În această dimineață, în timp ce mă aflam în starea mea obișnuită, vedeam în fața mea o lumină interminabilă și înțelegeam că în acea lumină locuia Preasfânta Treime, și am mai văzut în fața acelei lumini, pe Regina Mamă, care era complet absorbită de Preasfânta Treime și Ea le absorbea în Sine pe toate cele Trei Persoane Divine, în așa fel încât a fost îmbogățită cu cele trei prerogative ale Treimii Preasfinte, adică, cu Puterea, cu Înțelepciunea și Caritatea; și așa cum Dumnezeu iubește omenirea ca fiind parte din Sine și totodată ieșită din Sine, tot astfel, dorește cu ardoare ca acea parte din Sine care îi aparține, să se întoarcă la El.
Așadar, Regina Mamă, participând la aceasta, iubește neamul omenesc cu o iubire excesivă. În timp ce înțelegeam aceasta, l-am văzut pe Confesor și am rugat-o pe Preasfânta Fecioară să mijlocească[1] pentru el înaintea Preasfintei Treimi, și Ea a făcut un gest de înclinare, ducând rugăciunea mea la Tronul lui Dumnezeu, și am văzut că de pe Tronul Divin ieșea un flux de lumină, care îl acoperea complet pe Confesor, și m-am regăsit în mine.
Binecuvântatul Isus vine în fugă, aproape ca fulgerul, și în acel fulger face să iasă din interiorul Său când o caracteristică specială a unuia dintre atributele Sale, când o alta. Câte lucruri face să se înțeleagă în acel fulger! Așadar, acel fulger retrăgându-se, mintea rămâne în întuneric și nu știe să se adapteze și să repete ceea ce a înțeles din acel fulger de lumină, pentru că fiind lucruri care ating Divinitatea, limba umană nu știe cum să le exprime din nou1 și cu cât se forțează mai mult, cu atât rămâne mai mută; într-adevăr, în aceste lucruri este întotdeauna o fetiță nou-născută2. Prin urmare, ascultarea vrea să mă forțeze să spun acel puțin, cât pot:
Îmi părea că Dumnezeu conține toate bunurile în Sine; încât, găsind în Dumnezeu toate bunurile pe care le conține, nu este necesar să meargă în altă parte pentru a vedea hotarele Sale nemărginite; nu, dar El este suficient să regăsească tot ce este al Său. Deci, într-un fulger arăta o caracteristică specială a Frumuseții Sale; dar cine poate spune cât este de frumos? Știu doar să spun, comparând toate frumusețile angelice și umane, frumusețile varietăților de flori și fructe, albastrul splendid al cerului înstelat, pe care privindu-l pare că privirea se încântă și ne vorbește despre o frumusețe supremă, [acestea] sunt umbre sau suflări pe care Dumnezeu le-a trimis din Frumusețea Sa care este conținută în ele; sau, sunt acele mici picături de rouă comparate cu apele imense ale mării… Trec înainte, pentru că mintea mea începe să se piardă.3
Într-un alt fulger și-a arătat o caracteristică specială a atributului Carității, de trei ori sfânt4. Cum voi putea eu sărmana, să deschid gura asupra acestui atribut, care este izvorul din care derivă toate celelalte atribute? Voi spune doar ceea ce am înțeles cu privire la natura umană. Așadar, am înțeles că Dumnezeu ne-a creat din acest atribut al Carității care se revarsă în noi și ne umple în totalitate cu Sine; dacă sufletul ar corespunde, fiind umplut de suflarea Carității lui Dumnezeu, însăși natura umană ar trebui să se transforme în caritate față de Dumnezeu; și cum sufletul se răspândește în iubirea creaturilor, sau a plăcerilor, sau a interesului sau a oricărui altceva, tot astfel acea Suflare divină iese din suflet; și dacă ajunge să se răspândească în toate, sufletul rămâne gol de Caritatea divină.
Prin urmare, în Cer nu se intră dacă nu suntem un complex de Caritate foarte pură, total divină, ci doar dacă sufletul se mântuiește, iar această Respirație primită când [ființa] a fost creată, va merge să o redobândească prin puterea focului, în flăcările purificatoare, și doar atunci va ieși, când va ajunge să se reverse pe deplin. Deci, cine știe ce etapă foarte lungă ar trebui să ispășească în acel loc?5
Deci, dacă așa ar trebui să fie creatura, ce va fi Creatorul? Cred că spun atât de multe absurdități, dar nu mă mir, pentru că nu sunt nici pe departe o învățată, sunt mereu o ignorantă și dacă există ceva adevăr în aceste scrieri, nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, și eu rămân întotdeauna ignoranta care sunt.
Romani 8,26-27:De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu.↩︎
1 Corinteni 2,6-10: Totuşi, noi vorbim de înţelepciune printre cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea lumii acesteia, nici a conducătorilor acestei lumi care sunt pieritori. Însă noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost tăinuită, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră, pe care niciunul dintre conducătorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. Însă, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzitşi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el”. Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu.↩︎
Psalm 19,2.9.12:Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii. Slujitorul tău este instruit prin ele; pentru cel care le păzeşte, răsplata este mare. ↩︎
Isaia 6,2-3: Serafimi stăteau deasupra lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul către altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaót! Plin este tot pământul de mărirea lui!”. ↩︎
Apocalips 21,22-27:Nu am văzut în ea niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic este templul ei şi Mielul. Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îi vor aduce gloria lor. Porţile ei nu se vor închide ziua, pentru că acolo nu va mai fi noapte. Şi vor aduce în ea gloria şi cinstea neamurilor. Nu va intra în ea nimic impur, nici cel care săvârşeşte lucruri abominabile şi nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului.
Aflându-mă în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus s-a arătat pentru puțin timp și, nu știu de ce, mi-a spus: „Fiica Mea, toată stabilitatea credințeicatolice se află în stabilitatea carității, care unește inimile și le face să trăiască în Mine”.
Apoi, aruncându-se în brațele mele, a vrut să-L alin; iar eu am făcut tot ce am putut, apoi El a făcut la fel cu mine și a dispărut.
După ce am petrecut câteva zile de lipsă și tăcere, în această dimineață, când a venit binecuvântatul Isus, am spus: „Se vede că starea mea nu mai este Voința Ta”. Și El: „Da, da, ridică-te și vino în brațele Mele”.
Spunându-mi astfel, am uitat de starea dureroasă din zilele trecute, am alergat în brațele Sale și când i-am văzut coasta deschisă, i-am spus: „Dragul meu, a trecut ceva timp de când nu mi-ai permis să sorb din coasta Ta, Te rog permite-mi azi”. Și Isus: „Preaiubita Mea, bea după cum îți place și fii mulțumită”.
Cine poate spune mulțumirea mea și cu ce lăcomie am pus gura să beau din acel izvor divin? După ce am băut până m-am săturat nemaifiind loc să pun nicio altă picătură, m-am dat la o parte și Isus mi-a spus: „Te-ai săturat? Dacă nu, continuă și bea”. Și eu: „Sătulă nu, pentru că, cu cât bei mai mult din acest izvor, cu atât ai mai multă sete; numai că, eu fiind foarte limitată, nu mai sunt în stare să cuprind [ce sorb de la Isus]”.
După aceasta, vedeam alți oameni împreună cu Isus și [El] a spus: „Cel mai esențial și necesar lucru într-un suflet este caritatea; dacă nu există caritate, se întâmplă ca în acele familii sau regate care nu au conducători, totul este dezordonat, cele mai frumoase lucruri rămân ascunse, nu se vede nicio armonie: unul vrea să facă un lucru și altul un alt lucru. Așa se întâmplă în sufletul în care caritatea nu domnește, totul este în dezordine, cele mai frumoase virtuți nu armonizează între ele. De aceea, caritatea se numește regină, pentru că are putere, ordine și pregătește totul”.
El a continuat să se arate ca umbră și fulger. În timp ce mă aflam într-o mare de amărăciune din cauza absenței Sale, într-o clipă s-a arătat spunându-mi:
„Caritatea trebuie să fie ca o mantie care trebuie să acopere toate acțiunile tale, căci totul trebuie să strălucească de o caritate perfectă. Ce înseamnă acea părere de rău atunci când nu suferi? Caritatea ta nu este perfectă, dacă nu renunți la voința ta, chiar dacă suferi sau nu din iubire pentru Mine” și, dorind să atingă un punct prea delicat pentru mine și pe care El însuși mi l-a insuflat, a dispărut, lăsându-mă mai mâhnită decât înainte.
Așadar, după ce am vărsat lacrimi amare pentru starea mea mizerabilă și pentru absența adorabilului meu Isus, s-a reîntors și mi-a spus: „Cu sufletele drepte Mă comport cu dreptate, deoarece îi recompensez dublu pentru dreptatea lor, favorizându-le cu cele mai mari haruri și vorbindu-le prin cuvinte drepte și [pline] de sfințenie”.
Dar eu mă simțeam foarte confuză și rea, încât nu am îndrăznit să spun niciun singur cuvânt, dar am continuat să vărs lacrimi din cauza mizeriei mele. Iar Isus, vrând să-mi insufle încredere, mi-a pus mâna sub capul meu pentru a-l ridica, pentru că nu mi-l țineam, și a adăugat: „Nu te teme, eu sunt scutul celor necăjiți”. Și a dispărut.
