Voința Divină

Isuse al meu, Iubire neîndestulată, văd că nu îți găsești pacea, simt dorințele Tale de iubire și durerile Tale. Inima Îți bate puternic și în fiecare bătaie a inimii simt răbufniri, torturi, violențe de iubire, iar Tu, neputând să conții focul care Te mistuie, Te îndurerezi, gemi, suspini și în fiecare geamăt al Tău Te aud spunând: Cruce! Fiecare picătură a Sângelui Tău repetă: Cruce! Toate chinurile Tale, în care Tu înoți ca într-o mare nesfârșită, repetă între ele: Cruce!

Iar Tu exclami: „O, Cruce iubită și dorită, Tu singură îi vei mântui pe fiii Mei, iar Eu concentrez în tine întreaga Mea Iubire!”

A doua încoronare cu spini

Pentru moment, dușmanii Tăi Te duc din nou în Pretoriu, Te dezbracă [de mantia] de purpură, voind să Te îmbrace cu hainele Tale. Dar, vai, câtă durere! Aș suporta mai ușor să mor decât să Te văd suferind atât de mult… Haina se agață de coroană și nu pot să o tragă în sus; așadar, cu o cruzime nemaivăzută, Îți smulg totul împreună, haina și coroana. La smulgerea crudă, mulți spini se rup și rămân înfipți în capul Tău Preasfânt; Sângele Îți curge șuvoaie și este atât de mare durerea, încât gemi. Dar dușmanii, indiferenți la suferințele Tale, Îți pun din nou haina, îți repun coroana și apăsând-o cu putere pe capul Tău, fac să-Ți ajungă spinii în ochi, în urechi și nu este parte a capului Tău Preasfânt care să nu simtă înțepăturile… Este atât de mare durerea, încât Tu Te clatini sub acele mâini nemiloase, tremuri din cap până în picioare, aproape că mori între spasmele îngrozitoare și, cu ochii slăbiți și plini de Sânge, mă privești cu dificultate pentru a-mi cere ajutor în această mare durere…

Isuse al meu, Regele durerilor, lasă-mă să Te susțin și să Te strâng la inima mea. Aș vrea să iau focul care Te mistuie ca să-i ard pe dușmanii Tăi pentru a Te salva; dar Tu nu vrei, pentru că neliniștile față de Cruce devin tot mai arzătoare, iar Tu vrei să Te sacrifici imediat pe ea, chiar și pentru proprii Tăi dușmani…

Dar, în timp ce Te strâng la inimă, Tu strângându-mă la a Ta, îmi spui: „Fiica Mea, lasă-Mă să-Mi revărs Iubirea. Repară împreună cu Mine pentru aceia care, făcând binele, Mă dezonorează. Acești iudei Mă îmbracă cu hainele Mele pentru a Mă discredita și mai mult înaintea poporului, să-l convingă că Eu sunt un răufăcător; acțiunea de a Mă îmbrăca era aparent bună, dar de fapt, în sine, era rea… Ah, câți fac fapte bune, administrează Sacramente sau chiar participă la ele, cu scopuri umane și rele! Dar binele făcut cu răutate, duce la duritate, iar Eu vreau să fiu încoronat pentru a doua oară, cu dureri mai cumplite decât prima dată, pentru a înfrânge această duritate, și cu spinii Mei să-i atrag la Mine… Ah, fiica Mea, această a doua încoronare, Îmi este mult mai dureroasă; Îmi simt capul ca și cum ar înota între spini și la fiecare mișcare pe care o fac sau la loviturile pe care Mi le dau, multe morți cumplite suport… Așa repar răutatea ofenselor; repar pentru aceia care în loc să se gândească la propria sfințenie, în orice stare a sufletului s-ar afla, se pierd și refuză Harul Meu și așa se întorc să-Mi dea spini mai înțepători, în timp ce Eu sunt constrâns să gem, să plâng cu lacrimi de Sânge și să doresc mântuirea lor. Ah, Eu fac totul pentru a-i iubi, iar făpturile fac totul pentru a Mă ofensa! Măcar tu nu Mă lăsa singur în chinurile Mele și în reparările Mele.”

Isus îmbrățișează crucea

Sfâșiatul meu Bine, cu Tine repar, cu Tine sufăr. Dar văd că dușmanii Tăi Te împing pe scări; poporul Te așteaptă cu furie și neliniște. Deja Te fac să găsești Crucea pregătită, pe care Tu, cu atât de multe suspine, o cauți; cu iubire o privești și cu pas hotărât Te apropii să o îmbrățișezi. Dar mai întâi o săruți și, străbătându-Te un fior de bucurie prin Preasfânta Ta Umanitate, cu o supremă mulțumire, Te reîntorci să o privești și să-i măsori lungimea și lățimea… În ea, stabilești locul pentru toate făpturile, le înzestrezi în suficientă măsură pentru a le lega de Divinitate, cu nod de căsătorie, pentru a le face să devină moștenitorii Împărăției Cerurilor, și apoi, neputând conține iubirea cu care le iubești, săruți din nou Crucea și-i spui: „Cruce adorată, în sfârșit Te îmbrățișez! Erai suspinul Inimii Mele, martiriul Iubirii Mele; dar Tu, o, Cruce, ai întârziat până acum, în timp ce pașii Mei  se îndreptau mereu spre Tine. Cruce Sfântă, erai obiectivul dorințelor Mele, scopul existenței Mele aici jos. În tine concentrez întreaga Mea ființă, în tine așez pe toți fiii Mei, iar tu vei fi viața lor și lumina lor, apărarea, îngrijirea, puterea; tu îi vei sprijini în toate și îi vei conduce cu glorie în Cer… O, Cruce, Catedra Înțelepciunii, doar tu [îi] vei învăța adevărata sfințenie, doar tu vei forma eroii, apărătorii credinței creștine, martirii, sfinții. Cruce frumoasă, tu ești tronul Meu și, trebuind să plec de pe pământ, vei rămâne tu în locul Meu. Ție îți dau ca zestre toate sufletele; îngrijește-Mi-le, mântuiește-Mi-le, ție ți le încredințez”.

Spunând așa, nerăbdător ai luat-o pe umeri… Ah, Isuse al meu, pentru Iubirea Ta, crucea este prea lejeră și la greutatea crucii se unesc greutățile greșelilor noastre enorme, imense, cât întinderea cerurilor, iar Tu, istovitul meu Bine, Te simți strivit sub greutatea multelor păcate. Sufletul Tău se îngrozește la vederea lor și simți chinul fiecărui păcat; Sfințenia Ta rămâne cutremurată dinaintea atâtor urâțenii și de aceea, lăsându-Ți crucea pe umeri, Te clatini, răsufli din greu, iar din Preasfânta Ta Umanitate se prelinge o sudoare de moarte.

Isuse, Iubirea mea, nu-mi rezistă inima să Te las singur. Vreau să împart cu Tine greutatea crucii, iar pentru a Te despovăra de greutatea păcatelor, mă ghemuiesc la picioarele Tale. În numele tuturor făpturilor, vreau să-Ți dau iubire, pentru cine nu Te iubește, laude, pentru cine Te disprețuiește, binecuvântări, mulțumiri, ascultare, pentru toți… În oricare ofensă, pe care o vei primi, intenționez să-Ți ofer întreaga mea ființă, ca să-Ți [dau] reparare, intenționez să fac actul opus ofenselor pe care făpturile Ți le aduc și să Te consolez, sărutându-Te și făcând acte continue de iubire. Dar văd că sunt prea mizerabilă; am nevoie de Tine pentru a putea să-Ți [dau] reparare cu adevărat. De aceea mă unesc cu Preasfânta Ta Umanitate și împreună cu Tine unesc gândurile mele cu ale Tale, pentru a repara gândurile mele rele și ale tuturor; unesc ochii mei cu ai Tăi, pentru a repara privirile rele; unesc gura mea cu a Ta, pentru a repara insultele și discursurile rele; unesc inima mea cu a Ta, pentru a repara tendințele, dorințele și afecțiunile rele… Într-un cuvânt, vreau să repar tot ce repară Preasfânta Ta Umanitate, unindu-mă cu imensa Ta Iubire pentru toți și pentru binele imens pe care îl faci tuturor. Dar tot nu sunt mulțumită; vreau să mă unesc cu Divinitatea Ta pentru a pierde nimicul meu în Ea și așa să-Ți dau totul…

Calea dureroasă spre Calvar

Prearăbdătorul meu Isus, văd că faci primii pași sub greutatea enormă a crucii, iar eu unesc pașii mei cu ai Tăi, și când Tu, slăbit, fără forțe, Te vei clătina și vei fi pe cale să cazi, eu voi fi lângă Tine pentru a Te susține, îmi voi pune umerii sub cruce pentru a împărți cu Tine greutatea; iar Tu nu mă disprețui, ci acceptă-mă ca pe o fidelă companie a Ta.

O, Isuse, Tu mă privești și văd că repari pentru aceia care nu poartă cu resemnare propria cruce, dimpotrivă calomniază, se mânie, se sinucid și fac crime. Iar Tu implori pentru toți, iubire și resemnare față de propria cruce; dar este atât de mare durerea Ta, încât Te simți strivit sub cruce…

Abia faci primii pași și deja Tu cazi sub ea; și în timp ce cazi, Te lovești de pietre, și spinii se înfig mai mult în capul Tău, astfel că toate rănile se agravează, sângerând din nou. Din moment ce nu ai forță să Te ridici, dușmanii Tăi înfuriați încearcă să Te repună pe picioare, cu șuturi și cu spini. Iubirea mea căzută, lasă-mă să Te ajut să Te repun pe picioare, să Te sărut, să-Ți șterg Sângele și împreună cu Tine să repar pentru aceia care păcătuiesc din ignoranță, din fragilitate și din slăbiciune și Te rog, să dai ajutor acestor suflete.

Isuse, Viața mea, dușmanii Tăi, făcându-Te să suferi spasme nemaiauzite, au reușit să Te pună pe picioare. Iar în timp ce mergi clătinându-Te, Îți aud respirația îngreunată; Inima Ta bate mai puternic și noi dureri Ți-o străpung cu intensitate…, iar Tu scuturi capul pentru a înlătura din ochi Sângele care îi umple și privești nerăbdător…

 Ah, Isuse al meu, am înțeles tot: este Mama Ta, care precum o porumbiță, gemătoare, merge în căutarea Ta, vrea să-Ți spună un ultim cuvânt și să primească o ultimă privire de la Tine. Tu simți durerile ei, Inima sa sfâșiată în a Ta, înduioșată și rănită de Iubirea Ei și a Ta… Deja o observi cum făcându-și loc prin mulțime, vrea să Te vadă cu orice preț, să Te îmbrățișeze și să-Ți dea ultimul adio. Dar Tu rămâi și mai străpuns, văzând paloarea sa mortală și toate durerile Tale reproduse în Ea prin puterea iubirii… Dacă Ea trăiește, este doar prin miracolul Atotputerniciei Tale.

Deja Îți îndrepți pașii spre Ea, dar cu greu puteți să schimbați câteva priviri.

Oh, prăbușire a Ambelor Inimi! Soldații își dau seama, și cu lovituri și îmbrânceli, împiedică Mama și Fiul să-și ia rămas-bun pentru ultima oară. Este atât de mare tristețea pentru Amândoi, încât Mama Ta rămâne împietrită de durere și e gata să cedeze. Fidelul Ioan și femeile evlavioase o sprijină, în timp ce Tu cazi din nou sub cruce… Atunci, îndurerata Ta Mamă, ceea ce nu poate face cu trupul, pentru că este împiedicată, face cu sufletul: intră în [interiorul] Tău, își însușește Vrerea celui Veșnic și, alăturându-Ți-se în toate chinurile Tale, își face datoria de Mamă, Te sărută, Îți dă reparare, Îți dă alinare, iar în toate rănile Tale varsă balsamul îndureratei sale iubiri.

Chinuitul meu Isus, chiar și eu mă unesc cu străpunsa Mamă; îmi însușesc toate chinurile Tale și în orice picătură a Sângelui Tău, în orice rană, vreau să-Ți fiu Mamă. Iar împreună cu Ea și cu Tine vreau să repar pentru toate întâlnirile periculoase și pentru aceia care se expun sau sunt forțați să se expună ocaziilor de a păcătui și rămân legați de păcat.

Tu, între timp, gemi, căzut sub Cruce. Soldații se tem că ai putea muri sub greutatea atâtor suferințe și pentru atât de mult Sânge vărsat… Cu toate acestea, cu lovituri de bici și șuturi, reușesc cu dificultate să te pună din nou pe picioare… Așa repari căderile repetate în păcat și păcatele grave făcute de orice clasă socială, Te rogi pentru păcătoșii încăpățânați și plângi cu lacrimi de Sânge pentru convertirea lor.

Istovita mea Iubire, în timp ce Te urmez în reparări, văd că nu reziști sub greutatea enormă a crucii. Deja tremuri în întregime; iar din cauza repetatelor lovituri pe care le primești, spinii se adâncesc tot mai mult în Preasfântul Tău cap; crucea, din cauza greutății sale, se adâncește în umăr atât de mult, încât formează o rană adâncă și Îți descoperă oasele… La fiecare pas pare că mori, fiindu-Ți imposibil să mergi mai departe. Dar Iubirea Ta, care poate totul, Îți dă putere; și, simțind că Ți se adâncește Crucea în umăr, repari pentru păcatele ascunse, care nefiind reparate, măresc asprimea spasmelor Tale. Isuse al meu, lasă-mă să-mi pun umărul sub cruce, pentru a-Ți ușura povara și a repara cu Tine toate păcatele ascunse.

Dar dușmanii Tăi, de teamă că Tu ai să mori sub ea, îl constrâng pe [Simon din] Cirene să Te ajute să porți Crucea, care, fără voie și silit, nu Te ajută din iubire, ci forțat, iar atunci, în Inima Ta fac ecou toate tânguirile celor care suferă, absența resemnărilor, rebeliunilor, urile și disprețuirile în suferință. Așadar, rămâi și mai străpuns văzând că sufletele consacrate Ție, pe care le chemi ca însoțitori și ajutor în durerea Ta, fug de Tine și, dacă Tu le strângi la Tine cu durere, ah, ele se dezleagă din brațele Tale pentru a merge în căutarea de plăceri și așa Te lasă singur în dureri… Isuse al meu, în timp ce repar cu Tine, Te rog, să mă strângi în brațele Tale atât de puternic, încât să nu fie durere pe care Tu o suferi la care să nu particip și eu, ca să mă transform în ea și să compensez abandonul tuturor creaturilor.

Epuizatul meu Isus, mergi cu dificultate, încovoiat tot, dar văd că Te oprești și încerci să privești. Inima mea, ce este, ce vrei? Ah, este Veronica, care, fără să-i fie teamă de nimic, cu o maramă Îți șterge Fața cu mult curaj, acoperită toată de Sânge, iar Tu o lași imprimată în semn de recunoștință… Generosul meu Isus, chiar și eu vreau să Te șterg, dar nu cu o maramă, ci vreau să Te scot din starea în care ești cu întreaga mea ființă. Vreau să intru în interiorul Tău și să-Ți dau, o Isuse, palpitații pentru palpitații, respirații pentru respirații, afecțiuni pentru afecțiuni, dorințe pentru dorințe. Mă cufund în Preasfânta Ta Minte și, făcând să treacă în imensitatea Voinței Tale toate aceste palpitații, respirații, afecțiuni și dorințe, vreau să le multiplic la infinit… O, Isuse al meu, vreau să formez valuri de palpitații pentru a face ca nicio bătaie rea a inimii să nu aibă vreo repercusiune în Inima Ta și așa să alin toate amărăciunile Tale interioare; valuri de afecțiuni și de dorințe, pentru a îndepărta toate afecțiunile și dorințele rele, care ar putea să întristeze în vreun fel Inima Ta; valuri de respirații și de gânduri, pentru a îndepărta orice respirație și gând care ar putea în vreun fel să-Ți dea neplăceri. Voi sta bine de veghe, o, Isuse, așa încât nimic să nu Te mai întristeze și să adauge alte amărăciuni chinurilor Tale… O, Isuse, fă ca întregul meu interior să înoate în imensitatea Ta, și astfel Iubirea și Voința Ta, îmi vor fi suficiente pentru a nu lăsa să intre în interiorul Tău iubire nepotrivită, nici voință care ar putea să-Ți provoace neplăcere. Între timp, dușmanii, văzând rău acest act al Veronicăi, Te biciuiesc, Te împing, Te obligă să mergi…

Faci alți câțiva pași și Te oprești din nou; dar Iubirea Ta, sub greutatea atâtor dureri, nu se oprește și, văzând femeile evlavioase care plâng din cauza durerilor Tale, uiți de Tine și le consolezi spunându-le: „Fiice, nu plângeți pentru chinurile Mele, ci pentru păcatele voastre și ale fiilor voștri”.

Ce povață sublimă! Cât este de dulce cuvântul Tău! O, Isuse, cu Tine repar lipsa de iubire și Îți cer harul de a mă face să uit de mine însămi, așa încât să nu-mi aduc aminte decât de Tine.

Dar dușmanii Tăi, auzindu-Te vorbind, se înfurie, Te trag cu funiile și Te împing cu multă ură, făcându-Te să cazi, iar în timp ce cazi, Te lovești de pietre. Greutatea crucii Te chinuie, iar Tu simți că mori. Lasă-mă să Te susțin și să ocrotesc cu mâinile mele Fața Ta Preasfântă!… Văd că atingi pământul și că răsufli din greu în Sângele (Tău vărsat); dar dușmanii Tăi vor să te ridice în picioare, Te trag cu funiile, Te ridică de păr, îți dau șuturi, dar totul în zadar… Tu mori, Isuse al meu! Ce chin! mi se rupe inima de durere! Și aproape târându-Te, Te conduc pe muntele Calvar… În timp ce ei Te târăsc, aud că repari toate ofensele sufletelor consacrate Ție, care Îți provoacă o așa mare greutate încât, oricât Te forțezi să Te ridici, nu reușești. Și așa, târât și călcat în picioare, ajungi pe Calvar lăsând pe unde treci urma roșie a Sângelui Tău prețios.

Isus este dezbrăcat și încoronat cu spini pentru a treia oară

Așadar aici, noi dureri Te așteaptă; Te dezbracă din nou, Îți smulg haina și coroana de spini. Ah, Tu gemi, simțind cum Ți se smulg spinii din cap; și în timp ce Îți smulg haina, Îți smulg și bucățile de carne sfâșiate și lipite de ea… Rănile se lărgesc, sângele Îți curge șiroaie până la pământ și durerea Ta este atât de mare încât Tu cazi aproape mort. Dar nimeni nu se mișcă din compătimire pentru Tine, Binele meu, dimpotrivă, cu o furie bestială, Îți pun din nou coroana de spini, Ți-o bat bine-bine, și este atât de mare chinul din cauza sfâșierilor și din cauza smulgerii părului Tău îmbibat de Sângele închegat, încât doar îngerii ar putea spune cât suferi, în timp ce îngroziți, își întorc privirile lor cerești și plâng… Dezbrăcatul meu Isus, permite-mi să Te strâng la inimă pentru a te reîncălzi, deoarece văd că tremuri, iar o sudoare rece de moarte invadează Preasfânta Ta Umanitate…

Cât aș vrea să-Ți dau viața și sângele meu, pentru a o înlocui pe a Ta, pe care ai pierdut-o pentru a-mi da Viață!

Între timp, Isus, privindu-mă cu ochii extenuați și muribunzi, pare că îmi spune: „Fiica Mea, cât Mă costă sufletele! Aici este locul unde Îi aștept pe toți să-i mântuiesc, unde vreau să repar păcatele celor care ajung să se degradeze mai prejos decât animalele și se încăpățânează atât de mult, ofensându-Mă, încât ajung să nu știe să trăiască fără să facă păcate. Gândirea lor rămâne oarbă, păcătuind la nebunie; iată de ce, pentru o a treia oară Mă încoronează cu spini… Și prin dezbrăcarea Mea, repar pentru aceia care îmbracă haine de lux, necuviincioase, pentru păcatele împotriva modestiei și pentru aceia care sunt atât de legați de bogății, onoruri, plăceri și își fac un „dumnezeu” pentru inimile lor. Ah, da, fiecare din aceste ofense este o moarte pe care o simt și dacă nu mor este pentru că Vrerea Veșnicului Meu Tată nu a decretat încă momentul morții Mele!”