Aflându-mă puțin tulburată pentru ceva care nu este necesar de spus aici, mintea mea voia să rătăcească pentru a se asigura în ce privește tulburarea mea și așa să rămân în pace, dar binecuvântatul Isus, vrând să-mi contrazică vrerea, mă împiedica să pot vedea ceea ce doream și, din moment ce insistam că vreau să văd, mi-a spus: „De ce vrei să mergi rătăcind? Nu știi că cine iese din Voința Mea iese din lumină și sfârșește în întuneric?” 

Și voind să mă distragă de la ceea ce doream, m-a purtat cu duhul și schimbând subiectul, a adăugat: „Vezi puțin cât de nerecunoscători Îmi sunt oamenii. Pe măsură ce lumina soarelui umple întregul pământ de la un capăt la altul, în așa fel încât să nu existe pământ care să nu se bucure de beneficiul luminii lui, [tot așa] nu există nicio persoană care să se poată plânge că este lipsită de influențele lui benefice – este adevărat că soarele, învăluind întregul univers, pentru a putea da lumină tuturor, îl prinde în mâna lui și se poate plânge că nu se bucură de lumina lui, doar cel care, fuge din mâna lui și se duce să se ascundă în locuri întunecate; totuși, soarele, continuându-și misiunea caritabilă, nu încetează să trimită câteva licăriri de lumină printre degete – tot așa harul Meu este o imagine a soarelui, îi inundă pretutindeni pe oameni, săraci și bogați, ignoranți și învățați, creștini și necredincioși. Nimeni, nimeni nu poate spune că e lipsit, pentru că lumina adevărului și influența harului Meu umplu pământul, mai mult decât soarele în amiaza lui.

Dar care este durerea Mea când văd oamenii care, traversând această lumină cu ochii închiși și înfruntând harul Meu cu torentul nociv al nelegiuirii lor, ies din această lumină și trăiesc de bunăvoie în locuri întunecate, în mijlocul cruzilor dușmani, expuși la mii de pericole? Pentru că, neavând lumină, nu pot ști clar dacă sunt în mijlocul prietenilor sau dușmanilor și să fugă de pericolele care îi înconjoară. Ah, dacă soarele ar fi avut dreptate să aibă această înfruntare din partea oamenilor în ce privește lumina lui, iar unii, ajungând la o astfel de nerecunoștință, încât să refuze și să nu vadă strălucirea sa, [ei] și-ar scoate ochii pentru a fi mai siguri că trăiesc în întuneric, vai, atunci soarele, în loc să trimită lumină, ar trimite gemete și lacrimi de durere, pentru a pune toată natura cu susul în jos! Totuși, oamenii, înfruntând în acest fel harul Meu, ajung la un asemenea exces, încât ar arăta de groază în lumina naturală. Dar harul Meu, întotdeauna binevoitor cu ei, în mijlocul întunericului și al nebuniei orbirii lor, trimite întotdeauna licăriri de lumină, pentru că harul Meu nu părăsește niciodată pe nimeni; ci omul iese voluntar din el, și, neavând harul în sine, încearcă să-l urmărească cu licăririle luminii lui”.

În timp ce spunea acestea, dulcele Isus era extrem de mâhnit și eu făceam tot ce puteam ca să-L consolez, implorându-L să-și reverse amărăciunile Sale în mine. Și El a adăugat: „Compătimește-Mă dacă sunt o cauză de suferință pentru tine, pentru că din când în când simt toată nevoia de a-Mi exprima durerea în cuvinte pentru nerecunoștința oamenilor față de sufletele Mele iubite și de a mișca inimile lor, care să-Mi ofere reparări pentru multele excese precum și compasiune pentru aceleași persoane”.

Și eu: „Doamne, ceea ce aș dori, este să nu mă cruți de participarea la durerile Tale”. Și voind să spun mai multe, a dispărut și am revenit în mine