Fiind foarte tristă pentru lipsa supremului și unicului meu Bine, după ce am tot așteptat, în sfârșit L-am văzut ieșind din interiorul inimii mele, plângând, făcându-mi semn cu ochii că îl durea rana care i s-a făcut când a fost circumcis; de aceea plângea și aștepta să-i șterg sângele care îi curgea din rană și să-i calmez durerea provocată de tăietură. [Simțeam] foarte multă compasiune și confuzie, laolaltă, încât nu îndrăzneam să fac asta, dar atrasă de iubire, nu știu cum, m-am găsit cu un scutec în mână și am încercat în măsura în care am putut, să șterg sângele Pruncului Isus. În timp ce făceam aceasta, mă simțeam plină de păcate și mă gândeam că eu sunt cauza de dureri a lui Isus. Oh, câtă durere îmi provoca! Mă simțeam absorbită în acea amărăciune și binecuvântatul Pruncușor, compătimind starea mea sărmană, mi-a spus:

            „Cu cât sufletul se umilește mai mult și se cunoaște pe sine, cu atât mai mult se apropie de adevăr și, aflându-se în adevăr, încearcă să înainteze pe calea virtuților, de care se vede la mare distanță. Și dacă vede că se află pe calea virtuților, percepe imediat cât de mult îi rămâne de făcut, pentru că virtuțile nu au sfârșit, sunt infinite cum sunt și Eu. Prin urmare, sufletul, aflându-se în adevăr, încearcă să se perfecționeze mereu, dar nu va ajunge niciodată să se vadă perfect; și aceasta îi servește pentru a face ca sufletul să lucreze continuu, străduindu-se să se perfecționeze mai mult, fără să piardă timpul în trândăvie; iar Eu, complăcându-Mă de această lucrare, îl modelez treptat pentru a picta în el asemănarea Mea. Iată de ce am vrut să fiu circumcis, pentru a da un exemplu de foarte mare umilință, care i-a făcut pe îngerii Cerului să se uimească”.