În această dimineață, aflându-mă în afara mea, m-am trezit cu Copilul Isus în brațe și în timp ce eram încântată să-l privesc, fără să știu cum, din același Copil a ieșit un al doilea și după scurte momente, un al treilea Copil, amândoi similari cu primul, deși distincți între Ei. Privind cu uimire aceasta, am spus: „O, cum se atinge cu mâna misterul preasfânt al Preasfintei Treimi, că în timp ce sunteți Unul, sunteți de fapt Trei!” Îmi părea că toți Trei mi-ar spune (dar pe măsură ce ieșea cuvântul, a devenit[1], o singură voce):

            „Natura Noastră este alcătuită dintr-o Iubire pură și foarte simplă, comunicativă, iar natura Iubirii adevărate are acest lucru propriu, pentru a produce singură imagini toate similare cu Sine în putere, bunătate și frumusețe și în tot ce Ea conține, este doar pentru a da un accent sublim atotputerniciei Noastre, Ne aplică semnul distincției, încât această Natură a Noastră, topită în Iubire, formează Trei, din moment ce este simplă, fără nicio materie, care să poată împiedica uniunea, și topindu-se din nou, formează Una singură. Și este tot atât de adevărat că natura adevăratei Iubiri are aceasta (de a produce imagini care sunt toate similare cu sine sau de a-și asuma imaginea celui pe care îl iubește), deoarece a Doua Persoană, în răscumpărarea neamului omenesc, și-a asumat natura și imaginea omului și i-a dăruit Divinitatea”.

            În timp ce spuneau acestea, îl distingeam foarte bine pe iubitul meu Isus, recunoscând în El imaginea naturii umane și doar pentru El aveam încredere să stau în Prezența Lor, altfel cine ar fi îndrăznit? Ah, da, îmi părea că Umanitatea însușită de Isus deschisese creaturii raportul spiritual, pentru a o determina să se înalțe până la tronul Divinității, pentru a fi primită la comunicarea cu Ei și pentru a obține decizia harurilor. O, ce momente fericite am avut, câte lucruri înțelegeam; dar pentru a scrie câte ceva, aș avea nevoie să le descriu când sufletul meu se află împreună cu dragul meu Isus, încât pare [că sufletul] este eliberat din trup, dar regăsindu-mă închisă, întunericul închisorii, îndepărtarea de Soarele meu mistic, durerea de a nu-L vedea, [toate acestea] mă fac incapabilă să le descriu și mă determină să trăiesc murind, dar obligată să trăiesc legată, întemnițată în acest trup sărman. Ah, Doamne, ai milă de o sărmană păcătoasă, care trăiește bolnavă și întemnițată, rupe curând zidul acestei închisori pentru a zbura la Tine și a nu mă mai întoarce.

---

[1] Luisa spune: „forma”.