V3.60 Pașaportul, pentru a intra în Beatitudine [Fericire], în această viață trebuie să aibă semnătura resemnării, umilinței și ascultării. Complot împotriva Bisericii (16 aprilie 1900)

            După ce am trecut prin zile amare de privațiuni și reproșuri ale binecuvântatului Isus pentru nerecunoștințele și rezistențele mele față de Vrerea Sa și față de harurile Sale, în această dimineață, venind, mi-a spus:

„Fiica Mea, pașaportul, pentru a intra în beatitudinea pe care sufletul o poate poseda pe acest pământ, trebuie să fie semnat cu trei semnături, iar acestea sunt resemnarea, umilința și ascultarea. Resemnarea perfectă față de Vrerea Mea este ceara care topește vrerile noastre și formează doar una, este zahăr și miere; dar cu puțină opunere față de Vrerea Mea, ceara o face să se dezintegreze, zahărul devine amar și mierea se transformă în otravă.

Deci, nu este suficient să fii resemnat, dar sufletul trebuie să fie convins că binele cel mai mare pentru sine și modul cel mai bun de a Mă slăvi este acela de a face mereu Voința Mea. Iată nevoia semnăturii umilinței, deoarece umilința produce această cunoaștere. Dar cine înnobilează aceste două virtuți? Cine le întărește, cine le face perseverente, cine le înlănțuie împreună, ca să nu se poată despărți, cine le încununează?

Ascultarea. Ah, da, ascultarea, prin distrugerea vrerii proprii și tot ce este material, spiritualizează totul și ca o coroană o înconjoară; deci, resemnarea și smerenia fără ascultare vor fi supuse instabilității, dar cu ascultarea vor fi stabile și fixe și iată stricta necesitate a semnăturii ascultării, pentru a face ca acest pașaport să poată circula pentru a intra în împărăția fericirii spirituale, unde sufletul doar aici se poate bucura.

Fără aceste trei semnături, pașaportul nu va avea valoare, sufletul va fi întotdeauna respins din împărăția fericirii și va fi obligat să rămână în regatul neliniștilor, temerilor și pericolelor; spre nenorocirea lui va avea ca dumnezeu propriul ego și acest ego va fi curtat de mândrie și răzvrătire.

            După aceea, m-a purtat cu duhul într-o grădină, care părea să fie grădina Bisericii, unde am văzut că cinci sau șase persoane erau induse în eroare, preoții și laicii, care unindu-se cu dușmanii Bisericii, complotau o revoluție. Cât de dureros era să-L văd pe binecuvântatul Isus plângând de starea tristă a acestor oameni! Apoi m-am uitat în aer și vedeam un nor de apă, plin cu bucăți mari de gheață, care cădea pe pământ. O, cât de mare dezastru provocau asupra culturilor și asupra umanității! Dar sper că vrea să se calmeze. Prin urmare am revenit în mine și mai tristă.

Illustration by Elizabeth Wang, T-00228-BW, I must shelter those who come to me for comfort, even though my heart is like a mud hut, not yet a palace!, copyright © Radiant Light 2006, http://www.radiantlight.org.uk

V3.39 Secolul al XX-lea va fi cunoscut pentru mândrie, care este cea mai mare nebunie, înseamnă să-ți pierzi capul; în schimb, pentru Isus, ceea ce contează este inima (19 februarie 1900)

            În această dimineață adorabilul meu Isus a venit și m-a transportat cu duhul. Vedeam multă lume, toți în mișcare; îmi părea, dar nu pot spune cu siguranță, dacă era război sau o revoluție, iar Domnului nostru nu-i făceau altceva decât să-i împletească coroane de spini; în timp ce am fost foarte atentă să-i îndepărtez una, îi înfigeau pe cap alta și mai dureroasă. Ah, da, arăta că secolul nostru va fi renumit pentru mândrie. Cea mai mare nenorocire este să-ți pierzi mințile, pentru că după ce s-a pierdut capul cu tot cu creier, toate celelalte membre devin incapabile sau devin proprii lor dușmani dar și pentru ceilalți, așa că, se întâmplă ca persoana să cedeze intrarea liberă tuturor celorlalte vicii.

            Răbdătorul meu Isus tolera toate acele coroane de spini, iar eu abia am avut timp să i le îndepărtez, așa că s-a întors spre ei și le-a spus: „Veți muri, unii în război, unii în închisori și alții în cutremure și puțini veți rămâne. Mândria a modelat cursul acțiunilor vieții voastre și mândria vă va da moartea”.

            După aceea, binecuvântatul Isus m-a scos din mijlocul acelor oameni și devenind Copil, îl purtam în brațe ca să-l las să se odihnească. El, cerându-mi alinare, voia să soarbă de la mine: eu, temându-mă că ar fi diavolul, l-am însemnat de mai multe ori cu semnul crucii și apoi i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, să recităm împreună Bucură-te Maria către Regina noastră Mamă”, iar Isus a recitat prima parte și eu Sfânta Maria. Mai târziu, El însuși a vrut să recite Pater Noster. Oh, cât de mișcătoare era rugăciunea Sa, era atât de emoționant încât inima părea să se topească.

Apoi a adăugat: „Fiică, viața Mea a fost dăruită din Inimă, în mod distinct față de ceilalți; acesta este un motiv pentru care sunt cu totul inimă pentru suflete și pentru că sunt înclinat să vreau inima și nu tolerez nici măcar o umbră a ceea ce nu este al Meu. Așadar, între tine și Mine vreau totul în mod distinct pentru Mine, iar ceea ce vei acorda creaturilor nu va fi altceva decât revărsarea iubirii noastre”.