Voința Divină

Mă contopeam în Sfânta Vrere a iubitului meu Isus, și împreună cu Isus, inteligența mea se pierdea în lucrarea Creației, adorând și mulțumind Majestății Supreme pentru tot și pentru toți, iar Isus, plin de bunăvoință, mi-a spus:
„Fiica Mea, creând cerurile, am creat mai întâi stelele ca aștri minori și apoi am creat soarele, astru major, înzestrându-l cu o asemenea lumină încât să eclipseze toate stelele, ca și cum le-ar ascunde în sine, constituindu-l rege al stelelor și al întregii naturi. Este obiceiul Meu de a face mai întâi lucrurile minore, ca pregătire pentru cele majore, fiind coroana lucrurilor minore. În timp ce soarele este mărturisitorul Meu, umbrește împreună sufletele care își vor forma sfințenia în Vrerea Mea. Sfinții care au trăit în oglinda Umanității Mele și la umbra Voinței Mele vor fi stelele. Ceilalți [sfinți], deși mai târziu, vor deveni sori.
Am păstrat această ordine și în Răscumpărare.

Nașterea Mea a fost fără zgomot, ba chiar neglijată; copilăria Mea, fără splendoarea lucrurilor mari în fața oamenilor. Viața Mea în Nazaret a fost atât de ascunsă, încât am trăit ca și cum aș fi fost ignorat de toți; Mă adaptam la cele mai mici și mai obișnuite lucruri ale vieții umane. În viața publică au fost câteva lucruri mari, dar totuși, cine a cunoscut Divinitatea Mea? Nimeni, nici măcar toți Apostolii. Treceam prin mijlocul mulțimilor ca un om obișnuit, încât toți se puteau apropia de Mine, îmi vorbeau și, dacă era nevoie, chiar Mă disprețuiau.”

Iar eu, întrerupând cuvintele lui Isus, am spus: „Isuse, iubirea mea, ce vremuri fericite erau acelea! Acei oameni care puteau, dacă doreau, să se apropie de Tine, să vorbească cu Tine și să fie cu Tine, erau mai fericiți!”.
Și Isus: „Ah, fiica Mea, adevărata fericire este adusă de Voința Mea. Doar Ea cuprinde toate bunurile din suflet și, făcându-se coroană în jurul sufletului, îl constituie regele adevăratei fericiri. Numai acestea vor fi regi [regine] al tronului Meu, pentru că sunt nașteri ale Vrerii Mele. Acest lucru este foarte adevărat, deoarece acei oameni nu erau fericiți; mulți M-au văzut, dar nu M-au cunoscut, pentru că Vrerea Mea nu locuia în ei ca centru al vieții, prin urmare, în ciuda faptului că M-au văzut, au rămas nefericiți, și numai cei care au primit binele de a primi în inimile lor germenul Vrerii Mele s-au pregătit să primească binele de a Mă vedea înviat.

Așadar, miracolul Răscumpărării Mele a fost Învierea, care mai mult decât un soare strălucitor a încununat Umanitatea Mea, făcând ca și cele mai mici fapte ale Mele să strălucească în Ea cu o splendoare și o minune care să uimească cerul și pământul, și care va fi începutul, temelia și împlinirea întregului bine, coroana și gloria tuturor celor binecuvântați. Învierea Mea este adevăratul soare care slăvește în mod demn Umanitatea Mea, este soarele religiei catolice, este adevărata glorie a fiecărui creștin. Fără Înviere, ar fi fost ca cerul fără soare, fără căldură și fără viață.

Așadar, Învierea Mea este un simbol al sufletelor care vor forma sfințenia Vrerii Mele. Sfinții acestor secole trecute sunt un simbol al Umanității Mele, care, deși resemnați, nu au avut act continuu în Vrerea Mea și, prin urmare, nu au primit amprenta soarelui Învierii Mele, ci amprenta faptelor Umanității Mele de dinainte de Înviere. De aceea vor fi mulți: aproape ca niște stele, îmi vor forma un frumos ornament pe cerul Umanității Mele. Dar sfinții care vor trăi în Vrerea Mea, care vor simboliza Umanitatea Mea înviată, vor fi puțini. De fapt, înainte de a muri, mulțimi de oameni au văzut Umanitatea Mea, dar Umanitatea Mea înviată au văzut-o puțini, numai credincioșii și cei mai pregătiți și aș putea spune, numai cei care au deținut sămânța Vrerii Mele, care, dacă nu ar fi avut-o, nu ar fi avut vederea necesară pentru a putea vedea Umanitatea Mea glorioasă și înviată și prin urmare să fie spectatorii înălțării Mele la Cer.

Deci, dacă Învierea Mea simbolizează sfinții care trăiesc în Vrerea Mea – și asta pe bună dreptate, pentru că fiecare act, cuvânt, pas etc…, făcut în Vrerea Mea este o înviere divină pe care sufletul o primește, este o amprentă de slavă pe care o suportă, este o ieșire din sine pentru a intra în Divinitate, iar sufletul, ascunzându-se în soarele strălucitor al Vrerii Mele, iubește, lucrează și gândește -, de ce este această uimire dacă sufletul rămâne complet înviat și cufundat în același soare al Gloriei Mele și simbolizează Umanitatea Mea înviată?

Dar puțini sunt cei care se pregătesc pentru aceasta, pentru că în însăși sfințenia sufletelor vor ceva din bunurile lor; în schimb, sfințenia de a trăi în Vrerea Mea nu are absolut nimic propriu, ci totul al lui Dumnezeu. Și pentru a pregăti sufletele la aceasta, pentru a înlătura bunurile proprii, este nevoie de un efort maxim; de aceea nu vor fi multe. Tu nu ești din numărul celor mulți, ci al celor puțini; de aceea fii mereu atentă la chemarea și la zborul tău continuu”.
Luisa Piccarreta:„Fiica cea mică Voinței Divine”

Mă contopeam în Sfânta Vrere a iubitului meu Isus, și împreună cu Isus, inteligența mea se pierdea în lucrarea Creației, adorând și mulțumind Majestății Supreme pentru tot și pentru toți, iar Isus, plin de bunăvoință, mi-a spus:
„Fiica Mea, creând cerurile, am creat mai întâi stelele ca aștri minori și apoi am creat soarele, astru major, înzestrându-l cu o asemenea lumină încât să eclipseze toate stelele, ca și cum le-ar ascunde în sine, constituindu-l rege al stelelor și al întregii naturi. Este obiceiul Meu de a face mai întâi lucrurile minore, ca pregătire pentru cele majore, fiind coroana lucrurilor minore. În timp ce soarele este mărturisitorul Meu, umbrește împreună sufletele care își vor forma sfințenia în Vrerea Mea. Sfinții care au trăit în oglinda Umanității Mele și la umbra Voinței Mele vor fi stelele. Ceilalți [sfinți], deși mai târziu, vor deveni sori.
Am păstrat această ordine și în Răscumpărare. Nașterea Mea a fost fără zgomot, ba chiar neglijată; copilăria Mea, fără splendoarea lucrurilor mari în fața oamenilor. Viața Mea în Nazaret a fost atât de ascunsă, încât am trăit ca și cum aș fi fost ignorat de toți; Mă adaptam la cele mai mici și mai obișnuite lucruri ale vieții umane. În viața publică au fost câteva lucruri mari, dar totuși, cine a cunoscut Divinitatea Mea? Nimeni, nici măcar toți Apostolii. Treceam prin mijlocul mulțimilor ca un om obișnuit, încât toți se puteau apropia de Mine, îmi vorbeau și, dacă era nevoie, chiar Mă disprețuiau.”

Iar eu, întrerupând cuvintele lui Isus, am spus: „Isuse, iubirea mea, ce vremuri fericite erau acelea! Acei oameni care puteau, dacă doreau, să se apropie de Tine, să vorbească cu Tine și să fie cu Tine, erau mai fericiți!”.
Și Isus: „Ah, fiica Mea, adevărata fericire este adusă de Voința Mea. Doar Ea cuprinde toate bunurile din suflet și, făcându-se coroană în jurul sufletului, îl constituie regele adevăratei fericiri. Numai acestea vor fi regi [regine] al tronului Meu, pentru că sunt nașteri ale Vrerii Mele. Acest lucru este foarte adevărat, deoarece acei oameni nu erau fericiți; mulți M-au văzut, dar nu M-au cunoscut, pentru că Vrerea Mea nu locuia în ei ca centru al vieții, prin urmare, în ciuda faptului că M-au văzut, au rămas nefericiți, și numai cei care au primit binele de a primi în inimile lor germenul Vrerii Mele s-au pregătit să primească binele de a Mă vedea înviat.

Așadar, miracolul Răscumpărării Mele a fost Învierea, care mai mult decât un soare strălucitor a încununat Umanitatea Mea, făcând ca și cele mai mici fapte ale Mele să strălucească în Ea cu o splendoare și o minune care să uimească cerul și pământul, și care va fi începutul, temelia și împlinirea întregului bine, coroana și gloria tuturor celor binecuvântați. Învierea Mea este adevăratul soare care slăvește în mod demn Umanitatea Mea, este soarele religiei catolice, este adevărata glorie a fiecărui creștin. Fără Înviere, ar fi fost ca cerul fără soare, fără căldură și fără viață.

Așadar, Învierea Mea este un simbol al sufletelor care vor forma sfințenia Vrerii Mele. Sfinții acestor secole trecute sunt un simbol al Umanității Mele, care, deși resemnați, nu au avut act continuu în Vrerea Mea și, prin urmare, nu au primit amprenta soarelui Învierii Mele, ci amprenta faptelor Umanității Mele de dinainte de Înviere. De aceea vor fi mulți: aproape ca niște stele, îmi vor forma un frumos ornament pe cerul Umanității Mele. Dar sfinții care vor trăi în Vrerea Mea, care vor simboliza Umanitatea Mea înviată, vor fi puțini. De fapt, înainte de a muri, mulțimi de oameni au văzut Umanitatea Mea, dar Umanitatea Mea înviată au văzut-o puțini, numai credincioșii și cei mai pregătiți și aș putea spune, numai cei care au deținut sămânța Vrerii Mele, care, dacă nu ar fi avut-o, nu ar fi avut vederea necesară pentru a putea vedea Umanitatea Mea glorioasă și înviată și prin urmare să fie spectatorii înălțării Mele la Cer.

Deci, dacă Învierea Mea simbolizează sfinții care trăiesc în Vrerea Mea – și asta pe bună dreptate, pentru că fiecare act, cuvânt, pas etc…, făcut în Vrerea Mea este o înviere divină pe care sufletul o primește, este o amprentă de slavă pe care o suportă, este o ieșire din sine pentru a intra în Divinitate, iar sufletul, ascunzându-se în soarele strălucitor al Vrerii Mele, iubește, lucrează și gândește -, de ce este această uimire dacă sufletul rămâne complet înviat și cufundat în același soare al Gloriei Mele și simbolizează Umanitatea Mea înviată?

Dar puțini sunt cei care se pregătesc pentru aceasta, pentru că în însăși sfințenia sufletelor vor ceva din bunurile lor; în schimb, sfințenia de a trăi în Vrerea Mea nu are absolut nimic propriu, ci totul al lui Dumnezeu. Și pentru a pregăti sufletele la aceasta, pentru a înlătura bunurile proprii, este nevoie de un efort maxim; de aceea nu vor fi multe. Tu nu ești din numărul celor mulți, ci al celor puțini; de aceea fii mereu atentă la chemarea și la zborul tău continuu”.

Luisa Piccarreta:„Fiica cea mică Voinței Divine”