În această dimineață adorabilul meu Isus nu venea. Așadar, în timp ce mintea mea era ocupată meditând misterul încoronării cu spini, mi-am amintit că am fost și alte dăți absorbită în acest mister, Domnul a fost încântat să-și ia coroana de spini de pe capul Lui și s-o așeze pe capul meu și mi-am spus în interiorul meu: „Ah, Doamne, nu mai sunt demnă să sufăr [durerea] spinilor Tăi”.
Și El, de îndată ce a venit, mi-a spus: „Fiica Mea, când tu suferi [din cauza durerilor] propriilor Mei spini, mă alini și, suferindu-le tu, Mă simt destul de eliberat de acele dureri; când te umilești și te crezi nevrednică să le suferi, atunci Îmi [oferi] reparări pentru păcatele mândriei care se săvârșesc în lume”.
Și eu am adăugat: „Ah, Doamne, pentru câte lacrimi ai vărsat, cât ai suferit din cauza spinilor, și a rănilor, tot atât de multă glorie intenționez să-ți dau pentru câtă glorie ar trebui să-ți ofere toate creaturile, dacă nu ar fi fost păcatul mândriei, și intenționez să-ți cer atât de multe haruri pentru toate creaturile, pentru a face ca acest păcat să fie distrus”.
În timp ce spuneam aceasta, am văzut că Isus cuprindea întreaga lume în sine, așa cum o mașină conține în ea obiectele. Toate creaturile s-au mișcat în El și Isus s-a îndreptat spre ele și părea că Isus ar avea gloria intenției mele și creaturile s-ar fi întors la El pentru a primi binele ce-l implorasem pentru ei. Am rămas uimită și El, văzând uimirea mea, a spus:
„Toate acestea par surprinzătoare, nu-i adevărat? Pare un lucru banal ceea ce ai făcut, totuși nu este așa; cât de bine s-ar putea face cu replicarea acestei intenții și nu se face?”
Aflându-mă în starea mea obișnuită, binecuvântatul Isus m-a purtat cu duhul în mijlocul multor oameni. Ce orbire! Aproape toți erau orbi și puțini cu vedere scurtă; abia se întrezărea cineva cu vederea foarte acută ca soarele în mijlocul stelelor și având toată intenția spre Soarele Divin, iar această vedere i-a fost acordată pentru că stătea fix în lumina Cuvântului Umanizat.
Isus, plin de compasiune, mi-a spus: „Fiica Mea, cât de mult a fost ruinată omenirea de către mândrie! A ajuns să distrugă acea mică licărire de rațiune pe care toți o au în sinea lor imediat ce se nasc. Așadar, să știi că virtutea care îl înalță cel mai mult pe Dumnezeu este smerenia, și virtutea care înalță cel mai mult creatura înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor este umilința”.
După ce a spus acestea, a dispărut. Mai târziu s-a reîntors, respirând cu dificultate și plin de amărăciune și a adăugat: „Fiica Mea, trei pedepse cumplite sunt pe cale să se întâmple”.
Și ca un fulger a dispărut, fără să-mi dea timp să-i spun un cuvânt.
După ce am petrecut câteva zile de privațiune, [Isus] s-a arătat cel mult ca o umbră și fulger, și îmi simțeam toate puterile adormite, încât eu însămi nu înțelegeam ce se întâmplă în interiorul meu. În această somnolență, o singură durere s-a trezit în interiorul meu și îmi părea că mi s-a întâmplat ca celui care își pierde vederea în timp ce doarme, sau este dezbrăcat de toate bogățiile lui, deci săracul nu poate nici să sufere, nici să se apere, nici să folosească vreun mijloc pentru a scăpa de neșansele lui. Săracul, în ce stare de compătimire se află! Care este cauza? Somnul; pentru că, dacă ar fi treaz, cu siguranță ar ști să se apere de nenorocirile lui. Aceasta este starea mea sărmană; nu îmi este permis să trimit nici măcar un geamăt, un oftat, să vărs o lacrimă, pentru că l-am pierdut din vedere pe Cel care este toată iubirea mea, tot binele meu, și care formează toată mulțumirea mea. Se pare că pentru a nu fi îndurerată de privarea Sa, m-a adormit și m-a lăsat. Ah, Doamne, trezește-mă Tu, ca să-mi văd mizeriile și măcar să știu ce îmi lipsește.
În timp ce eram în această stare, din interiorul meu l-am simțit pe binecuvântatul Isus, care se lamenta continuu. Gemetele acelea mi-au rănit auzul și trezindu-mă puțin, am spus: „Singurul și unicul meu Bine, simt din plângerile Tale prea marea suferință în care Te afli. Acest lucru se întâmplă pentru că vrei să suferi singur și nu vrei să mă faci părtașă la durerile Tale; într-adevăr, pentru a nu mă avea în compania Ta, m-ai adormit și m-ai lăsat fără să mai înțeleg nimic. Înțeleg de unde vin toate acestea: [ca Tu] să fii mai liber pentru a pedepsi. Ah, ai milă de mine, căci fără Tine sunt oarbă, și în ce Te privește pe Tine, este mereu bine în toate circumstanțele să ai pe cineva care să-ți țină companie, care să Te aline și astfel să-Ți înlăture furia. Deocamdată ești statornic în a trimite flageluri, dar când vei vedea imaginile Tale pierind din cauza nenorocirilor, vei avea mai multe lamentări decât acum și poate îmi vei spune: „Ah, dacă ai fi fost mai implicată să Mă liniștești, dacă ai fi luat asupra ta durerile creaturilor, nu mi-aș fi văzut propriile membre atât de sfâșiate”. „Este adevărat, prearăbdătorul meu Isus? Oh, calmează-Te puțin și lasă-mă să sufăr în locul Tău!”
În timp ce spuneam acestea, El se lamenta continuu, aproape că dorea să fie compătimit şi ușurat, dar parcă voia să i se smulgă această ușurare cu forța, așadar, la insistența exigențelor mele, și-a întins în interiorul meu mâinile şi picioarele pironite şi mi-a împărtășit ceva din durerile Sale.
După aceea, dând puțin răgaz lamentărilor Sale, mi-a spus: „Fiica Mea, sunt vremurile triste care Mă obligă să fac aceasta, pentru că oamenii au devenit atât de lacomi și mândri, încât fiecare crede că este „dumnezeu” pentru sine și dacă Eu n-aș pune mâna pe flageluri, le-aș face un rău sufletelor, pentru că numai crucea este hrana umilinței. Deci, dacă nu aș face aceasta, aș fi Eu însumi [Cel] care să-i fac să le lipsească mijlocul pentru a se umili și să-i opresc din nebunia lor ciudată, deși majoritatea Mă ofensează tot mai mult; dar îmi place să Mă comport ca un tată care frânge pâinea, ca să mănânce toți; dacă unii copii nu vor s-o ia, cu siguranță ei o folosesc pentru a o arunca în fața tatălui; ce vină are bietului tată? Așa sunt și Eu. Prin urmare, ai milă de Mine în suferințele Mele”.
Spunând acestea, a dispărut, lăsându-mă pe jumătate trează și pe jumătate adormită, eu însămi neștiind nici dacă trebuie să mă trezesc cu adevărat, nici dacă trebuie să adorm din nou.
Title: At the Easter Vigil, Christ leaned over my chair, showing how delighted He was to be with me, and at my desire to please Him, to live at peace with everyone, and to make Him widely known and loved.
După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:
„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.
Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?
Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.
Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire”.
După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.
Iubitorul meu Isus continua să vină; și din moment ce mintea mea, înainte de a veni, gândea la anumite lucruri pe care mi le spusese în anii trecuți și pe care nu mi le amintesc atât de bine, El mi-a spus, pentru a mi le aminti:
„Fiica Mea, mândria roade harul. În inimile celor mândri nu există altceva decât un gol, plin complet de fum, care produce orbire. Mândria nu face altceva decât să fie văzută ca idol, astfel că sufletul mândru nu-L are pe Dumnezeul lui cu sine; a încercat cu păcatul să-L distrugă în inima lui și înălțând altarul în inima lui, se așază deasupra și se adoră pe sine”.
O, Dumnezeule, ce monstru abominabil este acest viciu! Îmi pare că dacă sufletul este atent să nu îl lase să intre în sine, el este liber de toate celelalte vicii, dar dacă din nefericire se lasă dominat de ea [mândria] aceasta, ca o mamă monstruoasă și rea, va da naștere fiilor ei impertinenți, care sunt celelalte păcate. Ah, Doamne, ține-o departe de mine.
