După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire”.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.