În această dimineață, mă aflam complet deprimată și foarte suferindă din cauza lipsei dulcelui meu Isus, dar după o lungă așteptare, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus:
„Fiica Mea, adevăratul mod de a suferi nu este să te uiți de la cine provin suferințele, nici ceea ce se suferă, ci la binele care trebuie să vină din suferințe. Acesta a fost felul Meu de a suferi; nu M-am uitat nici la călăi, nici la suferințe, ci la binele pe care prin intermediul pătimirii Mele am intenționat să îl fac celor care Îmi dădeau suferința și uitându-Mă la binele care urma să le vină oamenilor, am disprețuit orice altceva și am urmat cu [mult] curaj, cursul pătimirii Mele. Fiica Mea, acest[1] mod este cel mai simplu și mai profitabil de a suferi, nu numai cu răbdare, ci cu un suflet de neînvins și curajos”.
[1] Eroare în numerotare: Luisa trece de la pagina 137 la 139, dar reface după ce a repetat paginile 62 și 63.
Continuau sărmana mea stare și tăcerea binecuvântatului Isus, iar în această dimineață, mă aflam mai deprimată ca niciodată. Când a venit, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, nici lucrările, nici predicile, nici chiar puterea minunilor, nu M-au făcut cunoscut cu claritate ca fiind Dumnezeu, dar când am fost așezat pe cruce și înălțat pe ea ca pe propriul Meu tron, atunci am fost recunoscut ca Dumnezeu; doar crucea a revelat lumii și întregului iad cine eram Eu cu adevărat; deci toți au fost cutremurați și L-au recunoscut pe Creatorul lor. Prin urmare, crucea este cea care îl descoperă pe Dumnezeu sufletului și face cunoscut dacă sufletul este cu adevărat al lui Dumnezeu. Se poate spune că prin cruce se descoperă toate părțile intime ale sufletului și îi dezvăluie lui Dumnezeu și oamenilor cine este ea”.
Apoi a adăugat: „Pe două cruci Eu mistuiesc sufletele: una este de durere, cealaltă este de iubire; în Cer cele nouă coruri angelice Mă iubesc, dar fiecare are propria misiune distinctă, așa cum rolul special al Serafimilor este iubirea, iar corul lor este așezat în partea din față pentru a primi reverberațiile[1] iubirii Mele, astfel iubirea Mea și a lor, săgetându-se reciproc, armonizează continuu, Eu, le dăruiesc sufletelor pe pământ atribuții distincte: pe un suflet îl fac martir al durerii, pe altul al iubirii, amândouă fiind maestre iscusite pentru a le sacrifica și a le face demne de complăcerile Mele”.
În această dimineață, eram foarte deprimată și suferindă, dar de îndată L-am văzut pe iubitul meu Isus și foarte multă lume cufundată în mizerii. Isus, rupând tăcerea pe care o păstra de multe zile, a spus:
„Fiica Mea, mai întâi, omul se naște în Mine și poartă pecetea Divinității. Ieșind din Mine pentru a renaște din sânul matern, îi poruncesc lui să meargă pe o mică porțiune de drum, iar la sfârșitul acelui drum, lăsându-l să Mă regăsească, Eu îl primesc din nou în Mine, făcându-l să trăiască veșnic împreună cu Mine. Uită-te puțin cât de nobil este omul, de unde vine și încotro merge și care este destinul lui. Așadar, care ar trebui să fie sfințenia acestui om, ieșind dintr-un Dumnezeu atât de Sfânt? Dar omul, parcurgând calea pentru a veni din nou la Mine, distruge în el ceea ce a primit în mod divin și devine corupt, astfel că în întâlnirea pe care Eu i-o pregătesc pentru a-l primi în Mine, nu-l mai recunosc, nu mai văd în el pecetea divină, nu mai găsesc nimic din al Meu în el și, nemairecunoscându-l, Dreptatea Mea îl condamnă să piară pe calea pierzaniei”.
Cât de duios a fost să-L aud pe Isus Cristos vorbind despre aceasta, câte lucruri făcea să se înțeleagă! Dar starea mea de suferință nu-mi permite să scriu prea mult.
Continuând să vină, adorabilul meu Isus s-a arătat cu ochii strălucind de cea mai vie și pură lumină. Am rămas fermecată și surprinsă înaintea acelei lumini orbitoare și Isus, văzându-mă atât de extaziată, fără să-i fi zis nimic, mi-a spus:
„Iubita Mea, ascultarea are vederea foarte lungă, cucerește prin frumusețe și prin acuitate chiar lumina soarelui, așa cum propria iubire are vederea foarte scurtă, încât nu poate face un pas fără să se împiedice. Și tu să nu crezi că această vedere foarte lungă o au acele suflete care sunt mereu turbulente și scrupuloase. Dimpotrivă, iubirea proprie îi face să cadă pe cei cu vederea foarte scurtă, și le trezește mii de tulburări și scrupule, iar ceea ce azi au detestat cu multe scrupule și temeri, mâine cad din nou, încât trăirea lor se reduce la a fi mereu cufundați în această plasă încâlcită pe care știe să țeasă foarte bine iubirea de sine, spre deosebire de vederea foarte lungă a ascultării, care este ucigașa iubirii proprii, deoarece, fiind foarte lungă și foarte clară, prevede imediat unde poate face un pas greșit, și cu suflet generos se abține [de la greșeli] și se bucură de sfânta libertate a fiilor lui Dumnezeu. Și așa cum obscuritățile atrag alte obscurități, la fel lumina atrage altă lumină, iar această lumină ajunge să-și atragă lumina Cuvântului și, unindu-se împreună, țes în ea lumina tuturor virtuților”.
Uimită să aud acest lucru, am spus: „Doamne, ce spui? Îmi pare că este sfințenie acel mod scrupulos de a trăi”. Și El, pe un ton mai serios, a adăugat:
„Într-adevăr, îți spun că aceasta este adevărata pecete a ascultării și cealaltă este adevărata pecete a iubirii proprii și că acel mod de a trăi mă impulsionează mai mult spre dispreț decât spre iubire, pentru că, atunci când există, lumina Adevărului arată defectul, chiar și minim și ar trebui corectat, dar din moment ce există vederea scurtă a iubirii proprii, aceasta nu face altceva decât să țină [sufletele] deprimate, fără să aibă o creștere pe calea adevăratei sfințenii”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, venind, binecuvântatul Isus, mi-a spus: „Fiica Mea, când harul Meu se află în posesia mai multor persoane, acesta sărbătorește mai mult. Se întâmplă ca la acele regine: cu cât mai multe domnișoare depind de îndrumările lor și fac coroană în jurul lor, cu atât mai mult se bucură și sărbătoresc. Tu fixează-te în Mine, privește-Mă și vei rămâne atât de atrasă de Mine, încât tot ce este material va cădea ca mort pentru tine. Și trebuie să te fixezi foarte mult în Mine, încât să Mă atragi total în tine, ca Eu, regăsindu-Mă în tine, să pot afla perfecta Mea complăcere, astfel să găsesc în tine toate plăcerile Mele, care ar [trebui] să se afle în creatura umană și să nu găsesc neplăcere din cauza a ceea ce Îmi fac alții”.
Și în timp ce spunea acestea, a intrat în interiorul meu și astfel și-a găsit complăcerea[1]. Ce fericită m-aș simți dacă aș reuși să-L atrag complet în mine pe iubitul meu Isus!
În această dimineață, binecuvântatul Isus m-a transportat cu duhul, dar s-a arătat într-o stare de compasiune, încât mișca chiar şi pietrele. Oh, cât suferea și părea că, nemaiputând îndura, voia să se elibereze puțin, aproape căutând ajutor. Îmi simțeam biata inimă sfâșiată în bucăți din cauza sensibilității și imediat i-am luat coroana de spini, punându-mi-o mie pentru a-i oferi ușurare și apoi i-am spus: „Dulcele meu Bine, a trecut ceva timp de când nu mi-ai reînnoit durerilecrucii; Te rog să mi le reînnoiești astăzi, și astfel vei fi mai alinat”.
Și El: „Draga Mea, este necesar să se ceară Justiției, pentru a face acest lucru, pentru că lucrurile au ajuns într-o asemenea măsură încât [justiția] nu poate permite ca tu să suferi”.
Nu știam cum să fac să cer Justiției, când au apărut două domnișoare care păreau să slujească Justiției. Una avea numele de toleranță, cealaltă de simulare; și cerându-le să mă răstignească, toleranța mi-a luat o mână şi mi-a pironit-o fără să termine; atunci am spus: „O, sfântă deghizare, termină tu să mă răstignești, nu vezi că toleranța m-a lăsat? Arată cât de bine știi să deghizezi”.
Așadar, a terminat[1] să mă răstignească, dar cu atâta chin, încât dacă Domnul nu m-ar fi sprijinit în brațele Sale, cu siguranță aș fi murit de durere. După aceea, binecuvântatul Isus a adăugat: „Fiică, este necesar ca cel puțin uneori tu să suferi aceste dureri, căci, dacă aceasta nu s-ar întâmpla, ar fi vai de lume! Ce s-ar întâmpla cu ea?”
Apoi L-am rugat pentru diferite persoane și m-am regăsit în mine.
[1] Luisa spune: „Deci m-a însărcinat să mă răstignesc”.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus nu venea, dar după multe așteptări, de îndată ce L-am văzut, mi-a spus: „Fiica Mea, răbdarea este superioară purității, pentru că sufletul fără răbdare, foarte ușor se dezlănțuie și este dificil să rămână pur și când o virtute are nevoie de cealaltă pentru a avea viață, se spune că aceasta este superioară celeilalte[1]; într-adevăr se poate spune că răbdarea nu este doar custodia purității, ci este scara pentru a urca pe muntele tăriei, încât, dacă vreunul ar urca fără scara răbdării, ar cădea imediat de la cea mai înaltă [treaptă] la cea mai joasă.
Mai mult de atât, răbdarea este germenul perseverenței și acest germen produce ramuri numite fermitate. Oh, cât de ferm și de stabil este sufletul răbdător în binele întreprins! Nu-l interesează ploaia, gerul, gheața, focul, dar tot interesul lui este să ducă la bun sfârșit binele început, pentru că nu există o absurditate mai mare a celui căruia astăzi îi place să facă un bine, iar mâine, pentru că nu-i mai place, îl lasă [deoparte]. Ce s-ar spune despre un ochi, care timp de o oră vede, și timp de altă oră rămâne orb, despre o limbă care acum vorbește și după aceea rămâne mută? Ah, da, fiica Mea, doar răbdarea este cheia secretă pentru a deschide tezaurul virtuților. Fără secretul acestei chei, celelalte virtuți nu ies să dea viață sufletului și să-l înnobileze”.
[1] Luisa spune: „aceea (este) superioară acesteia”. În mod evident este o eroare datorită neatenției.
În această dimineață, când binecuvântatul Isus a venit, m-a purtat cu duhul în mijlocul multor persoane de diferite condiții: preoți, călugărițe, laici; iar Isus, manifestându-şi plângerea Sa dureroasă, a spus: „Fiica Mea, otrava interesului a intrat în toate inimile și au rămas îmbibate ca un burete, de această otravă. Această otravă contagioasă a pătruns în mănăstiri, în preoți și în laici. Fiica Mea, ceea ce nu cedează la lumina adevărului și la puterea virtuții, cedează înaintea unui interes foarte josnic, iar virtuțile sublime și mai distinse cad spulberate ca un geam fragil, înaintea acestui venin”. Și în timp ce spunea acestea, plângea amarnic. Așadar, cine poate spune sfâșierea sufletului meu, văzându-L plângând pe iubitorul meu Isus?
Neștiind ce să fac pentru ca să nu mai plângă, i-am spus unele absurdități: „Dragul meu, oh, nu plânge! Dacă alții nu Te iubesc și Te ofensează având ochii orbiți de otrava interesului, astfel că toți sunt îmbibați în ea, sunt eu cea care Te iubesc, Te laud, mă uit la toate lucrurile pământești ca la o mizerie şi aspir doar la Tine, de aceea ar trebui să fii mulțumit în iubirea mea și să încetezi din plâns și dacă te simți amărât, toarn-o în mine, căci sunt mult mai mulțumită decât să Te văd plângând”.
Auzindu-mă, s-a oprit din plâns și a turnat puțin; mi-a împărtășit durerile crucii și apoi a adăugat: „Virtuțile și meritele Mele dobândite pentru om în Patima Mea, sunt multe fortărețe de tărie, în care fiecare se poate sprijini pe calea către Veșnicie, dar omul nerecunoscător, fugind de aceste fortărețe de tărie, se apleacă spre noroi și merge pe calea pierzaniei”.
Continuând să-L văd cam furios pe lume, voiam să-L calmez, dar El m-a distras spunându-mi: „Cea mai acceptabilă caritate pentru Mine este pentru cei care Îmi sunt cei mai apropiați, așadar, cele mai apropiate de Mine sunt sufletele din purgator, pentru că sunt confirmate în harul Meu și nu există nicio opoziție între Voința Mea și a lor, ele trăiesc în mod continuu în Mine, Mă iubesc în mod arzător și sunt forțat să le văd suferind în Mine, fiind neputincioase pentru ele însele în a-și da cea mai mică alinare. Oh, cât de sfâșiată este Inima Mea de starea acelor suflete, pentru că nu sunt departe de Mine, ci aproape și nu doar aproape, ci în interiorul Meu! Și cât de plăcuți sunt Inimii Mele cei care se interesează de ele. Să presupunem că ai o mamă, o soră care ar locui cu tine într-o stare de durere, incapabile să se ajute pe sine, și un altul, străin, care ar trăi în afara casei tale, tot într-o stare de durere, dar care se poate ajuta pe sine; nu ți-ar plăcea mai mult dacă o persoană ar avea grijă să o aline pe mama sau pe sora ta, decât pe străinul care se poate ajuta pe sine?”
Și eu: „Cu siguranță, oh Doamne”.
Apoi a adăugat: „A doua caritate mai acceptabilă Inimii Mele este pentru cei care, deși trăiesc pe acest pământ, se aseamănă aproape cu sufletele din purgator, adică Mă iubesc, Îmi fac întotdeauna Voința, sunt interesați de lucrurile Mele de parcă ar fi proprii. Ei bine, dacă acești oameni sunt deprimați, nevoiași, aflați în stare de suferințe, iar unul se ocupă să-i aline și să-i ajute, aceasta este mai plăcut Inimii Mele, să se ocupe de ceilalți”.
Isus s-a retras și aflându-mă în mine, îmi părea că nu ar fi fost lucruri conform adevărului. Deci, la întoarcerea Sa, adorabilul meu Isus m-a făcut să înțeleg că ceea ce îmi spusese era conform adevărului; rămânea de spus doar despre membrele separate de El, care sunt păcătoșii, că oricine s-ar ocupa să reunească aceste membre, ar fi foarte acceptabil Inimii Sale. Diferența este aceasta: dacă un păcătos ar fi deprimat într-o nenorocire, și vreunul s-ar ocupa să nu-l convertească, ci doar să-l aline și să-l ajute în mod material, Domnului i-ar plăcea mai mult dacă acest lucru s-ar face celor care sunt în ordinea harului, pentru că dacă aceștia suferă, este întotdeauna un produs al iubirii lui Dumnezeu față de ei sau al iubirii lor față de Dumnezeu, iar dacă păcătoșii suferă, Domnul vede în ei amprenta vinovăției și a încăpățânatei lor voințe.
Așa mi s-a părut că înțeleg; în rest las judecata celor care au dreptul să mă judece, indiferent dacă este sau nu este în funcție de adevăr[1].
[1] Luisa relatează ca martor, dar se lasă în mâinile judecătorului pentru orice interpretare.
În această dimineață, aflându-mă în afara mea, m-am trezit cu Copilul Isus în brațe și în timp ce eram încântată să-l privesc, fără să știu cum, din același Copil a ieșit un al doilea și după scurte momente, un al treilea Copil, amândoi similari cu primul, deși distincți între Ei. Privind cu uimire aceasta, am spus: „O, cum se atinge cu mâna misterul preasfânt al Preasfintei Treimi, că în timp ce sunteți Unul, sunteți de fapt Trei!” Îmi părea că toți Trei mi-ar spune (dar pe măsură ce ieșea cuvântul, a devenit[1], o singură voce):
„Natura Noastră este alcătuită dintr-o Iubire pură și foarte simplă, comunicativă, iar natura Iubirii adevărate are acest lucru propriu, pentru a produce singură imagini toate similare cu Sine în putere, bunătate și frumusețe și în tot ce Ea conține, este doar pentru a da un accent sublim atotputerniciei Noastre, Ne aplică semnul distincției, încât această Natură a Noastră, topită în Iubire, formează Trei, din moment ce este simplă, fără nicio materie, care să poată împiedica uniunea, și topindu-se din nou, formează Una singură. Și este tot atât de adevărat că natura adevăratei Iubiri are aceasta (de a produce imagini care sunt toate similare cu sine sau de a-și asuma imaginea celui pe care îl iubește), deoarece a Doua Persoană, în răscumpărarea neamului omenesc, și-a asumat natura și imaginea omului și i-a dăruit Divinitatea”.
În timp ce spuneau acestea, îl distingeam foarte bine pe iubitul meu Isus, recunoscând în El imaginea naturii umane și doar pentru El aveam încredere să stau în Prezența Lor, altfel cine ar fi îndrăznit? Ah, da, îmi părea că Umanitatea însușită de Isus deschisese creaturii raportul spiritual, pentru a o determina să se înalțe până la tronul Divinității, pentru a fi primită la comunicarea cu Ei și pentru a obține decizia harurilor. O, ce momente fericite am avut, câte lucruri înțelegeam; dar pentru a scrie câte ceva, aș avea nevoie să le descriu când sufletul meu se află împreună cu dragul meu Isus, încât pare [că sufletul] este eliberat din trup, dar regăsindu-mă închisă, întunericul închisorii, îndepărtarea de Soarele meu mistic, durerea de a nu-L vedea, [toate acestea] mă fac incapabilă să le descriu și mă determină să trăiesc murind, dar obligată să trăiesc legată, întemnițată în acest trup sărman. Ah, Doamne, ai milă de o sărmană păcătoasă, care trăiește bolnavă și întemnițată, rupe curând zidul acestei închisori pentru a zbura la Tine și a nu mă mai întoarce.
