Binecuvântatul Isus continuă să nu vină. Oh, Dumnezeule ce durere nespusă este absența Sa! Încercam pe cât posibil să rămân în pace și total abandonată în El, dar ce! Biata mea inimă nu mai putea să suporte, am făcut tot posibilul pentru a o liniști și-am spus: „Inima mea, să mai așteptăm puțin, cine știe poate va veni, să folosim niște stratageme pentru a-L convinge să vină”. Deci, adresându-mă Lui, îi spuneam: „Doamne, vino, ora este târzie și încă nu vii? În această dimineață încerc pe cât posibil să pot sta liniștită, dar totuși nu Te arăți? Doamne, îți ofer martiriul privațiunii Tale ca atestat de iubire, pentru a-Ți face un cadou, ca să Te stimulez să vii. Este adevărat că nu sunt demnă, dar nu Te caut pentru că sunt demnă, ci din iubire și pentru că fără Tine simt că viața îmi lipsește”.

            Și întrucât nu venea, îi spuneam: „Doamne, vino sau te voi obosi cu spusele mele, și când vei obosi, poate că măcar atunci ai vrea să vii?”

            Dar cine poate spune toate absurditățile mele? I-am spus atât de multe, încât m-aș lungi prea mult ca să spun totul.

            După aceea, pentru scurt timp L-am văzut pe dulcele meu Isus mișcându-se în interiorul meu, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn, apoi s-a arătat mai clar și m-a purtat cu duhul, mi-a spus: „Așa cum pasărea dă din aripi pentru a zbura, tot așa sufletul, în zborul dorințelor, dă din aripile umilinței și în acele bătăi, trimite un magnet care Mă atrage, încât în timp ce el își ia zborul să vină la Mine, Eu îl iau pe al Meu să vin la el”.

            Ah, Doamne, se vede că îmi lipsește magnetul umilinței! Dacă eu, în drumul meu, aș răspândi magnetul umilinței peste tot, nu aș lupta atât de mult să aștept și să tot aștept venirea Ta!