V4.32 Isus a primit de la Mama Sa un „lapte” din care El devine un izvor imens pentru toți oamenii. Anunțul Marelui Război european în viitor. Pedeapsa pagubelor sufletelor din Purgatoriu (14 noiembrie 1900)

            În această dimineață, iubitorul meu Isus, când a venit, m-a purtat cu duhul și mi-a cerut alinare pentru durerile Sale. Neavând nimic, am spus: „Iubirea mea preadulce, dacă Regina Mamă ar fi aici, te-ar putea alina cu laptele Ei, pentru că, în ceea ce mă privește, nu am decât mizerii”. Între timp a venit Preasfânta Regină, eu imediat i-am spus: „Isus simte nevoia de alinare, dă-i laptele tău preadulce, și așa va fi alinat”.

            Așadar, Mama noastră dragă i-a dat laptele Ei și Iubitul meu Isus a fost complet revigorat. Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Mă simt alinat; vino aproape de buzele Mele și bea o parte din laptele pe care l-am primit de la Mama Mea, ca să ne putem înviora împreună”.

            Așa am făcut; dar cine poate spune virtutea acelui lapte fierbinte care provenea de la Isus? Era foarte abundent, încât părea un izvor imens, care nu s-ar diminua deloc[1], chiar dacă toți oamenii ar bea.

            După aceea, am înconjurat puțin pământul și îmi părea că într-un loc stăteau niște oameni așezați la o măsuță și spuneau: „Va fi război în Europa și ce este mai dureros este că va fi produs de semeni”. Isus asculta acest lucru, dar nu spunea nimic despre asta; prin urmare, nu știu sigur dacă va fi, sau nu, deoarece judecățile umane sunt schimbătoare și ceea ce spun astăzi, mâine le anulează. Apoi m-a purtat într-o grădină unde era o imensă clădire, de parcă ar fi fost o mănăstire populată cu foarte mulți oameni greu de numărat. La vederea acelor oameni, adorabilul meu Isus s-a întors cu spatele, m-a îmbrățișat, punându-și capul Său lângă gâtul meu și, sprijinindu-se de umărul meu, mi-a spus: „Preaiubita Mea, nu Mă lăsa să-i văd, altfel aș suferi mult”.

            Și eu L-am strâns și, apropiindu-mă de unul dintre acele suflete, am spus: „Spuneți-mi măcar cine sunteți?” Și el a răspuns: „Cu toții suntem suflete din Purgator și eliberarea noastră este legată de satisfacția acelor moșteniri evlavioase, pe care le-am lăsat succesorilor noștri și, deoarece aceștia nu sunt mulțumiți, suntem obligați să rămânem aici, departe de Dumnezeul nostru. Ce durere este pentru noi, pentru că Dumnezeu este pentru noi o Ființă necesară, de care nu putem duce lipsă. Experimentăm o moarte continuă, care ne martirizează în modul cel mai nemilos și, dacă nu murim, este pentru că sufletul nostru nu este supus morții; așadar, oricât de îndurerați suntem, fiind lipsiți de obiectivul care ne formează întreaga viață, îl implorăm pe Dumnezeu să-i determine pe muritori să simtă o parte minimă a durerilor noastre, privându-i de ceea ce este necesar pentru menținerea vieții trupești, ca ei să poată învăța în mod independent cât de dureros este să fii lipsit de ceea ce este absolut necesar”.

            După aceea, Domnul m-a dus în altă parte, iar eu, simțind compasiune pentru acele suflete, am spus: „Cum! O, bunul meu Isus, Ți-ai întors fața de la acele suflete binecuvântate care tânjeau după Tine, în timp ce ar fi fost suficient doar să Te arăți și să eliberezi acele suflete de dureri și să devină fericite? Și El: „Ah, fiica Mea, dacă M-aș fi arătat lor, ei nu ar fi fost în măsură să reziste prezenței Mele, deoarece nu sunt curățați complet și în loc să vină în brațele Mele, s-ar fi retras derutați și Eu n-aș fi făcut altceva decât să măresc martiriul Meu și pe al lor. De aceea am făcut așa”.

            Spunând acestea, a dispărut.


[1] Adică, nu ar diminua deloc.


1 Corinteni 3,1-4: Iar eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor [oameni] spirituali, ci ca unor [oameni] de carne, ca unor copilaşi în Cristos. V-am dat să beţi lapte, nu mâncare [solidă], pentru că încă nu [o] puteaţi [primi], ba nici acum nu puteţi, pentru că sunteţi încă [oameni] de carne. Într-adevăr, când între voi există invidie şi ceartă, nu sunteţi oare [oameni] de carne şi nu umblaţi în felul oamenilor? Când unul spune: „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu al lui Apólo”, nu sunteţi voi oameni?

Evrei 5,11-14: În această privinţă, am avea multe de spus şi greu de exprimat, întrucât aţi devenit nepăsători la cele auzite. Într-adevăr, voi, care de atâta timp trebuia să fiţi învăţători, aveţi din nou nevoie ca cineva să vă înveţe principiile de la început ale cuvântului lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, şi nu de mâncare solidă. Cine se hrăneşte cu lapte nu este deprins cu învăţătura dreptăţii, pentru că este un copil. Dar mâncarea solidă este a celor desăvârşiţi, care, prin deprindere, au simţurile obişnuite să deosebească binele de rău.

Isaia 55,1: Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint! Veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, dar fără argint şi fără plată!

Leviticus 20,22-24: Să ţineţi toate legile mele şi toate poruncile mele şi să le împliniţi ca să nu vă verse din gura ei ţara în care vă duc ca să locuiţi în ea! Să nu umblaţi după obiceiurile poporului păgân pe care îl alung dinaintea voastră! Căci ei au făcut toate aceste lucruri şi m-am dezgustat de ei şi v-am spus: ‹Voi veţi moşteni ţara lor şi eu v-o voi da ca să o moşteniţi: este o ţară în care curge lapte şi miere›.

1 Petru 2,1-4: Aşadar, îndepărtând toată răutatea şi orice înşelăciune, ipocrizie, invidie şi orice vorbire de rău, ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire dacă într-adevăr aţi gustat cât de bun este Domnul. Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am pus deoparte dintre popoare.

V3.72 Toată natura invită la odihnă, dar odihna adevărată este tăcerea interioară a tuturor celor, care nu îl cheamă pe Dumnezeu. Omul trebuie să se anihileze pe sine, ca Dumnezeu să-l poată reface. Condiția de a participa la sărbătoarea Cerului (20 mai 1900)

            Aflându-mă în afara mea, îmi părea că ar fi noapte și vedeam tot universul, întreaga ordine a naturii, cerul înstelat, tăcerea nopții; în concluzie, îmi părea că totul ar avea o semnificație. În timp ce vedeam aceasta, părea că îl văd pe Domnul nostru, care luând cuvântul mi-a spus în ce privește ceea ce vedeam:

„Întreaga natură invită la odihnă, dar ce este adevărata odihnă? Este odihna interioară și tăcerea a tot ce nu este Dumnezeu. Vezi, stelele sclipesc de lumină temperată, nu orbitoare ca soarele; [vezi] somnul și tăcerea întregii naturi, a oamenilor și chiar a animalelor, încât toți caută un loc, un bârlog, unde să stea în liniște și să se odihnească de oboseala vieții. Dacă acest lucru este necesar pentru trup, mai mult de atât este necesar ca sufletul să se odihnească în propriul centru, care este Dumnezeu. Dar pentru a se putea odihni în Dumnezeu, este necesară tăcerea interioară, la fel cum trupul are nevoie de tăcerea exterioară, pentru a putea adormi liniștit.

Dar ce este această tăcere interioară? Înseamnă să reduci la tăcere viciile interioare, ținându-le la locul lor, impunând tăcerea dorințelor, înclinațiilor, afecțiunilor, pe scurt, la tot ceea ce nu îl cheamă pe Dumnezeu. Deci, care este mijlocul de a realiza acest lucru? Singurul mijloc, absolut necesar este anihilarea ființei proprii și reducerea la nimic, așa cum a fost creat înainte și, și reducându-și ființa lui la nimic, să înceapă să trăiască în Dumnezeu.

            Fiica Mea, toate lucrurile au începutul din nimic. Acest mecanism al universului, în care vezi multă ordine, dacă înainte să-l creez ar fi fost plin de alte lucruri, nu aș fi putut să pun mâna Mea creativă să îl fac cu atâta măiestrie, atât de splendid și ornamentat; cel mult aș fi putut desface tot ce ar putea fi și apoi să-l refac cum mi-ar fi plăcut Mie. Dar suntem mereu în același stadiu, toate lucrările Mele au începutul din nimic, și atunci când există un amestec de alte lucruri, nu este onorabil maiestății Mele să coboare și să lucreze în suflet, dar atunci când sufletul se reduce la nimic, se înalță la Mine și își ia ființa lui în a Mea, atunci Eu lucrez ca Dumnezeul care sunt și sufletul își găsește adevărata odihnă. Iată că toate virtuțile au începutul din umilință și auto-anihilare”.

            Cine poate spune cât de mult înțelegeam despre ce mi-a spus binecuvântatul Isus? Oh, cât de fericit ar fi sufletul meu, dacă aș putea să ajung să-mi anulez biata ființă, pentru a putea primi de la Dumnezeul meu, Ființa Sa Divină! Oh, cum m-aș înnobila, cât de sfințită aș rămâne! Dar ce naivă sunt, unde[1] am creierul, dacă încă nu o fac? Ce mizerie umană, în loc să caute adevăratul ei bine și să-și ia zborul ei în înălțimi, se bucură să se târască pe pământ și să trăiască în noroi și putreziciune!

            Apoi iubitul meu Isus m-a purtat într-o grădină unde era multă lume, care se pregătea să asiste la o sărbătoare, dar puteau să asiste doar cei care primeau o uniformă, și erau puțini cei care primeau această uniformă. Am avut o mare dorință să o primesc și eu și am făcut tot posibilul până am obținut ce am vrut. Ajungând în locul unde se primea, o femeie venerabilă m-a îmbrăcat mai întâi în alb, apoi mi-a pus o panglică albastră de care atârna o medalie pecetluită cu Fața lui Isus, dar în timp ce era Fața [lui Isus] totodată era și oglindă, și privind-o se vedeau cele mai mici pete, pe care sufletul, cu ușurință putea să le îndepărteze, cu ajutorul acelei lumini care venea din interiorul acelui Chip. Părea că acea medalie ar conține o semnificație misterioasă. Apoi a luat o mantie foarte fină din aur și m-a acoperit complet. Îmi părea că, fiind astfel îmbrăcată, aș fi putut concura cu fecioarele înțelepte[2]. În timp ce se întâmplau toate acestea, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să ne întoarcem să vedem ce fac oamenii. Este suficient că ești astfel îmbrăcată; când va fi sărbătoarea, atunci te voi purta să asiști”.

            Așadar, după ce am înconjurat puțin, m-a purtat în patul meu.


[1] De la pagina 149, greșind, trece la 160.

[2] Adică, „care înțeleg, înțelepte”, fiind glorificate cu viziunea fericită.

V3.60 Pașaportul, pentru a intra în Beatitudine [Fericire], în această viață trebuie să aibă semnătura resemnării, umilinței și ascultării. Complot împotriva Bisericii (16 aprilie 1900)

            După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.

Illustration by Elizabeth Wang, T-00228-BW, I must shelter those who come to me for comfort, even though my heart is like a mud hut, not yet a palace!, copyright © Radiant Light 2006, http://www.radiantlight.org.uk