Creatorul

V4.93 Dumnezeu conține toate bunurile posibile și de neimaginat; atributele Sale sunt infinite și creatura abia poate înțelege doar câteva licăriri; de exemplu, despre Frumusețea și Caritatea Sa (14 octombrie 1901)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Binecuvântatul Isus vine în fugă, aproape ca fulgerul, și în acel fulger face să iasă din interiorul Său când o caracteristică specială a unuia dintre atributele Sale, când o alta. Câte lucruri face să se înțeleagă în acel fulger! Așadar, acel fulger retrăgându-se, mintea rămâne în întuneric și nu știe să se adapteze și să repete ceea ce a înțeles din acel fulger de lumină, pentru că fiind lucruri care ating Divinitatea, limba umană nu știe cum să le exprime din nou1 și cu cât se forțează mai mult, cu atât rămâne mai mută; într-adevăr, în aceste lucruri este întotdeauna o fetiță nou-născută2. Prin urmare, ascultarea vrea să mă forțeze să spun acel puțin, cât pot:

            Îmi părea că Dumnezeu conține toate bunurile în Sine; încât, găsind în Dumnezeu toate bunurile pe care le conține, nu este necesar să meargă în altă parte pentru a vedea hotarele Sale nemărginite; nu, dar El este suficient să regăsească tot ce este al Său. Deci, într-un fulger arăta o caracteristică specială a Frumuseții Sale; dar cine poate spune cât este de frumos? Știu doar să spun, comparând toate frumusețile angelice și umane, frumusețile varietăților de flori și fructe, albastrul splendid al cerului înstelat, pe care privindu-l pare că privirea se încântă și ne vorbește despre o frumusețe supremă, [acestea] sunt umbre sau suflări pe care Dumnezeu le-a trimis din Frumusețea Sa care este conținută în ele; sau, sunt acele mici picături de rouă comparate cu apele imense ale mării… Trec înainte, pentru că mintea mea începe să se piardă.3

            Într-un alt fulger și-a arătat o caracteristică specială a atributului Carității, de trei ori sfânt4. Cum voi putea eu sărmana, să deschid gura asupra acestui atribut, care este izvorul din care derivă toate celelalte atribute? Voi spune doar ceea ce am înțeles cu privire la natura umană. Așadar, am înțeles că Dumnezeu ne-a creat din acest atribut al Carității care se revarsă în noi și ne umple în totalitate cu Sine; dacă sufletul ar corespunde, fiind umplut de suflarea Carității lui Dumnezeu, însăși natura umană ar trebui să se transforme în caritate față de Dumnezeu; și cum sufletul se răspândește în iubirea creaturilor, sau a plăcerilor, sau a interesului sau a oricărui altceva, tot astfel acea Suflare divină iese din suflet; și dacă ajunge să se răspândească în toate, sufletul rămâne gol de Caritatea divină.

Prin urmare, în Cer nu se intră dacă nu suntem un complex de Caritate foarte pură, total divină, ci doar dacă sufletul se mântuiește, iar această Respirație primită când [ființa] a fost creată, va merge să o redobândească prin puterea focului, în flăcările purificatoare, și doar atunci va ieși, când va ajunge să se reverse pe deplin. Deci, cine știe ce etapă foarte lungă ar trebui să ispășească în acel loc?5

            Deci, dacă așa ar trebui să fie creatura, ce va fi Creatorul? Cred că spun atât de multe absurdități, dar nu mă mir, pentru că nu sunt nici pe departe o învățată, sunt mereu o ignorantă și dacă există ceva adevăr în aceste scrieri, nu sunt ale mele, ci ale lui Dumnezeu, și eu rămân întotdeauna ignoranta care sunt.

  1. Romani 8,26-27: De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite. Însă cel care cercetează inimile ştie care este dorinţa Duhului; adică intervine în favoarea sfinţilor după voinţa lui Dumnezeu. ↩︎
  2. 1 Corinteni 2,6-10: Totuşi, noi vorbim de înţelepciune printre cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea lumii acesteia, nici a conducătorilor acestei lumi care sunt pieritori. Însă noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost tăinuită, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră, pe care niciunul dintre conducătorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. Însă, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el”. Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu.  ↩︎
  3. Psalm 19,2.9.12: Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii. Slujitorul tău este instruit prin ele; pentru cel care le păzeşte, răsplata este mare. ↩︎
  4. Isaia 6,2-3: Serafimi stăteau deasupra lui; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul către altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaót! Plin este tot pământul de mărirea lui!”. ↩︎
  5. Apocalips 21,22-27: Nu am văzut în ea niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic este templul ei şi Mielul. Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îi vor aduce gloria lor. Porţile ei nu se vor închide ziua, pentru că acolo nu va mai fi noapte. Şi vor aduce în ea gloria şi cinstea neamurilor. Nu va intra în ea nimic impur, nici cel care săvârşeşte lucruri abominabile şi nici cel mincinos, ci numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului.


    ↩︎

V4.58 Numai Crucea îl face pe Dumnezeu cunoscut sufletului și dacă sufletul este cu adevărat al lui Dumnezeu. Crucea durerii și crucea iubirii (8 martie 1901)

Divine WillLasă un comentariu

            Continuau sărmana mea stare și tăcerea binecuvântatului Isus, iar în această dimineață, mă aflam mai deprimată ca niciodată. Când a venit, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, nici lucrările, nici predicile, nici chiar puterea minunilor, nu M-au făcut cunoscut cu claritate ca fiind Dumnezeu, dar când am fost așezat pe cruce și înălțat pe ea ca pe propriul Meu tron, atunci am fost recunoscut ca Dumnezeu; doar crucea a revelat lumii și întregului iad cine eram Eu cu adevărat; deci toți au fost cutremurați și L-au recunoscut pe Creatorul lor. Prin urmare, crucea este cea care îl descoperă pe Dumnezeu sufletului și face cunoscut dacă sufletul este cu adevărat al lui Dumnezeu. Se poate spune că prin cruce se descoperă toate părțile intime ale sufletului și îi dezvăluie lui Dumnezeu și oamenilor cine este ea”.

            Apoi a adăugat: „Pe două cruci Eu mistuiesc sufletele: una este de durere, cealaltă este de iubire; în Cer cele nouă coruri angelice Mă iubesc, dar fiecare are propria misiune distinctă, așa cum rolul special al Serafimilor este iubirea, iar corul lor este așezat în partea din față pentru a primi reverberațiile[1] iubirii Mele, astfel iubirea Mea și a lor, săgetându-se reciproc, armonizează continuu, Eu, le dăruiesc sufletelor pe pământ atribuții distincte: pe un suflet îl fac martir al durerii, pe altul al iubirii, amândouă fiind maestre iscusite pentru a le sacrifica și a le face demne de complăcerile Mele”.

[1] Reverberațiile: rezonanță, repercusiune, ecou, difuziune.

V3.87 Sufletul nu trebuie să se recunoască în sine, ci numai în Isus; trebuie să uite și să se descompună, pentru a se întoarce la originea lui, care este Dumnezeu, și să trăiască în Dumnezeu (27 iunie 1900)

vointadivina3Lasă un comentariu

            Continui sa mă simt somnoroasă. În această dimineață m-am trezit pentru câteva minute și îmi înțelegeam starea mea mizerabilă. Simțeam amărăciunea lipsei supremului și unicului meu Bine; abia am putut vărsa câteva lacrimi, spunându-i: „Isuse, binele meu veșnic, de ce nu vii? Acestea nu sunt lucruri de făcut: să rănești un suflet care îți aparține și apoi să-l lași! Și mai mult de atât, pentru a nu-i spune ce faci, îl lași pradă somnului. Haide, vino, nu mă face să aștept atât de mult!”

            În timp ce spuneam aceasta și încă alte absurdități, într-o clipă a venit și m-a purtat cu duhul; și întrucât voiam să-i spun starea mea sărmană, Isus, impunându-mi tăcerea, mi-a spus: „Fiica Mea, ce vreau de la tine este să nu te mai recunoști în tine, ci doar să te recunoști în Mine; în acest fel nu-ți vei mai aminti de tine și nici nu vei avea mai multă recunoaștere de tine, dar îți vei aminti de Mine, iar nerecunoscându-te pe tine însăți vei dobândi singura Mea recunoaștere. În măsura în care te vei uita și vei deveni un nimic, tot așa vei înainta în cunoașterea Mea și te vei recunoaște numai în Mine. Și când ai făcut aceasta, nu vei mai gândi cu mintea ta, ci cu a Mea; nu vei mai privi cu ochii tăi, nu vei mai vorbi cu gura ta, nici nu vei mai avea bătăile inimii tale, nici nu vei mai lucra cu mâinile tale, nici nu vei merge cu picioarele tale, ci vei face totul cu ale Mele, deoarece, sufletul, pentru a se recunoaște numai în Dumnezeu, are nevoie să meargă la originea lui şi să se întoarcă la începuturile lui, [reprezentând] Dumnezeu, adică de unde a ieșit şi să se uniformizeze în totalitate cu Creatorul lui. Și tot ce crede despre sine și care nu se conformează originii lui, trebuie să fie descompus și redus la nimic. Numai în felul acesta, gol, descompus, se poate întoarce la originea lui și se recunoaște numai în Dumnezeu, lucrând conform scopului pentru care a fost creat. Iată de ce, pentru a se conforma complet în Mine, sufletul trebuie să devină indivizibil cu Mine”.

            În timp ce spunea acestea, eu vedeam pedeapsa teribilă asupra plantelor ofilite și cum trebuie să înainteze mai mult. Abia am putut să spun: „Oh, Doamne, ce vor face sărmanii oameni?” Iar El, ca să nu mă asculte, a scăpat și a dispărut ca un fulger. Cine poate spune amărăciunea din sufletul meu de a reveni în mine, neputând să-i spun niciun cuvânt despre mine și despre aproapele meu, din cauza somnolenței pe care o aveam în continuare?