Adorabilul meu Isus continua să vină, iar în această dimineață, de îndată ce a venit, m-a luat în brațele Sale și m-a purtat cu duhul; iar eu, aflându-mă în acele brațe, înțelegeam multe lucruri și mai ales, pentru a putea sta în mod liber în brațele Domnului nostru și, de asemenea, pentru a sta comod în Inima Sa și a ieși din ea cum îi place mai mult sufletului, și pentru a nu fi o povară și supărare pentru binecuvântatul Isus, era absolut necesară o despuiere totală [de sine]. Așadar, din toată inima, i-am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ceea ce îți cer pentru mine, este să mă dezbraci de tot [ce este lumesc]; pentru că văd bine că pentru a fi înveșmântată cu [tot ce este în] Tine și să trăiesc în Tine, iar Tu să retrăiești în mine, este necesar ca nici măcar o umbră să nu existe în mine care să nu-Ți aparțină”.

            Și El, plin de bunăvoință, mi-a spus: „Fiica Mea, lucrul principal ca să pot intra într-un suflet și să-Mi formez locuința Mea, înseamnă detașarea totală de orice. Fără aceasta, nu numai că nu pot locui în el, dar nici măcar o virtute nu se poate așeza în suflet. După ce sufletul a făcut să iasă totul din sine, atunci intru Eu și, unit cu voința sufletului, construim o casă. Temeliile acesteia se bazează pe umilință și cu cât sunt mai adânci, cu atât mai mult zidurile vor fi mai puternice și mai înalte. Astfel de ziduri vor fi construite de către pietrele mortificării, care sunt cimentate cu aurul foarte pur al carității. După ce zidurile au fost ridicate, Eu, ca un pictor expert, nu prin mortar și apă, ci prin meritele Pătimirii Mele având semnificația mortarului, și prin culorile sângelui Meu, având semnificația apei, le tencuiesc și formez cele mai excelente picturi și aceasta servește drept protecție împotriva ploii, a zăpezii și a oricărui șoc. Apoi sunt ușile. Pentru ca acestea să fie solide ca și lemnul și păstrate împotriva carilor [lemnului], este necesară tăcerea care formează moartea simțurilor exterioare. Pentru a îngriji această casă, este nevoie de un paznic care veghează peste tot, în interior și în exterior; și aceasta înseamnă frica sfântă de Dumnezeu care îl apără de orice inconvenient, vânt sau altceva care îl poate copleși. Această teamă va fi păzitorul acestei case, determinând [sufletul] să acționeze, nu de teama să nu fie pedepsit, dar de teama să nu-l ofenseze pe stăpânul acestei case. Această teamă sfântă nu trebuie să facă altceva decât să-i facă în toate pe plac lui Dumnezeu fără nicio altă intenție. După aceea, această casă trebuie să fie decorată și umplută cu comori.

            Aceste comori nu trebuie să fie altceva decât dorințe sfinte și nu lacrimi. Acestea au fost comorile Vechiului Testament și în ele și-au găsit mântuirea, consolarea, tăria în suferințe, împlinind jurămintele lor. Pe scurt, își puneau tot destinul lor în dorința [de a-l vedea pe] Răscumpărătorul [care va veni] și această dorință i-a făcut activi [de a lucra]. Sufletul fără dorință lucrează aproape ca mort; chiar și în virtuți totul este plictiseală, supărare, resentimente; nu-i place nimic, aproape că se târăște mergând pe calea binelui. Pentru sufletul plin de dorințe, este exact opusul: niciun lucru nu-l îngreunează, totul este veselie; zboară; în dureri își găsește plăcerile, și aceasta pentru că a avut o dorință anticipată, iar lucrurile care se doresc dinainte, mai apoi sunt iubite [durerile] și iubindu-le, el își găsește cele mai mari plăceri. De aceea, această dorință trebuie să fie însoțită mai înainte de a fi construită această casă. Decorurile acestei case vor fi pietrele cele mai prețioase, mărgăritarele cele mai scumpe din această viață, care este bazată mereu pe suferință, chiar o suferință pură. Întrucât Cel care locuiește în ea este dătătorul oricărui bine, o decorează cu toate virtuțile, o parfumează cu cele mai suave mirosuri, răspândește parfumul celor mai grațioase flori, face să răsune o melodie cerească dintre cele mai plăcute, face să respire un aer de Paradis”.

            Am uitat să spun că trebuie să ne asigurăm dacă există pacea interioară și aceasta nu trebuie să fie altceva decât reculegerea și tăcerea interioară a simțurilor.

            După aceasta, continuam să rămân în brațele Domnului nostru și m-am văzut în întregime despuiată și în același moment îi vedeam prezența Confesorului. Isus mi-a spus, – dar îmi părea că voia să glumească, să vadă ce aș fi spus: „Fiica Mea, te-ai despuiat de tot [ce-i lumesc] și știi că atunci când un [suflet] se despoaie de tot ce-i lumesc, este nevoie de un altul care se gândește să-l îmbrace, să-l hrănească și să-i ofere un loc unde să locuiască. Tu unde vrei să stai, în brațele Confesorului sau în ale Mele?”

            Și în timp ce spunea astfel, voia să mă așeze în brațele Confesorului. Am început să insist pentru că nu voiam să merg, în schimb El voia. După o scurtă discuție mi-a spus: „Nu te teme, te țin în brațele Mele”.Și așa am rămas în pace.