Continuând să vină, adorabilul meu Isus s-a arătat cu ochii strălucind de cea mai vie și pură lumină. Am rămas fermecată și surprinsă înaintea acelei lumini orbitoare și Isus, văzându-mă atât de extaziată, fără să-i fi zis nimic, mi-a spus:

„Iubita Mea, ascultarea are vederea foarte lungă, cucerește prin frumusețe și prin acuitate chiar lumina soarelui, așa cum propria iubire are vederea foarte scurtă, încât nu poate face un pas fără să se împiedice. Și tu să nu crezi că această vedere foarte lungă o au acele suflete care sunt mereu turbulente și scrupuloase. Dimpotrivă, iubirea proprie îi face să cadă pe cei cu vederea foarte scurtă, și le trezește mii de tulburări și scrupule, iar ceea ce azi au detestat cu multe scrupule și temeri, mâine cad din nou, încât trăirea lor se reduce la a fi mereu cufundați în această plasă încâlcită pe care știe să țeasă foarte bine iubirea de sine, spre deosebire de vederea foarte lungă a ascultării, care este ucigașa iubirii proprii, deoarece, fiind foarte lungă și foarte clară, prevede imediat unde poate face un pas greșit, și cu suflet generos se abține [de la greșeli] și se bucură de sfânta libertate a fiilor lui Dumnezeu. Și așa cum obscuritățile atrag alte obscurități, la fel lumina atrage altă lumină, iar această lumină ajunge să-și atragă lumina Cuvântului și, unindu-se împreună, țes în ea lumina tuturor virtuților”.

            Uimită să aud acest lucru, am spus: „Doamne, ce spui? Îmi pare că este sfințenie acel mod scrupulos de a trăi”. Și El, pe un ton mai serios, a adăugat:

„Într-adevăr, îți spun că aceasta este adevărata pecete a ascultării și cealaltă este adevărata pecete a iubirii proprii și că acel mod de a trăi mă impulsionează mai mult spre dispreț decât spre iubire, pentru că, atunci când există, lumina Adevărului arată defectul, chiar și minim și ar trebui corectat, dar din moment ce există vederea scurtă a iubirii proprii, aceasta nu face altceva decât să țină [sufletele] deprimate, fără să aibă o creștere pe calea adevăratei sfințenii”.