astfel încât niciun lucru în interiorul și în afara mea, să nu aibă curajul să îndrăznească să mă distragă de Iubirea Ta, o, Isuse!]
Voința Divină 